Unde merge „Ucraina”? Direct spre război! (partea întâi)


Odată cu criza sângeroasă ce a izbucnit în ţara vecină „Ucraina” tot felul de comentatori şi-au dat cu părerea, unii mai avizaţi, dar alţii emiţând tot felul de şabloane socio-culturale, mergând de la divizarea spaţiului „ucrainian” între „vestul greco-catolic” şi „răsăritul ortodox”, până la profetizate federalizări. Dar prea puţin despre istoricul regiunii, despre realităţile sociale, culturale, religioase şi etnice, despre direcţiile REALE în care o poate lua „Ucraina”. Şi nici despre condiţiile de vieţuire mai vechi sau mai noi ale minorităţii moldo-române, această problemă din urmă fiind eludată sistematic după semnarea Tratatului cu „Ucraina” pentru că ar fi, nu-i aşa?, semn de naţionalism dăunător europenismului progresist. Există şi excepţii, nu arunc oprobiul în masă.

Începem cu întrebarea de căpetenie: dar ce înseamnă „Ucraina”?  Spre diferenţă de majoritatea ţărilor din Europa ce au ca titulatură a ţării trimiterea către componenta etnică ori, în anumite cazuri specifice, referindu-se la regiune geografică şi cuprinzând naţionalităţi diferite (Belgia, să zicem), în cazul de faţă ne lovim de o noţiune ambiguă. „Marginea” sau „Mărginimea”! Dar despre a cui margine este vorba? Nici aici nu este simplu de dat un răspuns. Există mai multe viziuni. Putem vorbi de o „Mărginime” din punct de vedere polono-lituanian, de alat rusească, tătarii şi Imperiul otoman aveau şi ei una, şi există (sau exista) inclusiv o „Ucraină”, „Mărginime”, „Vecinătate” românească (sau moldo-valahă, dacă e să luăm în considerare cele două ţări româneşti ca factori politico-militari). Graniţa, frontiera, teritoriul nimănui sau al tuturora, zona de ciocnire, de înfruntare a statelor din zonă. Şi, de aici, un mixaj etnic. Uşurat acest ghiveci şi de condiţiile geografice şi climatice, o vastă stepă udată de ape molcome, la rândul lor imense, ce sunt mediul prielnic al populaţiilor războinice ce-şi făceau veacul pe spinarea calului, gata în orice clipă de o navală asupra unei populaţii vecine, gata la rândul ei să dea năvală.

Vorbim mai întâi de o vastă zonă de MARGINE a Uniunii polono-lituaniene, înspre estul şi sud-estul şării, zona-tampon de conflicte cu tătarii şi cu suzeranii lor, Imperiul otoman. Din punct de vedere demografic, din ce în ce mai depopulată odată cu pătrunderea şi mai mult spre zona Mării Negre. Confesional era ortodoxă în majoritate, spre diferenţă de polonezii romano-catolici. Haliciul sau Galiţia de astăzi, cu Liovul în centru NU era parte a „Ucrainei” dar şi această regiune era predominant ortodoxă. Înspre părţile răsăritene, iar de acolo mai departe spre Don şi Volga se întâlnea o numeroasă populaţie iudaică. Încercarea de atragere la Catolicism prin Uniaţia de la Brest, colaborat cu presiunile sociale de limitare a autonomiei unei populaţii obişnuite cu libertatea de mişcare duce, prin revolta lui Bogdan Hmelniţi, la ruperea acestei „Ucraine” din cadrul Republici polono-lituaniene.

Am vorbit de o „Ucraină” românească. Da, domnii Moldovei i-au fost hatmani într-o vreme. Chiar şi Mihai Viteazul se implicase în problemele zonei. Infiltraţiile etnice româneşti mergea mult până spre Nipru, Vă puteţi închipui un triunghi cu baza pe Nistru şi al cărui vârf se pierde dincolo de Bug, un triunghiu compus din insule de românitate. Infiltraţii facilitate de pământul fertil, de libertăţile „căzăceşti, de faptul că teritoriul acesta era el însuşi o margine a marginilor, tampon între tătarii din sud şi polonii din nord. În timpurile moderne această regiune a fost numită „Transnistria” iar o rămăşiţă a ei e parte constitutivă (deşi sub ocupaţie!) a Republicii Moldova.

