O altă lansare a Editurii Vremea de la Salonul de carte Bookfest 2016, tot din 2 iunie 2016, cu aceeaşi moderatoare Silvia Colfescu din partea editurii la care a apărut volumul „Bucureşteni risipiţi. Am plecat care şi când am putut”, de Dan Cassasovici, autor prezent la lansare.
Interviu prilejuit de prezentarea, joi, 2 iunie 2016, la Salonul internaţional de carte Bookfest 2016 a volumului „Dimitrie Cantemir – punte a cunoaşterii între Orient şi Occident”, coordonat de Mihail Ţăpârlea şi Viorel Ciobanu publicat de Editura Pro Universitaria.
Mr Watts, what did you think about the phrase: „Section 3… To neutralize the aims of the Patriarchy of Objective 24” as it is write in the document 116501 who you translated for Wilson Center? Is the try to banned Patriarch Teoctist in january 1990 tied with the KGB directive?
https://marianhociung.wordpress.com/2016/02/09/neutralizati-patriarhia-obiectivului-24/
Possibly. The full sentence is: „To neutralize the aims of the Patriarchy of Objective 24 of influencing the clerics in a pro-Romanian nationalist spirit.” That suggests to me that Teoctist was reaching out to Moldovan brethren in the Soviet-controlled church of the MSSR and that Moscow saw it as reinforcing Romanian (i.e. pro-„Latinsky” and anti-Soviet) identity. That would not have endeared Teoctist to the KGB or the Kremlin.
Aţi auzit până acum de „Obiectivul 24”? Dacă aţi citit materialele lui Larry L. Watts atunci poate aţi aflat că prin această sintagmă – Obiectivul 24 – era desemnată România (SOCIALISTĂ!) de către KGB-ul sovietic, organul de represiune al ţării „vecine şi prietene”. Mai mult, „Obiectivul 24” era pus în rând cu israelul, RFG-ul, SUA şi celelalte ţări duşmănoase la adresa regimului comunist. Documente în acest sens sunt publicate online de Arhiva Centrului Wilson.
Un document din acestea este însă exploziv, pe partea bisericească, şi domnul Watts (la un loc cu cei care au publicat iniţial cele găsite în arhive) nu cred că i-au perceput în totalitate conţinutul, poate şi pentru faptul că sunt preocupaţi mai degrabă de latura geopolitică a lucrurilor. Este vorba de acest document – 116501 – apărut iniţial în Elena Negru and Gheorghe Negru, “PCM şi Naţionalism (1965-1989): Documente adunate în cadrul programului de cercetări effectuate de câtre Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului tolitar communist din Republica Moldova,” Destin românesc, vol. 16, no. 5-6 (2010), pp. 328-332, tradus mai apoi de domnul Watts în beneficiul Centrului Wilson.
„Section “3” and the municipal and county organizations must undertake more active work regarding the prevention of attempts by foreign clerical centers to push foreign sect formations onto the path of confrontation with the authorities, of inculcating in them an anti-socialist state of mind on the basis of clericalism. To differentiate these actions without error from the aspirations of the faithful for satisfying their religious needs. To neutralize the aims of the Patriarchy of Objective 24 of influencing the clerics in a pro-Romanian nationalist spirit.„
Era emis de secţia din RSS Moldovenească a KGB, pe data de 28 Noiembrie 1989. Cu o lună înainte de asasinarea lui Ceauşescu şi cu o lună şi jumătatea înainte de… încercarea de alungare a patriarhului Teoctist de către trimişii CFSN camuflaţi sub titulatura „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii” din care făceau parte Bartolomeu (Valeriu) Anania, Teodor Baconsky, Iustin Marchiş, preotul Crămaru şi actualul patriarh Daniel Ciobotea, sub înaltul patronaj al lui Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu şi Andrei Pleşu. Le scrie negru pe alb însusşi Bartolomeu Anania în „Memoriile” sale – şi am făcut trimitere la ele – dar se pare că nimeni nu are răbdare să stea cu mărturiile celor implicaţi şi să le pună cap la cap.
