Destinul sau Libertatea – Alegeţi “Cum vă place”


Citeam piesa şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la lucruri ce aparent nu au legătură cu opera dramatică shakespeariană; evenimeteprin care au trecut grupuri, oameni, naţiuni ce, în pofida situaţiei în care se aflau, nu au acceptat inacceptabilul. Revolta evreilor din ghetoul varşovian, cea a Armatei Naţionale poloneze mai apoi, lupta indienilor guarany, revolta unor căpetenii precum Crazy Horse, Sitting Bull ori Geronimo sunt doar câteva exemplificări. Ori, de ce nu, îndârjirea unor moldoveni de a apăra nişte ziduri doar pentru încărcătura simbolică pe care o reprezentau ruinele Cetăţii Neamţului (ca să vin şi cu ceva mai de la noi). Ori – că tot sunt într-o polemică pe alte bloguri – îndăzneala de a ne opune unui duşman pe care orice calcul “raţional” ar fi spus că este nebunie, cum a fost lupta cu “Marele Urs”.

Citeam şi nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că într-o povestire de-a lui Joseph Conrad (“Un avanpost al civilizaţiei”) distrugerea personajelor se petrece mai întâi interior, din momentulîn care forul intim acceptă situaţia, acceptă trădarea, acceptă servitutea.

Şi toate astea pornind de la o… comedie, “Cum vă place”, deşi prima parte numai comedie nu poate fi numită.

Despre IUBIRE, SOARTĂ, şi FIRE discută Rosalind şi Celia la începutul piesei: “Nu pune pe seama Soartei ceea ce îndeplineşte Firea. Nu e totuna. Soarta îşi risipeşte zestrea-n lume cuum îi place, dar chipul şi înfăţişarea noastră, cestea-s în puterea Firii.”

Iar eroii piesei îşi înfrâng soarta. Pentru că nu acceptă. Pentru că acţionează făcând CEEA CE TREBUIE, nu ceea ce ar recomanda interesul meschin,. Dar o acţiune îmbinată cu iubirea, să nu uităm, altfel ar fi, cred eu, doar revoltă demonică. Orlando, Rosalind, Celia dar şi măscăriciul, “nebunul” Touchstone (Tocilă cum a fost tradus), sunt personajele ilustrative ale acestei concepţii.

Contrar acestora sunt cei care au atitudinea conformă cuvintelor: Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.” Da! Ştiu că este un citat des uzitat şi picurat ca un soi de “adevăr” intangibil, dar a vedea lucrurile astfel ar însemna să considerăm “predestinarea”, “fatalismul” drept realităţi, drept dogme, deşi sunt lucruri opuse net “libertăţii” acordate de Creştinism.

ROSALIND
Avea soarta potrivnică. Tatăl ei – Ducele – fusese detronat şi trimis în surghiun. Iubirea faţă de verişoara-i Celia o face să-şi continue viaţa la Curte. Fiică de înalt nobil, evident că Soarta sa matrimonială nu ar fi urmat în viitor cărările inimii ci ale diverselor interese. Alungată de la Curte sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi fiind însoţită de Celia şi de măscărici, Rosalind îşi schimbă “Firea”, îmbracă haine bărbăteşti, adoptă un comportament masculin. Intră în “maquis”, în “rezistenţă”, se retrage într-o pădure pusă sub pecetea simboică a lui Robin Hood (Robin de Bois cu îi spun francezii).

