Strigăte spre nicăieri (XVII)


Strigăte spre nicăieri (XVII)

Sunt zile d-astea, în care mă apucă disperarea,
Când realității nu mai pot să îi țin piept
Din visul că-s îndrăgostit să mă deștept
Și te urăsc atunci,și-mi cer eliberarea.

Și totuși… nu doresc să ies din a îndrăgostirii stare
Deși cu-n click tu poți s-anihilezi
Tot ceea ce ți-am scris, de așa crezi
Că doar și-așa tu m-ai blocat, îmi pare.

Cu toate astea, de-un ban speranță am
Căci tu ai șters cândva dintre acele stihuri
Pe-acela de-l scrisesem tot printre-a disperării focuri.
Era-n aprilie… Și orizontul întunecat aveam.

Atunci poate crezut-am că îți pasă. Deci, speranță?
Sau poate psihologul nu-ți dăduse cumplita lui povață?

Donkeypapuas

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.