O analiză premonitorie


Dacă încă în <<Manifestul comunist>>, în ajunul revoluţiunii germane din 1848, al cărei scop principal a fost crearea unităţii naţionale, K. Marx spună că “în Germania partidul comunist va lupta de acord cu burghezia, câtă vreme ea va fi revoluţionară”[1], din alte acte ale lui se precizează şi mai bine caracterul acestei colaborări.
După isbucnirea revoluţiunei în Germania, K. Marx adresează lucrătorilor mai multe apeluri, în cari îi îndeamnă să lupte alături cu burghezia, în sforţările ei de-a realiza unitatea naţională, deşi la început <<lucrătorii nu pot face, fireşte, nici o propunere comunistă>>. K. Marx chiar accentuează această tendinţă spre unitatea naţională, de teamă că democraţia burgheză se va opri la jumătatea dumului:
“Democraţii, – spune el lucrătorilor, – vor lupta direct pentru crearea unei republici federative… În opoziţie cu acest plan, lucrătorii trebue să lupte nu numai pentru una şi indivizibilă republică germană, dar şi în sensul centralizării puterilor în sânul ei, în mâinile statului” etc…[2]
Dar în calea unităţii Germaniei, care pe atunci cuprindea şi pe austriacii sau cehii şi ceilalţi slavi din Imperiul Habsburgic şi, după înfrângerea revoluţiunii germane, autorul “Manifestului comunist”, abia vreo trei-patru ani după apariţia acestuia, prin o amară şi crudă ironie a Istoriei, se încearcă să dovedească, că aceste popoare nu au dreptul la o viaţă naţională independentă, fiindcă… Germania are nevoe de teritoriul lor!… Nu fără tristeţă constatăm la acest internaţionalist, la acest întemeietor al social-democratismului modern că, odată ce se ating interesele Germaniei, el vorbeşte nu ca naţionalist, ci ca cel mai patentat şovinist, bătându-şi joc de drepturile popoarelor oprimate:
“Moravii şi slovacii, – argumentează K. Marx – de mult au pierdut orice urmă de simţ naţional şi de vitalitate, deşi şi-au păstrat limba. Boemia e înconjurată din trei părţi de ţări cu totul germane: elementul german a făcut mari progrese pe teritoriul ei propriu; chiar în Praga, capitală, amândouă naţionalităţile sunt egale la număr; iar capitalurile, comerţul, industria şi mijloacele culturii intelectuale au fost pretutindeni în mâinile germanilor. Luptătorul principal al naţionalităţii cehe, profesorul Palacky, el însuşi e un învăţat neamţ venetic, care nici nu poate vorbi corect limba cehă, fără accent străin. Dar, cum adesea se întâmplă, muribunda naţionalitate cehă, – muribundă, judecând după toate faptele cunoscute ale istoriei celor din urmă patru veacuri, – în 1848 a făcut ultima sforţare să-şi recapete vitalitatea de altădată, – sforţare , a cărei prăbuşire, independent de orice consideraţii revoluţionare, a trebuit să dovedească, că de azi înainte Bohemia poate fiinţa numai ca o parte a Germaniei, deşi o parte din populaţia ei, poate va mai continua să vorbească încă câteva veacuri o limbă negermană”(!!)…[3]
Ce dureroasă impresie produce voluptatea cu care vorbeşte revoluţionar K. Marx despre împrăştierea violentă a congresului slav din Praga de cătră armata lui Windischgraetz, – “acest adevărat congres slav alcătuit, sub comanda lui Windischgraetz, din ulanii galiţieni, grenadierii slovaci şi croaţi, artileriştii şi chirasierii cehi, care în mai puţin de 24 ore a gonit pe întemeietorii închipuitei supremaţii (?) slave, şi i-a împrăştiat în toate părţile…”[4]
