Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a treia


În anul de graţie 2007 Bartolomeu Anania avea 86 de ani. La Revoluţie, în 1989, împlinise 68. Ambele cifre reprezintă vârste venerabile. Şi această maiestate dată de numărul anilor ar fi trebuit, poate, să-l facă pe autor să nu-şi considere potenţialii cititori drept tâmpiţi. Mai ales că după 17 ani de la evenimentele revoluţionare multe din intoxicările produse de „emanaţi” nu mai puteau fi susţinute fără ruşine. Culmea este cî însuţi autorul ironizează, oarecum, anumite teze (precum stă cazul cu activitatea „teroriştilor” invocaţi de Iliescu şi ai lui) pentru că, la câteva pagini distanţă, să facă trimitere – cât se poate de senin – la aceeaşi situaţie mai înainte ironizată. Ciudat ni se pare că tocmai aceste pagini din activitatea „revoluţionară” (cu iz pucist-bisericesc) a călugărului-scriitor (pagini din care vom cita pe larg în cele ce urmează) au fost evitate în cometariile celor ce au recenzat volumul!

 

„La 20 decembrie [1989] mi-a trimis maşina [Teoctist] să mă aducă la Patriarhie cu manuscrisul Arhieraticon-ului, redactat de episcopul vicar Roman Stanciu, dar care, dovedit incomplet şi defectuos, îmi fusese încredinţat mie spre finalizare înainte de a merge la tipar. În acea zi venise din străinătate mitropolitul Nicolae Corneanu, care făcea parte din comisie, alături de patriarh. Pe drum. şoferul Costel Calapod ţinea deschis aparatul de radio, care transmitea necontenit ştiri asupa gravelor evenimente din Bucureşti. La un moment dat a exclamat: – Gata, s-au dus dracului!..” (p. 666 – sic!)

Radioul transmitea necontenit ştiri? Evenimente grave în Bucureşti!? Pe 20 decembrie! Ce tot vorbeşte omul acesta? La Bucureşti abia din 21 va începe vâltoarea. Dar să admitem că este vgorba de o confuzie şi Anania o fi vrut să vorbească despre Timişoara. Dar „transmiterea necontenită de ştiri” – aceea o fi fost şi ea, însă la „Europa liberă” (post de radio care nu putea fi recepţionat de un aparat instalat la bordul autoturismului), pentru că pe postul naţional de radio se difuzau în acea dată (miercuri, 20 decembrie) cel mult reportaje de la întâlnirile din fabrici unde erau înfieraţi „huliganii de la Timişoara”. Dacă nu mă înşeală memoria, aceste materiale propagandistice fuseseră difuate abia după intervenţia televizată a lui Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie, după revenirea din Iran.

Dar şirul de adevăruri şi minciună difuzate în doze variabile abia de aici încolo se revarsă. Bartolomeu Anania, deşi cu locuinţa aproape de centru, refuză să participe la mişcarea de massă din ziua de 22 decembrie, atât din cauza unor dureri lombo-sciatice, cât şi pentru că „ar fi compromis revoluţia” dacă ar fi fost văzut pe stradă un fost legionar ca el (p. 667) alături de protestatari. În schimb nu-şi refuză ironii la adresa lui Patriarhului: „pe micul ecran l-am văzut pe patriarhul Teoctist cum aştepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul în studio şi cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs care nu izbutea să fie decât rictus.”

Dar să nu credeţi că era convins că ceea ce se întâmpla era cu adevărat un act revoluţionar. Nu! Abia apariţia cu caracter epifanic a lui… Andrei Pleşu la televizor i-a deschis ochii şi l-a convins că ceea ce se petrecea în Bucureşti şi în ţară era o schimbare de direcţie radicală: „Adoua zi [27 decembrie], în faţa televizorului meu, aveam să aflu că Pleşu devenise ministru al Culturii şi că Şora conducea Ministerul Învăţământului, ceea ce însemna că în România se produsese, într-adevăr, o Revoluţie. Atunci am simţit nevoia să mă rog pentru Biserica noastră şi să mă gândesc la ce-aş putea eu face pentru ea, dar fără să mă las târât în ispită.” (p. 668)

Adică i s-o fi pus pata chiar atunci de un mic puci bisericesc? Dacă urmărim transformarea vorbelor în fapte (bazându-ne doar pe naraţiunea autorului) cam aşa pare!

– în seara de 31 decembrie slujeşte privegherea de Anul Nou la mânăstirea Văratec

– în după-amiaza zilei de 1 ianuarie primeşte o delegaţie care-i propune scaunul de mitropolit al Moldovei

– pe 2 ianuarie pleacă la Bucureşti unde „seara, telefoanele mă informau că BBC-ul difuzase un interviu cu Teodor Baconsky, în care acesta îmi făcea un admirabil portret ca viitor mitropolit al Moldovei… (Pe Doru avea să-l ia Pleşu sub aripa lui, numindu-l director în Ministerul Culturii, după care îi va obţine o bursă la Sorbona.)”

