Hamlet: Cine pierde, cine câştigă?


Cum se poate cuceri o ţară fără atrage nici un foc? Cum se poate pune stăpânire pe ea doar utilizându-i slăbiciunile interne? Cred că Shakespeare prin Hamlet oferă un răspuns. Citită printr-o anumită cheie piesa poate fi numită ca o lecţie despre utilizarea eficientă a procedeelor subversive de năruire interioară a unei ţări ţintă? Poate fi citită ca o lecţie de utilizare a manipulării şi dezinformării eficiente? Poate fi oglinda folosirii mass-media ca arme de sabotaj intelectual, de spălare a creierelor, de entertainment distructiv? Se poate constitui în mărturia folosirii ideologiilor ca arme letale?

Avem două ţări rivale: Danemarca şi Norvegia. Prima este scena dramei de a doua doar se vorbeşte. Putem spune că în ambele ţări găsim o situaţie în oglindă. În Danemarca fostul rege (Hamlet) murise de curând iar la conducerea statului se afla fratele acestuia, Claudius, ce o luase drept soţie pe Gertude, văduva răposatului, prinţ moştenitor fiind considerat Hamlet. Dar şi în Norvegia tot la fel se prezentau lucrurile: Fortinbras, învinsul lui Hamlet cel bătrân, murise, la conducere se afla fratele său (regele norveg), iar prinţul Fortinbras cel tânăr conducea armata. Revanşismul în Norvegia era la putere. Fortinbras dorea recâştigarea ţinuturilor pierdute de tatăl său. Ambele ţări se pregăteau de război. Puterea Danemarcei pare însă superioară. Dar Fortinbras îi cunoaşte slăbiciunile, punctele fragile.

Sunt câteva blocuri în care personajele reprezentând partea daneză pot fi împărţite:
– Familia regală – Claudius, Gertrude, Hamlet. Este minată de tensiunea existentă între Hamlet şi cuplul regal vzut ca incestuos. Mai târziu, prntr-o autoconfesiune, Claudius va recunoaşte că fusese ucigaşul fratelui său.
– Garda – Marcellus, Bernardo, Francisco. Poate fi adăugat aici şi Horatio? Îl găsim pe acesta alăturea de ceilalţi trei dar de fapt sosise din străinătăţuri. Horatio va spune spre sfârşitul piesei că el este roman (latin?) la origine.
– Sfetnicul Polonius şi familia sa (Laert şi Ofelia – copii săi). În fapt un fel de cancelar, ministru de externe, de interne la un loc. Nu se sfieşte să-şi spioneze fiul sau să se folosească de sentimentele fiicei sale. Lecţia sa de spionaj, de utilizare a provocării cu scop de a obţine informaţii (lui Reynaldo, servitorul său) era deja folosită – îmi pare mie – cu mult mai mult succes împotriva ţării sale.
– Corpul diplomatic (Voltemand, Cornelius) – aflat sub ordinele lui Polonius.
– Curtenii (Rosencrantz şi Guildenstern)
– Mass-media (actorii)

Ceva e putred în Danemarca” într-adevăr. Dar acel ceva trebuie exploatat în interesul celor doritori. Iat primul agent pus în slujba străinilor, cel care nu poate fi niciodată bănuit este… Horatio. Singur? Împreună cu alţii? Poate cu Francisco, cel din gardă. Să fie “Stafia” însuşi Francisco? În momentul în care “Duhul” apare plimbându-se pe zidurile cetăţii Francisco ieşise din scenă. Nu va mai apărea deloc. Dispare ca măgarul în ceaţă. Horatio aplică însă magistral exact reţeta de a obţine informaţii pe care mai târziu o va preda DOAR TEORETIC Polonius. Poate şi pentru ă o combină cu arta abaterii atenţiei. În momentul în care Marcellus subliniază că stafiile sunt un lucru nefiresc, necurat, Horatio imediat se referă la Hamlet, la anunţarea sa cu privire la ciudata apariţie. Horatio de fapt aruncă nada: moartea într-adevăr suspectă a lui Hamlet cel bătrân poate fi folosită şi manipulată în scop subversiv. Horatio îl cunoaşte de mult pe Hamlet cel tânăr, îi ştie slăbiciunile, îi ştie trufia incipientă, ştie că Hamlet acţionează cam mereu contrar celor poruncite.