Să nu mi se spună, că e firesc ca un K. Marx să combată fanteziile panslaviste, fiindcă el luptă nu numai împotriva panslavismului”, ci împotriva oricărei independenţi culturale şi naţionale a slavilor din Austria, şi luptă în numele germanismului. Următorul pasagiu va împrăştia orice îndoială în această privinţă. După ce ne povesteşte cum a fost înfrântă mişcarea slavilor din Austria, K. Marx continua:
<<Astfel s-au isprăvit, şi probabil pentru totdeauna, încercările slavilor din Germania de a-şi recăpăta existenţa naţională independentă. Rămăşiţele împrăştiate ale neamurilor numeroase, ale căror naţionalitate şi vitalitate politică s-au stins de mult şi cari, din cauza aceasta, au fost silite aproape o mie de ani (!?) să meargă la remorca unui popor mai viguros, biruitorul lor… – aceste neamuri muribunde. Cehii, corintienii, dalmaţienii etc. au căutat să se folosească de tulburarea generală din 1848 spre a restabili un status quo al anului de graţie 800 (sic!). Istoria milenară a trebuit să le arate că această întoarcere îndărăt nu e cu putinţă, că dacă toată regiunea de răsărit de la Elba şi Saala a fost odată ocupată de neamurile slave, apoi acest fapt dovedeşte numai o tendinţă istorică şi în acelaşi timp puterea fizică şi intelectuală a poporului german de a-şi supune, absorbi şi asimila pe vechii săi vecini din Răsărit; că această tendinţă spre absorbire din partea germanilor a fost totdeauna şi rămâne până acum unul din mijloacele cele mai puternice pentru răspândirea civilizaţiunii apusene în Orient; că ea se va opri numai atunci când procesul de germanizare va ajunge la graniţele unor naţiuni mari şi compacte, apte pentru viaţa naţională independentă, cum sunt maghiarii şi în oarecare măsură polonejii; şi că, prin urmare, soarta firească şi inevitabilă a acestor naţionalităţi muribunde este de a permite să se desăvârşească acest proces de descompunere a lor şi de absorbire de către vecini mai puternici. Desigur aceasta nu e o perspectivă măgulitoare pentru amorul propriu naţional. Dar cine se poate aştepta că istoria se va întoarce cu o mie de ani îndărăt pentru bunul plac al câtorva neamuri debile cari, în toate părţile teritoriului ocupat de ele, sunt amestecate cu germanii sau înconjurate de aceştia; cari din timpuri aproape imemoriabile, pentru toate scopurile civilizaţiunii, s-au folosit numai de limba germană (!)…? După decepţia din 1848, şi după lecţia ce le-a dat guvernul austriac, nu e verosimil ca ele să mai facă altădată o nouă încercare. Dar dacă vor încerca din nou, sub pretexte de această natură (viaţa naţională!) să se unească cu forţele contra-revoluţionare (!), – datoria Germaniei este clară>>!…[5]
Adică, iar baionetele unui Windischgraetz vor fi chemate, în numele… forţelor revoluţionare!…
E vădit, că nu putem imputa internaţionalistului Marx lipsa de sentiment naţional german, ci tocmai că acest sentiment e dus aici până la acele exagerări (fără să mai vorbesc de tendenţioasa expunere istorică), cari dacă sunt explicabile la şovinii maghiari, sunt extrem de ciudate sub pana unui socialist.
Dacă K. Marx aşteaptă realizarea unităţii germane de la “republica germană, una şi indivizibilă”, în numele căreia, cum aţi văzut, e gata să strivească milioane de slavi din Austria, cari sub “pretextul” independenţii lor naţionale, îngreuie această problemă, – bătrânul Fr. Engels, după realizarea unităţii naţionale sub egida Prusiei, cu toată ura ce o simte împotriva formelor de stat din Prusia cu “junkerii” ei, se împacă şi cu aceştia, fiindcă “aceasta, ca formă unică cu putinţă astăzi a unităţii naţionale e, vădit, inevitabilă”…[6]

