Günter Grass: Ceea ce trebuie spus


Pentru că a apărut şi traducerea în româneşte – şi trebuiesc mulţumiri în cazul de faţă ziarului România Liberă – redau, iată, şi textul cu pricina de care am pomenit în postarea de ieri.


De ce tac, de ce ascund de prea mult timp

ceea ce este evident şi-a fost

exersat în simulări la capătul cărora suntem,

ca supravieţuitori, cel mult o notă de subsol.

 

Este dreptul pretins de a da prima lovitură

care ar putea şterge de pe faţa pământului

poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură

şi pus să jubileze în mod organizat.

Pentru că în sfera sa de influenţă

se bănuieşte construirea unei bombe atomice.

 

Dar de ce îmi interzic mie însumi

să spun numele acelei alte ţări

în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,

există un potenţial nuclear

aflat în afara oricărui control?

 

Trecerea sub tăcere a acestui fapt

căruia tăcerea mea i s-a subordonat

o simt ca pe o minciună apăsătoare

şi o constrângere a cărei încălcare

stă sub ameninţarea cu pedeapsa:

verdictul „antisemitism” este de uz curent.

 

Acum însă, când ţara mea,

ale cărei foarte proprii crime

fără egal

sunt aduse iar şi iar în discuţie,

declară în cel mai pur scop comercial, cu uşurinţă,

că drept „reparaţie”

va livra Israelului un alt submarin

a cărui specialitate va fi să trimită

focoase atotdistrugătoare acolo unde existenţa

unei singure bombe atomice este nedovedită,

dar frica este folosită drept dovadă,

spun ceea ce trebuie spus.

 

Dar de ce am tăcut până acum?

Pentru că mi s-a părut că originea mea

pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând

îmi interzice să oblig ţara Israel

de care sunt şi vreau să rămân legat

să audă acest adevăr.

 

De ce spun abia acum,

îmbătrânit, cu ultima cerneală:

puterea atomică Israel pune-n pericol

pacea mondială oricum atât de şubredă?

Pentru că trebuie să fie zis

ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:

şi pentru că noi – ca nemţi, deja destul de împovăraţi –

am putea deveni furnizorii unei crime

previzibile, drept care complicitatea noastră

nu ar putea fi achitată

prin scuzele obişnuite.

 

Şi recunosc: nu mai tac

pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;

de asemenea, sper că mulţi

se vor elibera de tăcere,

şi vor cere promotorului pericolului recognoscibil

să renunţe la violenţă

şi vor cere, totodată,

ca guvernele ambelor ţări să permită

un control liber şi permanent

al potenţialului atomar israelian

şi a facilităţilor nucleare iraniene

de către o instanţă internaţională.

 

Doar astfel israelienii şi palestinienii

şi mai mult de atât, toţi oamenii

care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiţi

în această regiune aflată sub ocupaţia nebuniei,

vor putea fi ajutaţi –

şi noi, la urma urmei, odată cu ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s