„Fantoma din moară” şi Don Quijotele ei


Pentru romanul „Fantoma din moară”, scriitoarea Doina Ruşti a primit Premiul pentru Proză pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România. Majoritatea aprecierilor critice pe care mi-am aruncat privirea graţie internetului includ cartea genului fantastic, dar părerile acestor specialişti în literatură îşi bazează opţiunea pe nivelul prim al naraţiunii, unde tensiunea creată de misterul evenimentelor, de fatasmele descrise împing cititorul să adopte această concluzie imediată. ori, părerea mea, este că o a doua lectură spulberă tot învelişul primar al acestui fals fantastic dar lasă să se întrevadă abia de acum încolo miezul de „nefiresc”, se întrevede abia de aici lumea „de dincolo”, „tenebrele”.

Trei părţi prezintă romanul. În prima dintre ele – „Viaţa secretă a Adelei Nicolescu” – acel „fantastic” epidermic, tactil, ne este indus prin uimirea de care se loveşte naratoarea Adela atunci când ăţi vede oglindite viaţa şi gândurile intime într-un roman apărut, enigmatic, pe internet şi publicat mai mult decât ilicit de un fals autor. Aici cititorul este lovit, atât prin povestea autobiografică a Adelei (personaj în care se poate lesne întrevede însăşi autoarea romanului, Doina Ruşti), cât şi de istorisirile pretinsului roman despre Del, cu prezenţa din ce în ce mai „reală” a fantomei care ar bântui moara din Comoşteni – satul de baştină al Adelei dar şi al Doinei Ruşti – dar şi viaţa eroinei acestei prime secţiuni.

„Moara”, a doua parte a romanului, ne introduce în secţiunile de viaţă ale câtorva personaje unite de aceeaşi localitate Comoşteni, de fantomaticele apariţii din moara părăsită, de mizerabilismul vieţii în regimul comunist şi de perioada temporală în care acest mixaj de trăiri-acţiuni ale persoanelor se petrec (1986 – 1 Mai/Paşti/explozia de la Cernobâl).

Finalul – „Două zile” – aruncă o perspectivă în plus datelor care, de acum, se pot îmbina. Pe de-o parte viziunea asupra unei lumi aşezate, precum cea din 1910, surprinsă într-o zi de mai; cealaltă zi surpinde drama obsedantului deceniu tot prin ochii lui Ion Nicolescu, străbunicul Adelei, şi concluzia, strecurată insidios, că „fantoma” ar fi într-un fel sufletul plin de răzbunare sau iubire al străbunicului Nicolescu.

Ori de fapt nu este aşa! Recitite, informaţiile care uimea la prima lectură, de data această capătă o înfăţişare mult mai prozaică, mai „raţională”. „Dispariţiile” nu sunt cu adevărat inexplicabile, şirul de morţi „prevestit” aparţine planificării socialiste detaliate până la gen şi vârstă, „coincidenţele” ţin de modul socialist (securistic) de a acţiona.

Dar rămâne rezneţa atât de detaliată a respectivei stafii, care se introducebrutal în vieţile eroilor prezentaţi. ori aici este capcana! Mi se pare necesar să se deceleze între ceea ce transmite Adela (ea şi numai ea) şi ceea ce este indus de „manuscrisele” virtuale găsite pe site-ul (fantomă şi el) sursă. La Adela putem vorbi de perceperea controlului totalitar ca un act fizic de intruziune. Aşa îl conştientizează ea şi îl leagă atât de malignitatea morii, ca o imagine traumatică venită din trecut, cât şi de „rinocerizarea” (da!) prin multiplicitatea diverşilor Max ce o înconjoară.

Ori nimic din acest al doilea aspect nu vedem la înşiruirea existenţelor din ce în ce mai degradate ale personajelor cheie din a doua parte. În degradarea lor din ce în ce mai josnică, în comlicităţile ce le amplifică obedienţa ori goana putere enormă pe care cred că o posedă, toate aceste caractere devin opace faţă de celălalt. Chiar dacă simţurile le-ar transmite ceva, reacţia pretins firească este aceea de a escamota, de a muşamaliza, de a trece cu vederea nefirescul din jur. Ori tot acest cadru „literar” – trasmis, repetăm, prin textele-fantomă, induc, pe nesimţite, impresia de dum fără ieşire. Practic, fac din „sistem” unul infailibil, în negativismul său, perfect închis, fără ieşire. Un soi de securism mitizat la MAXimum (sic!) în faţa căruia să nu poată exista opoziţie, disidenţă, reacţie. Unul pur psihologic de intimidare, fără nici o aparenţă fantastică. Dar, în relitate, un mecanism DEMONIC.

Şi acum ne apropiem de ceea ce cred eu că romanul să se apropie cu adevărat de teritoriul fantasticului. Pe măsură ce parcurgeam paginile mi se ivea mereu întrebarea: „Dar unde este Don Quijote?” O moară fără Don Quijote al ei nu se poate! El, personajul lui Cervantes, decodează maleficul din spatele aparenţelor banale şi fireşti. După ce am sfârşit romanul a simţit nevoia de neoprit să redeschid romanul lui Cervantes la capitolul luptei vestitului hidalgo cu uriaşii sub aparenţă de mori de vânt. Am făcut-o după mai bine de 30 de ani (spre ruşinea mea) şi mirarea şi mai mare a fost să dau peste această explicaţie adusă de don Quijote lui Sancho Panza pentru „înfrângerea” sa: „Cu atât mai mult cu cât eu cred, şi ăsta e adevărul, că magul acela, Freston, cel care MI-A FURAT ÎNCĂPEREA CU CĂRŢILE, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în mori de vânt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor, atâta vrăjmăşie îmi poartă.” („Don Quijote de la Mancha”, Capitolul VIII, p. 80). Se făcea triitere la capitolele anterioare (Vi şi VII) în care preotul licenţiat Pero Perez, cu jupânul bărbier Nicolas şi în tovărăşie cu… chelăreasa îi aruncă lui don Quijote biblioteca cu romane cavalereşti pe foc. Imagine trasă la indigo în ultima parte a romanului Doinei Ruşti.

Ori don Quijote vede esenţa lucrurilor (şi Miguel de Unamuno împreună cu el) iar dacă el o vede, atunci să o căutăm şi noi. Evident, folosind aceleaşi texte pe care ni le oferă romanul din romanul Doinei Ruşti, încercând să trecem peste ceea ce am văzut că ar fi încercarea de a absolutiza puterea „sistemului” şi a vedea mai curând pe ce se bazează acesta în dominaţie.

Ori un amănunt trece neobservat în ochii literaţilor care au decelat romanul. Partea cea mai generoasă din text, centrul prorpiu-zis al cărţii se petrece în zilele premergătoare Paştilor – sărbătoarea cea mai imporatantă a Creştinătăţii, triumful lui Iisus asupra morţii, a iadului, a împărăţiei diavolului. Ori în respectivele pagini nu se mai sinchiseşte nimeni de ea. Pardon, am greşit! Iarăşi o capcană! Şi uiată de ce. Perioada descrisă cuprinde zilele dintre Miercurea Sfintelor Patimi (cu Denia aferentă de la care preotul înfăţişat în carte lipseşte!) până în a doua zi de Paşti. Adică la zile cu procesiuni însemnate ce amintesc de intituirea Sfintei Liturghii, Răstignirea Domnului, Prohodirea Sa, punerea în mormânt şi, evident, Învierea. Dar nimic din toate acestea nu se află în centrul atenţiei personajelor, prinse într-un păienjeniş al relativismului moral. În locul lor ne lovim de scene continui de sex prezentate aluziv (că nu este roman pornografic). Una dintre ele se petrece în moara blestemată, cu Mircea Buţescu – preotul satului – şi Paula, amanta lui; pe piatra morii, într-o imagine ce aduce mai mult cu un soi de missă satanică, liturghie neagră indusă de spiritul morii părăsite; a doua scenă, şi mai atroce, face trimitere la o veritabilă orgie, în care notabilizăţile satului, în frunte cu miliţianul tartor, o violează pe învăţătoarea Lucica. În aceleaşi zile sfinte! Ca o întinare! Ca un blasfem! Ca o lucrare diavolească!

Don Quijote vede corect lucrurile! Iar Adela, trecând peste erorile la care este supusă orice fiinţă omenească, poate va realiza că sub chipul lui Max se iţea ameninţător – şi ridicol – chipul Fiarei.

Dar nu numai la Don Quijote mi se ducea gândul când citeam romanul doamnei Ruşti. Un serial american produs între 2004 şi 2010 avea şi el o tematică oarecum asemănătoare. Tot cu un grup de oameni supuşi patimilor omeneşti şi care, prin convergenţă, ajung pe o insulă supusă conflictului dintre bine şi rău. „Lost” – „Naufragiaţii”. Dar cum să discerni binele de rău? Şi cum se poate ieşi din pozitivismul anesteziant şi să te bazezi pe intuirea binelui şi a răului – conflictul ce-i opune/uneşte pe Jack Shephard şi John Locke. Precum în romanul despre care vorbim, rădăcinile mirificului/maleficului sunt mult mai vechi – de la Facerea lumii – şi continuă până la prevestitele vremuri apocaliptice. Iar între ele omul este pion şi jucator. Cel ami adesea, el alege.

Doina Ruşti, Fantoma din moară, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Miguel de Cervantes y Saavedra, Don Quijote de la Mancha, în româneşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Chişinău, Editura Hyperion, 1993

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s