Lupii moralişti şi exemplele lor mistificatoare


De câteva zile încoace ecranele televiziunilor şi conţinutul site-urilor este umplut de afirmaţii bombastice care trimit la „comportamentul deţinuţilor de la Canal”. Cel mai adesea vehemenţii fie sunt odrasle de kominternişti, fie fac parte din cercurile apropiate copiilor de kominternişti. Ca o paranteză, tot aceştia fac mare tam-tam şi pe conflictul Mareşal-Rege.

 

Cuvintele sunt generate de actul sinucigaş al fostului prim-ministru, Adrian Năstase. Faptei acesteia i se contrapune, de către acuzatorii publici, comportamentul eroic al deţinuţilor care „au acceptat să facă puşcărie şi să sape la Canal, şi prin aceasta nu au ignorat deciziile justiţiei”.

 

Lăsăm la o parte echivalarea pe care o fac aceşti dătători cu părerea între justiţia stalinistă şi deciziile instanţelor din vremea de astăzi. Las la o parte pentru că dovedeşte (a câta oară?) că în persoana indivizilor care scot asemenea enormităţi se ascunde o mentalitate de tip neokominternistă. Un document grăitor al tipului acesta de gândire este chiar celebrul Raport al Comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, în care tot ceea ce au făcut Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu este rău, dar Ana Pauker şi ai ei tovarăşi sunt albiţi mai ceva decât dacă s-ar fi folosit Ariel.

 

Vreau să lămuresc altceva pentru necunoscători. Ori pentru cei ce au uitat între timp. În vremurile staliniste omul ERA MAI ÎNTÂI ARESTAT ŞI ABIA APOI ACUZAT. De cele mai multe ori prezentarea în faţa instanţei se făcea la luni bune, dacă nu cumva ani, de la arestare. Au fost cazuri în care deţinuţii au fost eliberaţi din puşcării chiar fără să fi trecut prin faţa completului de judecată.

 

Venea duba Securităţii noaptea, pătrundea în forţă, nevasta împăturea ceva haine repede, dacă putea şi dacă se dezmeticea, şi nu mai ştia nimic despre arestat ani întregi. Au existat şi cazuri în care oameni de bună credinţă din sistem i-au informat pe cei vizaţi iar aceştia au încercat să fugă. Unii au ajuns partizani – adică au luat arma şi s-au ÎMPOTRIVIT „justiţiei” comuniste. În alte cazuri, respectivii nu credeau că lor li se putea să li se întâmple aşa-ceva, pentru că educaţia „burgheză” îi împiedica să creadă că poţi fi arestat fără vină.

 

Prin urmare nici nu se punea această problemă a „sinuciderii în aşteptarea arestării”. Românii (ca şi ruşii, ungurii, polonezii, etc.) vieţuiau sub securea Marii Terori şi se fereau, pe cât puteau, de provocatori şi turnători.

 

În închisori însă au existat încercări de sinucidere, cu toată supravegherea care exista. Inclusiv la Piteşti, sau mai degrabă, mai ales acolo au existat tentative de suicid pentru a scăpa din iadul roşu. Dar nimeni nu este în drept a-i judeca. Şi nimeni în drept a-i cataloga în laşi sau în eori. Doar bunul Dumnezeu.

 

Ca urmare, nici echivalarea situaţiilor nu poate fi pusă în discuţie. Sunt doar cuvinte inepte scoase de creiere bolnave. Sunt situaţii diferite, oameni diferiţi, caractere diferite.  Originea procesului de dezinformare este însă aceeaşi. Că d’aia avem atâţia „colonei” prin presă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s