Numai că acest document menţionat mai sus pune într-o nouă lumină ceea ce se ştia sau, mai degrabă, se pălăvrăgea despre pretinsa retragere a Preafericitului Teoctist în ianuarie 1990. Pentru că se îndrugă verzi şi uscate (de genul celei auzite la Digi 24: „Revoluţia l-a alungat pe Teoctist dar FSN-ul la apărat” şi în care intervievaţii erau personaje cheie în îndepărtarea patriarhului, gen Baconsky).
Ori iată că asstfel reiese că actul îndepărtării patriarhului Teoctist se înscria în tipologia „tăierii salamului”, prin care sovieticii neutralizau ţările pe care puneau mâna ocupând instituţie după instituţie. La fel şi în iarna lui 1989-1990: centrul puterii, Armată, Miliţie, sindicate, cultură şi, iată!, Biserică.
Dar de ce era atât de stringentă îndepărtarea lui Teoctist? Pentru că sovieticii şi cozile lor de topor urmăreau, la rândul lor, atingerea mai multor obiective.
1. În primul rând căutau să stăvilească mişcarea de redeşteptare naţională de dincolo de Prut, ce se manifesta şi pe plan bisericesc. La Chişinău, episcopul Serapion fugise („de frica naţionaliştilor moldoveni”) în iulie 1989 iar în locul lui fusese urcat repede un băştinaş, Vladimir Cântărean, care se dovedeşte – iată, după atâţia ani – că era şi este unealta sovietismului şi a fabulaţiilor „maldavanismului”.
2. Prin îndepărtarea lui Teoctist să se bage spaima câtorva personalităţi cheie şi cu greutate din Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române: Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei şi Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei, ambii de origine… basarabeană şi deci un pol de atracţie în plus pentru mişcarea naţională de peste Prut.
3. După cum bănuiam şi atunci când am comentat respectivele „Memorii” ale lui Valeriu Bartolomeu Anania, se deschidea cale largă pentru nişte tineri cu perspective interesante din puntul de vedere interesat al Moscovei. Mai întâi, Daniel Ciobotea trecut rapid prin treptele ierarhice spre a se atinge (scop nedeclarat) scaunul patriarhal – nu s-a mai reuşit pentru că Teoctsit a revenit asupra deciziei (sau or mai fi existat şi presiuni ale altor poli de putere care la-u sprijinit pe patriarh?); în diplomaţie, cariera fulminantă a unui tânăr ce se seamnează azi Teodor Baconschi.
Noi aici nu putem afirma despre cei menţionaţi că ar fi fost agenţi ai Moscovei. Poate vorbim de nişte veleitari, râvnind la cariere strălucitoare; poate, dimpotrivă, avem chiar nişte agenţi dubli. Nu ştim asta şi lăsăm pe alţii să se ocupe de problemă.
Dar observăm în schimb cum o parte din proiectele KGB au fost anihilate şi că de 26 de ani în spaţiul basarabean se duce o luptă intensă pentru Românism în care BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ este un factor de primă importanţă. Cum ar fi fost însă istoria fără decizia curajoasă a Preafericitului Teoctist şi a Sinodului BOR de a reactiva – spre furia Moscovei – Mitropolia Basarabiei?
PS: Nu putem să nu remarcăm însă cum şi activează tot felul de personaje dubioase care respectă în continuare directiva KGB: „Neutralizaţi Patriarhia Obiectivului 24!”
Lansarea din 20 noiembrie 2015 a volumului memorialistic postum „Cutele şi cutrele memoriei” al omului de radio Paul Grigoriu. La standul Editurii Publica în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus 2015”. Singurul eveniment la care am putut fi de faţă.