Stop! Până acum s-au vehiculat trei nume: Bartolomeu Anania (ieromonah şi arhimandrit), Teodor Baconsky (laic), Andrei Pleşu (laic şi el) – toţi trei fără funcţii ierarhice în Biserică.

Revenim. Ce îl împiedica să accepte? Păi reticenţa venea din faptul că o asemenea numire ar fi urmat să fie făcută de o Adunare Eparhială „învechită în rele”, asta deşi un episcop ortodox este, de regulă, ales de către Sfântul Sinod!:

„În ziua următoare [3 ianuarie] m’am pomenit la mine cu Doru Baconsky şi Virgil Codarcea, care m’au luat pe sus cu ei la Patriarhie, unde avea loc o şedinţă extraordinară a Sfântului Sinod. Am refuzat să intru în sală, Doru a trimis pe cineva să-l anunţe pe patriarh, Teoctist a ieşit pentru o foarte scurtă întrevedere, pe coridor, în care m’a informat că Mazilu primise un memoriu de la ieşeni şi că îşi dăduse acordul [?! Cu care drept? De emanat? – Nota mea], aşa că să mă pregătesc pentru alegere. I-am replicat că nu mă pot constitui în candidat şi, ca să-l descurajez, am invocat procedura: În condiţii de libertate, un nou mitropolit al Moldovei nu poate fi ales de o Adunare Eparhială alcătuită din oamenii vechi [!? – nota mea], ajunşi acolo sub regimul comunist. Să nu se grăbească. Trebuie făcută mai întâi dizolvarea actualei Adunări Eparhiale şi alegerea alteia, noi, precum şi constituirea unui  nou Colegiu Electoral Bisericesc, care să facă posibile şi înnoiri în Sfântul Sinod!”

Iar punerea în aplicare a declaratului program expus deschis în faţa Patriarhului Teoctist îşi urmează parcursul la o etapă superioară: aceea a organizării într-o grupare capabilă să pună presiune asupra ierarhiei bisericeşti oficiale, şi acesta a fost „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii”, un autentic GDS eclesial. Paralela nu este forţată dacă ţinem cont că EXACT în aceeaşi perioadă de timp se forma, cu sprijinul lui Silviu Brucan şi… Andrei Pleşu, celebrul GDS („Grupul pentru Dialog Social”).

„În seara zilei de 8 ianuarie i-am avut la mine pe Doru Baconsky, Daniel Ciobotea [actualul patriarh – nota mea], Iustin Marchiş şi preotul Crâşmaru, cărora le-am împărtăşit gândul [de a face ceva pentru viaţa Bisericii] şi cu care am discutat pe marginea lui. Ideea a prins şi ne-am hotărât să i-o împărtăşim şi lui Andrei Pleşu (cu care eu am vorbit, pe loc, la telefon). Alături de Doru, Daniel mi-a plăcut cel mai mult.

A doua zi (dată memorabilă, 9 ianuarie 1990), spre seară, eram acasă la Pleşu, dar soţia sa ne-a rugat să luăm loc pe fotoliile din salon şi să-l aşteptăm, întrucât el telefonase că întârzie puţin, reţinut de unele treburi la minister. Atunci, în ora aceea de aşteptare, analizând noi demoralizarea patriarhului, panica ierarhilor, starea de incertitudine a clerului şi aşteptările credincioşilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de ajutor pentru instaurarea normalităţii, fără să ne constituim într-o organizaţie cu statut şi pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar atât cât va considera că e nevoie. Atunci, în ceasul acela de aşteptare în casa lui Andrei Pleşu, a luat fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de către Doru, care se pricepe de minune.

Pleşu a întâmpinat noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin şi ne-a sfătuit ca, chiar a doua zi, să-l informăm pe Dumitru Mazilu de existenţa noastră, înainte de a se răspândi cumva zvonul că am fi cine ştie ce organizaţie subversivă, contrarevoluţionară… [?! – nota mea]

A doua zi [10 ianuarie], după ce am ieşit de la Mazilu (care a salutat înfiinţarea Grupului), am cerut prin telefon să fim primiţi de către Sinodul Permanent, despre care ştiam că se află în Bucureşti pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii.”

 

Iarăşi punem un stop! La grupul de nume pomenit anterior (Anania, Baconsky, Pleşu) se mai adaugă câteva (Daniel Ciobotea, Iustin Marchiş, preotul Toader Crâşmariu) cu care întregim gruparea ce se erija în reprezentanta doleanţelor întregii Biserici. Aceştia sunt iniţiatorii! Restul persoanelor sunt culese pe drum şi, interesant, acelea folosesc drept faţadă! