“Iuliu Cezar” – Mecanismul propagandei


Ne confruntăm cu vorbe ce ne-au scos
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii

Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.

Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?

De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.

Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.

Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar –  aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul  le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.

În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna  situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.

Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.

Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.

Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!

Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.

Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s