Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 6


Locul 6: TÂLHARUL (Il Ladrone, 1980)

Am văzut destule filme cu personaje biblice mai mult sau mai puţin veridice. Unele dintre ele s-au aflat în centrul unor superproducţii ce au avut la bază romane celebre. Este suficient să menţionăm „Cele zece porunci„, „Quo Vadis„, „Cămaşa lui Hristos„, Ben Hur” şi desfăşurarea de forţe materială şi actoricească ce au însoţit asemenea producţii. Cu toate acestea, un film italian mai puţin cunoscut pe mine m-a cucerit.

În general, mai toţi îl consideră o comedie. Mai mult, o comedie SEXI (sic!)! Şi întrucâtva au dreptate, dacă ne gândim la scenele să le spunem „decoltate” în care apar Edwige Fenech, sex-simbolul italian (deşi ea este franţuzoaică de origine) al anilor ’70-’80, interpretând-o pe prostituata Deborah, sau Bernadette Lafont în rolul matroanei romane Appula. Dar tocmai (şi) prin aceste scene „picante” realizatorul Pasquale Festa Campanile îşi împlineşte scopul de a da un portret realist al unui hoţoman, pişicher năzdrăvan (interpretat de Enrico Montesano), o haimana simpatică care sfârşeşte… pe cruce, de-a dreapta Mântuitorului.

Da, e vorba de acel tâlharul care a cucerit împărăţia cerurilor doar prin câteva vorbe rostite pe vârful Golgotei, şi periplurile sale. Pe de-o parte, peripeţiile picareşti prin care trece, situaţii care stârnesc râsul iniţial dar mai apoi lasă în urmă amărăciune. Dar nu-i aşa viaţa? Nu se spune că plăcerile păcatelor se sfârşesc în amar? pe de altă parte, avem şi traseul unui om care se loveşte de propria neputinţă de a crede, neputinţă ce vine din impostura în care vieţuieşte, din care face parte. Un înşelător care crede că totul este scamatorie pentru că pentru el i-a devenit naturală escrocheria şi falsul. Este acelaşi gen de REFUZ în a crede pe care-l găsim şi la oamenii zişi „de ştiinţă”, în ciuda EVIDENŢEI faptelor. Pentru acest rol Enrico Montesano a şi căştigat premiul David di Donatello.

Să mai adăugăm coloana sonoră ce însoţeşte filmul, operă a aceluiaş Ennio Morricone pomenit şi la „Misiunea„.

Părintele Nicu Steinhard pomenea prin „Jurnalul fericirii” de un clovn care-şi aducea obolul credinţei făcând gimbuşlucuri în faţa altarului. Cred că prin acest film o parte din cinematografia italiană, cea preocupată de crearea divertismentului zis facil (dar care îşi are un public al lui) a făcut o reverenţă lui Hristos.

Rigoriştii să nu fie prea asprii. Doar nebunia italiană putea da la iveală un asemenea film şi în care să amestece teme atât de „incompatibile” în viziunea altora.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s