Clandestin la Premii Gopo 2013: Intrusul

Luni, 25 Martie 2013, s-a desfăşurat a şaptea gală a decernării Pemiilor Gopo, eveniment creat şi organizat de către Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR). Ştiam de această manifestare şi mai ştiam că n-aveam nici un şansă la vreo acreditare, ţinând cont de condiţiile destul de draconice impuse pentru obţinerea uneia (publicaţie de care să aparţii, materiale anterioare privind premiile Gopo), ştiam în schimb unde (Opera Română) şi când (aproximativ ora 7 seara).

 

Bun, mi-am spus, nu pot eu să văd atmosfera din lăuntru dar de afară tot reuşesc eu să obţin ceva material. Şi dacă o fi vreun cordon de la vreo firmă de pază, asta e!, nu-i nimic că-s aproape de casă. Deci m-am îmbrăcat bine, ca de cod portocaliu anunţat (dar abia în noaptea următoarecertificat), cu pullover, mănuşi, căciulă, cizme şi m-am prezentat la locul faptei, pe la cinci jumate. Doar cu aparatul foto. Fără pix, carnet de notiţe sau geantă la mine.

 

Cam devreme dar mi-a prins bine. De fapt spectacolul urma să se desfăşoare de la 8 seara, iar până atunci, de pe la 6.30 – 7, urmau să se perinde invitaţii.

 

Pe afară – echipa de organizare. Se aranjau aparate, covor roşu, să zbăteau să protejeze un cort de vântul ce bătea, mai puneau statueta imensă a personajului-emblemă a lui Gopo la adăpost de ploaie. Ceea ce însemna că nici nu mă băgau în seamă, nu m-a legitimat nimeni,  nu m-a întrebat nimeni de sănătate sau cu ce prilej pe acolo.

 

„Hai să-mi încerc norocul şi m-ai mult”, mi-am zis. Şi am intrat pe una dintre uşile principale în incinta venerabilei instituţii culturale. Şi acolo personalul îşi avea preocupările sale. De stabilit ultimile detalii, da aranjat lumini în sală, de comunicat între ei. Şi, cum mă lipisem de nişte jurnalişti şi reporteri, eram în continuare invizibil. Başca faptul că eram la căldurică. Deci mi-am lăsat balonul la garderobă. Şi mi-am văzut de intruziunea tupeistică în continuare.