Âărmul Mării Negre îl avea Hoarda de Aur în stăpânire, cu centrul de putere stabilit în Crimeea şi prelingându-se până în Bugeac – înspre apus, şi Marea de Azov la răsărit. Înspre vest coabitau cu moldovenii. La momentul ocupării de către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Bug statisticile indicau o majoritate de aşezări moldovene şi o minoritate din cele tătărăşti. Au venit rusnacii şi toţi tătarii rămaşi au fost deportaţi în Crimeea. Asemenea şi în Bugeac iar în locul lor au fost colonizate populaţii care să faciliteze rusificarea. Dar şi în Crimeea, datorită situaţiei strategice, s-a trecut la o rusificare accentuată. Aici erau prezenţi în afară de tătari, GOŢI (da, aţi citi bine!) de religie creştin-ortodoxă. De asemeni, greci, genovezi, populaţie iudaică. Prigoana rusească împotriva tătarilor s-a mai manifestat încă o dată începând cu 1944, din cauza colaborării în masă a acestora cu trupele române şi germane eliberatoare. Au fost deportaţi cu toţii, până la prăbuşirea URSS, în Siberia şi Asia Centrală.

Încă o „Margine” – a „sloboziilor” – înspre extremitatea de răsărit, spre părţile Rusiei. Tot cu căzăcime liberă compusă şi ea dintr-un amalgam de popoare – ucrainieni, polonezi, moldoveni şi tătari ori iudei. Tot cu scop de apărare, dar de data aceasta a Ţaratului rusesc faţă de asalturile aceloraşi tătari, şi de colonizare a unor pământuri virgine.

De la Bogdan Hmelniţki teritoriul a intrat în zona de interes a Rusiei. Halcă cu halcă a fost ocupată iar regimul impus a venit în conflict direct cu spiritul de autonomiei al populaţiei. În locul libertpţilor acestor republici militare („căzăceşti”) a fost impusă şerbia. Apoi s-a trecut la un proiect amplu de inginerie socială prin care s-a căutat realizarea aici a pretinsei „Noua Rusie” sau „Rusia Mică”, interzicându-se utilizarea limbii slave vorbite de căzăcimea zaporojeană. Populaţia germanică de religie iudaică aflată în răsărit (până spre Volga!) a fost deplasată spre vest, în aşa-zisa „Zonă de aşezare”, în care se cuprindea Transnistria (şi Basarabia) Galiţia şi Polonia. De aici, aceştia s-au revărsat mai apoi şi peste Principatele române, Transilvania, Ungaria şi Austria, ca un soi de ultimă migraţie. Provocată, reamintesc, de Rusia ţaristă.

Vedem că în definirea „Ucrainei” depăşim încet conceptul de „Margine” pentru că statul de astăzi include teritorii precum „Crimeea” (zisă rusofonă, dar am văzut în ce condiţii s-a rusificat), Bugeacul şi Hotinul rupte de la Basarabia – cu pretextul că au fost raiale otomane într-o vreme, Bucovina de nord ca şi Galiţia în întregime, precum şi Rutenia şi Maramureşul istoric.

De ce am amintit de toate acestea? Pentru că în analiza situaţiei actualei „Ucraine” nu putem vorbi doar de tensiuni între Rusia şi „Ucraina”. Mai trebuiesc luate în considerare şi interesele celorlalte zise minorităţi, precum moldo-românii, tătarii, maghiarii şi iudeii, bulgarii şi polonii.

3 responses to “Unde merge „Ucraina”? Direct spre război! (partea întâi)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s