NOTE

1. K. Marx şi Fr. Engels – “Das Kommunistische Manifest, – (Ed. 6-a. 1903), p. 62
2. K. Marx, – “Enthüllungen über Kommunister, Process zu Köln” 1885, p. 81 (în Supliment).
3. K. Marx, – “Revolution und Kontre-Revolution in Deutschland” (ed. 2, 1907), p. 61-61.
4. Ibid… p. 61.
5. K. Marx, – op. Cit. P. 98-100, passim. Lucrarea citată a fost scrisă de K. Marx în 1852 în englezeşte pentru “New York Tribune” – şi pentru prima oară a fost tradusă în limba germană în 1896 de K. Kautsky. Ironia soartei a voit astfel, ca aceste accese de şovinism german ale lui Marx, îndreptate în primul rând împotriva cehilor, să fie cunoscute cetitorilor germani mulţumită unui ceh. Şi nici nu mă pot lipsi de plăcerea, recunosc nu tocmai creştinească, de a releva felul în care a reacţionat K. Kautsky faţă de aceste atacuri ale magistrului, în numele cărora e atâta deprins să jure. În prefaţa cu care însoţeşte traducerea sa acest discipol credincios ne spună, că furia (Zorn) revoluţionară îl face pe Marx “să se ambaleze” prea mult (sich zu sehr fortreissen), şi că realitatea l-a desminţit! Dacă în 1848 cehii au sprijinit reacţiunea de vină este numai mica burghezie şi mai ales (se înţelege!) acea ţărănime, care este izvorul tuturor răutăţilor pentru un bun social-democrat. Dar de atunci s-au schimbat lucrurile: “Naţiunea cehă n-a produs numai un proletariat numeros şi energic, ea se află acuma în situaţia fericită de a avea şi o burghezie capitalistă proprie; şi chiar o parte a nobilimii s-a alăturat acestei naţiuni, cu toată originea ei germanică… Naţiunea cehă posedă astfel astăzi toate elementele constitutive ale unui modern popor cultural (Kulturvolk)…
Toate acestea favorizează vitalitatea şi puterea de rezistenţă a naţionalităţii cehe faţă de cea germană. Departe de a fi cotropită de această din urmă, ea mai curând a şi început să câştige teren la nemţi…” (p. XXI – XXIX, passim).
Pentru cine cunoaşte supunerea oarbă cu care primeşte K. Kautsky orice afirmare a lui Marx, ca un cuvând de Evanghelie, această răzvrătire, când e atins la “cehie”, e foarte semnificativă…
Pentru caracteristica lui Marx mai e interesantă şi scrisoarea cătră el a directorului jurnalului “New York Tribune”, în care întemeietorul social-democratismului european şi-a publicat această lucrare, – scrisoare citată de K. Kautsky în aceeaşi prefaţă, şi din care reproducem câteva rânduri:
“Am avut numai un singur lucru de imputat articolelor D-tale: că pentru un jurnal american dta câteodată prea afirmai punctul de vedere german… Mi se părea câteodată că în chestiunile referitoare la ţarism sau bonapartism, d-ta manifestai prea mult interes şi îngrijire pentru unitatea şi independenţa Germaniei… În chestia războiului italian, nu cred că Germania să fi avut atâta temeiu de a fi îngrijită cum presupuneai d-ta, împreună cu ceilalţi patrioţi germani…” (p. XVIII-XIX).
Dacă putem recomanda unor social-democraţi români să reflecteze lai adânc asupra acestor incidente, nu mai puţin putem da acelaşi sfat şi celor din lagărul advers ce se cred în drept să interpreteze “internaţionalismul” proletariatului ca o negaţiune a ideii naţionale înseşi.
6. Fr. Engels – “Zur Banerufrage” etc… în “Neue Zeit”, 1895.

Constantin Stere, Social-democratism sau poporanism?, Ediţie şi prefaţă de Mihai Ungheanu, cu o postfaţă de prof. dr. Ilie Bădescu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 134-139.

Este vorba de reluarea unui text apărut între anii 1907-1908 în revista „Viaţa Românească”. Cu mult înainte de venirea bolşevicilor la putere în Rusia. Cu mult înainte de venirea lui Hitler la putere. Cu mult înainte de de sărbătorirea Zilei Muncii (1 Mai) împreună (sic!) de către nazişti şi bolşevici, în 1940, pe ruinele Poloniei sfărtecate (se pot adăuga aici şi alte popoare).

Cât despre noi… Noi, Românii, la 1 Mai sărbătorim Armindenii – Ziua profetului Ieremia!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.