Apropo, Dragoş Şeuleanu este subiectul unui întreg capitol alcătuit din… 5 rânduri şi vreo 50 de cuvinte.
 |
| Paul „Slayer” Grigoriu |
 |
| Rodica Grigoriu |
Mi-a picat în mână volumul lui Liviu Tofan despre celebrul „caz Virgil Tănase”. „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj” – aşa se intitulează. Am citit-o cu mare atenţie şi concluzia pe care am tras-o la final e că fostului jurnalist de la Europa Liberă i-a fost pur şi simplu milă de personajul-cheie al poveştii, scriitorul-„disident” Virgil Tănase. I-a fost aşa de milă încât nu şi-a mai dus cercetarea spre concluziile extreme ci îşi lasă cititorii să-şi facă o părere. Pentru că, în schimb, autorul pune o sumedenie de întrebări în jurul personajelor şi întâmplărilor ce se ivesc tocmai pentru a contracara fumigenele informaţionale aruncate de „băieţii cu ochi albaştri” ai diverselor servicii. Iar pe respectivul Virgil Tănase îl lasă să se aplice pe seama lui exact vorba populară care spune că „orice pasăre pre limba ei piere”. Adică i-a cerut scriitorului să-şi prezinte propriul punct de vedere, peste ani.
Şi iată ce ne îndrugă marele „disident” despre motivaţiile „disidenţei” sale, care i-ar fi adus cică ura clanului Ceauşescu, un discurs parcă tras la indigo după acelea ale diverşilor stângişti de pe-aici sau de pe-aiurea ce aruncă vina nenorocirilor comunismului NU asupra ideologiei criminale, ci „modalităţii greşite de aplicare” a unei idei foarte umaniste:
„Trăiam într-o lume rea (şi astăzi cred că era rea, tocmai pentru că, având sămânţa unei lumi mai bune, în loc s-o sădească în pâmânt, o zidise într-un strat de beton armat); trăiam într-o lume de minciună ai cărei diriguitori vroiau să construiască cu ocnaşi o lume concepută pentru oameni liberi. […]
Pe un drum greşit, calităţile politice ale lui Nicolae Ceauşescu nu puteau duce decât la dezastru, nu la cel evocat adesea din punct de vedere al democraţiilor occidentale, ci la eşecul unei experienţe istorice inedite, ce putea fi o soluţie în momentul în care, sunt convins, capitalismul şi economia de piaţă şi-au epuizat calităţile şi agonizau. […] Acestea toate m-au împins să refuz orice compromis cu regimul totalitar român. […] Realităţile unei societăţi [Occidentul, n.m.] ce nu mai are nevoie de cultură (în care nu-şi poate privi decât moartea) şi unde arta este în primul rând o marfă.” [Tofan, p. 151-152]
Deci în spatele opoziţiei sale faţă de Ceauşescu nu s-a aflat niciodată principiul LIBERTĂŢII (adică al democraţiei, al libertăţii de expresie, de manifestare, de întreprindere) ci acelaşi elan utopic spre fantasmagorii politice. De aceea oare domnul Virgil Tănase s-a aruncat imediat după 1989 – scriitorul evită să spună asta, aşijderea şi domnul Tofan – în braţele lui Ion Iliescu, trecând cu vederea crimele Revoluţiei dar, mai ales, pe cele ale Mineriadei, act criminal ce poate fi catalogat drept „terorism de stat”? În numele artei – bine stipendiate – a făcut parte din grupusculul de scriitori şi artişti apropiaţi FSN-ului? Hai să zicem că aceste lucruri nu interesează pentru că se petrec peste ani şi ani de la pretinsa încercare de asasinare comandată de Ceauşescu.