E ceva putred şi cu această stafie. Ea este vizibilă pentru toţi cei ce sunt de faţă. O fi chiar o fantomă? Îi oferă şi un pretext pentru care se află în acea stare: Duhul este damnat “până la mistuirea crimelor din timpul vieţii”.  Dar mai important: îi spune prinţului ceea ce acesta VROIA SĂ AUDĂ. Ironia este că otrava manipulării, a dezinformării se petrece, într-adevăr, prin urechi.
De acum Horatio poate lăsa lucrurile să curgă de la sine în ceea ce-l priveşte pe Hamlet. Acesta va lucra, fără să ştie, în interesul adversarilor pentru că el nu va mai căuta dreptatea ci răzbunarea. Îşi uită rolul pe care-l juca în structura statului iar asta provoacă îngrijorare, o contrareacţie – este pus sub urmărire. Ceea ce duce la o sporire a maladiei care-l cuprinde. El spune că face doar pe nebunul dar nu cumva o fi într—adevăr nebun. Nu este bolnav de nihilism? Nu începe să infiltreze el însuşi idei subversive în societate (“Danemarca e o închisoare”)? E măcinat de neîncredere. În toţi! Dar nu şi în Horatio. Iar acest lucru produce victime. Ofelia înnebuneşte şi apoi moare din cauza lui. Îi sucise minţile iar apoi o părăsise, o repudiase. Moartea lui Rosencrantz şi Guildenstern este cauzată direct tot de Hamlet. Îi spuseseră cinstit că fuseseră trimişi să vadă ce-i cu el. Mai mult, nu dezvăluiseră regelui sau lui Polonius că Hamlet fusese înştiinţat de misiunea lor. Purtaseră o scrisoare al cărei conţinut nu puteau să-l ştie? Care-i vina lor? Nu contează! Hamlet îi trimite la moarte în locul său!

Hamlet preia şi o activitate cât se poate de modernă. Ştie puterea presei, a mass-media, a industriei de entertainment, a puterii de sugestionare a ei, a capacităţii acesteia de a se erija în vector de opinie pro sau contra: “mai bine să ai un epitaf prost după moarte, decât să te vorbească dumnealor [actorii] de rău cât eşti în viaţă”. Nu cred că întâmplător a ales Shakespeare scene din cucerirea Troiei când se referă de această dată la teatru. Practic este “calul troian” prin care zidurile cetăţii cad. Dar Hamlet fusese aici doar un factor de accelerare a acţiunii propagandistice duşmane. Venea pe fundalul unei deja existente situaţii tensionate din “industrie”. Divizarea era produsă prin acel “război între generaţii”, între actorii “copii” şi cei consacraţi. Hamlet juca şi aici după cum vroia duşmanul nevăzut. Efectul devastator al acestei colane a cincea “artistice” se vede imediat prin atmosfera de neîncredere generală, de suspiciune, de reacţii immediate, negândite pe care le iau personajele. Şi oamenii mor unul după altul.

Aparatul diplomatic este supus intoxicării. Reveniţi din Norvegia Voltemand şi Cornelius  îşi conving superiorii de inocenţa regelui norveg. Să fi fost naicvi? Să fi fost năimiţi? Fortinbras, spun ei, nu va ataca Danemarca pentru că i s-a poruncit să nu cuteze să facă acest lucru dar, în schimb, acesta roagă să fie lăsat să tranziteze înspre preconizata luptă cu polonezii. Iar danezii înghit aşa ceva!

Şi iată cum toate acestea duc la un veritabil război civil. Personajele sunt anihilate pe rând până se ajunge la rege. Ori, “Când piere riga, Nu moare singur;”, “Dacă un rigă Oftează, obştea toată geme, strigă.” Familia regală moare, aparatul de stat e distrus, curtenii sunt ucişi. Cine rămâne-n viaţă? Horatio! Care-l întâmpină pe Fortinbras. Duşmanii sunt în cetate fără să fi tras vreo lovitură de tu, fără să fi folosit sabia. Doar cu acţiuni discrete şi eficiente de felul celei cu corabia “piraţilor”.

Să recapitulez:

Horatio manipulează Garda (armata) apoi pe Hamlet. Acesta provoacă neîncrederea în sistem (în curteni) şi răspândeşte nihilismul în societate prin entertainment. Asupra aparaului de stat (Polonius şi diplomaţii) se aplică dezinformarea. În final victimele se află la danezi iar victoria la norvegieni.

Ediţie folosită:

Shakespeare, Hamlet, Opere complete, volumul 5, traducere Leon D. Leviţchi, Dan Duţescu,  Editura Univers, Bucureşti, 1986
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s