CELIA
Soarta o pune în rolul de Stăpână, fiind fiica ducelui Frederic Uzurpatorul,. Ar fi fost şi ea destinată unei căsătorii aranjate. Dar din iubire pentru cea care se jertfise până atunci şi care devenise o urgisită, se schimbă în fugară şi ia calea codrului.
În fond cele două aleg libertatea: “Noi plecăm cu inima uşoară, nu-n surghiun, ci spre-a găsi a libertăţii cale”

ORLANDO
Soarta îl pusese sub tutela unui frate hain după moartea tatălui său, Roland de Bois, frate ce-i doreşte chiar uciderea. Dar Orlando este plămădit să înfrângă lanţul destinului. Îl înfrânge pe luptătorul Charles, cel mereu voctorios până atunci, în pofida faptului că nu i se dădea nici o şansă şi că, de ar fi fost învins, acel lucru însemna că ieşea doar mort. Prin însăşi descendenţa sa din bătrânul de Bois era suspect noului Duce; Prin actul său îşi atrage şi mânia superiorului iar prin bănuiala că ar fi ajutat la fuga celor două “rebele” îşi capătă şi sentinţa. Astfel că şi orlando devine “insurgent”, alături având pe sluga sa, bătrânul Adam – întruchipare a Tradiţiei –  pentru supravieţuirea căruia tânărul îşi ia chiar şi chip de lotru spre a-l hrăni cu un blid de mâncare. Descrierea pe care i-o face Adam, vechiul slujitor, este cât se poate de corectă:
“Întruchipezi în tine temeinica credinţ-a lumii vechi, când datoria te-ndemna, nu plata, lucrarea slujbei tale s-o-mplineşti”.
Fiind nobil de un rang mai mic, evident era “sortit” la un mariaj cu o persoană de rang egal.

Oliver, fratele său, este exact contrariul. Soarta îi dăduse dreptul de “prim născut” şi prin urmare şi tutela familiei. Dar îi lipsea dragostea iar voinţa sa era îndreptată spre împlinirea poftelor sale egoiste.
“Ai dori poate să-ţi păzesc porcii şi să mănânc ghindă împreună cu ei?” îi spune Orlando fratelui său.
Dar soarta e schimbătoare şi cei ce erau sus mâine pot fi la extrema cealaltă. Uzurpatorul Frederic îi confiscă toate averile şi-l obligă pe Oliver să-şi caute fratele şi să-l predea de-l va afla.

Ciudată e partea a doua a piesei. Nu mai aflăm dramatismul de până atunci; parcă ar face parte din altă scriere. O comedie pastorală aparent. Dar de fapt aici se produce lucrarea temeinică prin care “destinul” personajelor este înfrânt total. Liberul arbitru se manifestase anterior. Acum constatăm finalitatea actelor.
Orlando şi Rosalind pot făptui ceea ce, dacă s-ar fi supus sorţii, nu s-ar fi putut întâmpla, se pot căsători.  Viaţa lui Oliver este salvată prin fapta plină de iubire a fratelui său şi, de aici, în inima celui hain până atunci se petrece o “metanoia”. Renunţă la vechiul fel de a fi – prin urmare face o alegere, nu i se impune – , abandonează modul materialist de a vedea lucrurile şi, în noua sa viaţă, poate să o ia de soţie pe cea pe care o credea o simplă păstoriţă, pe Celia, fiica lui Frederic Uzurpatorul.

Eroii îşi făcuseră alegerile. Finalul fericit putea chiar să lipsească. Puteau chiar să moară toţi, nu mai conta pentru lumea asta în care suntem. Poate de aicişi felul brusc prin care Shakespeare iese din situaţie şi ne propune – prin vestea despre conversia ducelui uzurpator spre viaţa călugărească – versiunea finalului fericit. Nu mai conta asta. Important fusese ceea ce făcuseră protagoniştii cu vieţile lor. Ce decizii luaseră. Orice condiţii ar exista, mereu există şi variantă de ieşire şi posibilitatea dată oricui de a se mântui. Poate de aceea se sfârşeşte piesa la o Nuntă? Ca o trimitere la Nunta cea veşnică a lui Hristos?

Versiunea folosită: Shakespeare, Cum vă place, traducere de virgil Teodorescu, în Opere complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.

Întâmplător sau nu, în zilele acestea apare şi pe ecranele româneşti un film despre nişte tineri care n-au acceptat la vremea lor ticăloşia: Portretul luptătorului la tinereţe.



Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s