Dar cum rămâne cu „sinceritatea”? Cum poate fi „sincer” cineva care devine părtaş al unei operaţiuni cât se poate de evidente de măsluire a faptelor. Adică de minciună! Şi domnul (sau tovarăşul?) disident Tănase mai scăpa un lucru din vedere: că prin participarea sa la o operaţiune de intoxicare mediatică organizată DE UN SERVICIU SECRET (DST în cazul de faţă) făcea ca toată propaganda denigratoare a statelor comuniste împotriva adevăraţilor luptători pentru libertate şi adevăr să capete un aer veridic. „Uite dom’le”, ar fi putut trage concluzia un neavizat, „au dreptate ăştia când spun că disidenţii sunt spioni în slujba reacţiunii străine.” Dar să-l lăsăm la o parte pe acest individ. Aşa cum lăsăm la o parte şi scornelile – subliniate de însuşi Liviu Tofan – ale preconizatului asasin Matei Pavel Haiducu – HIRSCH.
Altceva sare în ochi – conexiunile cazului cu activitatea revoluţionarului de profesie Ilich Ramirez Sanchez cunoscut şi drept Carlos Şacalul. Pentru Liviu Tofan conexiunea e doar una secundară în acest volum. Ştiu că s-a ocupat de prezenţa şi legăturile lui Carlos cu regimul Ceauşescu într-o altă carte dar încă nu mi-a picat sub ochi. Pentru autor principala filieră e aceea a „dosarului Hernu” – a patra ipoteză a cazului, după cum consideră domnia sa.
Dar dacă lucrurile nu stau chiar aşa? Dacă am avea chiar o a cincea ipoteză şi, pentru a o expune, mă voi baza pe un alt volum citi recent: „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional” de Oliver Schrom. Autorul e un jurnalist neamţ iar tendinţa volumului e aceea de a elimina trimiterile către URSS ca aliat al teroriştilor de teapa lui Carlos. Mai mult, şi activităţile sale în celelalte ţări socialiste sunt minimizate (Ungaria, RDG, Iugoslavia; cât despre Cehoslovacia şi Polonia, mai că nu sunt menţionate) deşi Carlos se plimbă cu arme şi bagaje fără nici o îngrădire. Şi deşi KGB şi GRU sunt cât se poate prezente în aceste state dar şi în altele. Arăbeşti sau musulmane. Dar nimic nici despre serviciile sovietice. Şi atunci de ce să fac referire la acest volum? Pentru că rămân faptele, datele şi milcările personajelor pe care le coroborâm cu cele din primul volum menţionat.
Afacerea Tănase are loc în intervalul ianuarie 1982 (apariţia pamfletului în revista Actuel) şi 31 august acelaşi an (conferinţa de presă a lui Virgil Tănase, Paul Goma şi Matei Haiducu). Cu un an înainte însă avusese loc atentatul de la Europa Liberă – 21 februarie 1981, premers de coletele capcană destinate unor opozanţi români din exil (fără victime însă). Şi aici revenim la volumul lui Schrom, din care aflăm că în pregătirea acţiunii din Munchen a contribuit şi belgianul „Eric” care îl recrutase pe bascul din ETA ce trimisese coletele capcană. „Şi tocmai acest Eric i-a făcut greutăţi grupului Carlos la Munchen. În seara zilei de 12 februarie 1981, specialiştii de ascultare unguri au interceptat o convorbire a lui Weinrich [mâna dreaptă a lui Carlos, n.m.]. El i-a dat de înţeles lui Carlos, care se afla la Budapesta, că Eric nu poate să livreze obiectele necesare şi că de aceea atentatul se mai amână puţiin.” [Scrom, p. 220]Apoi iar se mai amână puţin pentru că pe 16 februarie 1981 este arestat la frontiera dintre Elveţia şi Germania „Roberto” Bellini, care ar fi trebuit să aibe un rol în atentatul preconizat. Iar când acesta se petrece, afectată NU va fi secţia română, ci doar cea cehoslovacă, deşi se afirmă că atentatul ar fi fost produs duin ordinul lui Ceauşescu. Apropo, Carlos nu era prezent în RFG iar ofiţerul de legătură Niţescu l-ar fi tachinat atât pentru eşc, cât şi pentru faptul că Carlos stătuse în tot timpul acesta la loc călduţ în Budapesta: „Plin de sarcasm, l-a întrebat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data viitoare să poată lua şi el parte personal la operaţiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a sarcinii.” [Scrom, p. 225]
