Poveste căpcăunului, osului şi a gurmanzilor


Era o dată un căpcăun mai spre răsărit care avea în el o poftă de nestăvilit. El înghiţea într-una teritorii şi nu se mai sătura. Numai că-i stătea un os în gât şi nu ajungea la friptura strâmtorilor. Ce şi-a zis atunci: ia să mă folosesc eu de furculiţa grecoteie de obedienţă ioanită pentru a curăţa drumul de aceste piedici. Numai că osul, ca-n poveşti, se dădea de fiecare dată peste cap, se acoperea cu tot felul de sosuri de prin bucătăriile de inspiraţie italiană, franceză sau engleză, şi – cu preţul unor aşchii care s-au jertfit conform Tradiţiei mioritice – osul nu s-a frânt. Mai mult, aşchiile i-au rămas în gât monstrului care, de atunci, când aude de numele de Vladimirescu, Bălcescu, Alexandrescu, Câmpineanu, Văcărescu, dă în damblageală şi face spume la gură.

 
Dar şi sosurile la care care m-am referit şi ni se serveau drept garnitură aveau şi ele patronii lor. Astfel că unii s-au gândit să le îmbunătăţească reţeta prin ceva aditivi toxici. Doar, doar structura de rezistenţă a osului, o structură ceva mai specială, în formă de Cruce, avea să cedeze şi să folosească doar ca simplă unealtă în mâna unor stăpâni poate nu la fel de pociţi ca capcăunul de la est, dar la fel de flămânzi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s