Şi iată că ne aflăm la un an depărtare, în 1982 – anul „afacerii Tănase – cân acelaşi Carlos se pregătea de un alt atentat, de data aceasta la Paris, contra unui ziarist arab şi a publicaţiei ce-şi avea sediul în capitala Franţei. Pentru organizarea actului criminal o trimite pe însăşi tovarăşa sa de viaţă, Magdalena Kopp – persoană care nu era în evidenţele serviciilor de securitate occidentale şi nici nu se ştia de relaţia pe care o avea cu Carlos – împreună cu alt participant de la Munchen, „Luca” (Bruno Breguet pe numele real) şi care urmau să se coordoneze cu acelaşi belgian „Eric”. Să observăm un lucru: Magdalena Kopp venea de la Bucureşti. Şi să trecem la ce istoriseşte Schrom:
„Nici cu Eric nu au reuşit să se întâlnească, aşa cum fusese stabilit. El ar fi trebuit să-i dea lui Kopp cheia maşinii în al cărei portbagaj se afla explozibilul. Când belgianul n-a venit nici la ultima întâlnire stabilită şi n-a dat nici o veste, Kopp s-a gândit să renunţe. Ea l-a sunat nervoasă pe Carlos la Budapesta şi a dat frâu liber supărării, mai cu seamă că într-o cafenea îi fusese furată poşeta [hopa!, n.m] cu toţi banii şi cu paşapoartele false. Însă Carlos i-a poruncit să rămână.[…]
La următoarea întâlnire stabilită, totul a decurs o.k. Maşina se afla într-un garaj subteran pe Champs-Elysees. Era un Peugeot alb, mai vechi.
Când, pe 16 februarie 1982, s-a dus acolo cu Luca, au avut probleme s-o deschidă. Eric le dăduse zece chei, spunându-le că una dintre ele se potriveşte precis. Au durat o veşnicie până când au reuşit să deschidă portiera din faţă, dar şi mai mult până când au deschis portbagajul, căci ea vroia să vadă dacă explozibilul există într-adevăr. Cu multă trudă au reuşit să-l deschidă. Au văzut cinci kilograme de Penthrit, suficient ca să producă o spărtură substanţială în peretele unei ambasade.
Tocmai când vroiau să urce în maşină şi să plece, au venit doi bărbaţi care li s-au adresat. Kopp nu înţelegea frenţuzeşte, dar i s-a părut că aude cuvântul bilet. Dar unde dracu’ era biletul de parcare? Eric nu le dîăduse nici un bilet şi nici în torpedo nu se afla unul. Nedumerită, ea s-a întors spre Luca şi a văzut cum elveţianul ăşi scoate pistolul, îl ţinteşte pe unul dintre bărbaţi şi apasă pe trăgaci. Clic, armă blocată.” [Schrom, p 232 – 233]. Treaba e că oricât a vrut să tragă „Luca”, arma nu s-a descărcat, Magdalena Kopp a luat-o la fugă, sunt prinşi amândoi şi întemniţaţi. Motiv pentru Carlos să înceapă o serie de atacuri sângeroase împotriva Franţei – atât în Hexagon, cât şi în lume – cu scopul de a forţa autorităţile franceze să-i elibereze tovarăşa. La un moment dat, în iunie 1982, nevoit să schimbe ruta de transport a explozibililor şi armelor, Weinrich, mâna dreaptă a lui Carlos, îi dă sarcina lui Christa Margot Frohlich să facă transportul dinspre Bucureşti spre Franţa, via Italia. „Pe 16 iunie 1982, Frohlich a părăsit Bucureşti, supraîncărcată. A luat avionul mai întâi până la Roma, unde pe aeroport a atras atenţia poliţiei italiene prin faptul că avea un bagaj de mână neobişnuit de greu. De aceea, doi funcţionari i-au cerut permisiunea să arunce o privire în geanta ei. Spre disperarea ei. au apărut 20 kilograme explozibil, marca hexogen, mai multe detonatoare şi trei paşapoarte false, dintre care unul pe numele de Margit Stadelmann… […] carlos se afla într-o situaţie dificilă; acţiunile lui s-au încetinit. Frohlich era al treilea membru al grupului, arestat în decurs de patru luni.” [Schrom, p. 238 – 239 ]
Ori în acest timp se defăşura mascarada „răpirii lui Tănase” sau a „încercărilor de asasinat”. Cu mare tam-tam mediatic, cu mare conferinţă de presă a preşedintelui Mitterand (9 iunie 1982). Mare tâmbălău pentru … nimic, vreme în care oamenii lui Carlos erau prinşi ca muştele, după ce treceau prin Bucureşti; vreme în care se petreceau omoruri adevărate. Sau poate era doar un specctacol de sunet şi lumini?
Unul făcut pentru a-i băga în ceaţă pe Carlos, oamenii lui şi pe stăpânii lor reali. Un fals scandal între două state, vreme în care Occidentului îi sunt viraţi unul câte unul oamenii Şacalului de către oamenii lui Ceauşescu. Şi poate ţinta iniţială a târgului o fi fost Carlos însuşi, dar cum acesta nu se dădea dus din Budapesta, berlinul de Est sau Bucureşti, cei de la servicii s-or fi văzut nevoiţi să se mulţumească cu subalternii. Dar buni şi ăştia câtă vreme o reţea – aceea a lui Carlos – pe care, până atunci, occidentalii nu fuseseră în stare să o neutraizeze, iată că îşi pierdea oamenii. Culmea, pionii folosiţi ca fumigene, gen Tănase, serveau, din punct de vedere ideologic, mai curând patria sovietică decât aceea română, în vreme ce, prin efectele nebănuite din subteranele războiului invizibil, tocmai aceşti sovietici şi aliaţii lor aveau de pierdut.
Un an mai apoi, pe 25 august 1983, avea loc ultimul mare act sângeros al „războiului privat cu Franţa” – explozia de la „Maison de France” din Berlinul de Vest, centrul cultural francez. Investigaţiile vest-germane legate de acest caz au dus însă la concluzia că RDG şi celelalte ţări socialiste (în frunte cu măreaţa Uniune Sovietică) au sponsorizat terorismul internaţional.. Chiar şi Schrom e nevoit să recunoască – p. 261.
Liviu Tofan, „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, Editura Polirom, Colecţia Hexagon, Bucureşti 2012.
Oliver Scrom, „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional.”, Editura Vremea XXI, Colecţia Fapte, Idei, Documente, traducere de Erika Dumitraşcu, Bucureşti, 2013,
Blogul lui Donkeypapuas 
Domnule Watts, ce credeţi despre fraza: „Secţiunea 3… să neutralizeze ţelurile Patriarhiei Obiectivului 24” după cum stă scris în documentul 116501 pe care l-aţi tradus pentru Centrul Wilson? A fost încercarea de alungare a Patriarhului Teoctist din ianuarie 1990 legată de directiva KGB?
https://marianhociung.wordpress.com/2016/02/09/neutralizati-patriarhia-obiectivului-24/
ReplyDelete
Posibil. Fraza întreagă este: „Să se neutralizeze ţelurile Patriarhiei Obiectivului 24 de a-i influenţa pe clerici într-un spirit naţionalist pro-românesc.” Aceasta îmi sugerează că Teoctist a încercat să se apropie de fraţii moldoveni din cadul Bisericii controlate de sovietici a RSSM şi că Moscova a văzut în asta drept o ranforsare a a identităţii românşti (adică pro-„latiniţă” şi anti-sovietică). Asta nu l-ar fi făcut simpatic pe Teoctist KGB-ului sau Kremlinului.
Reply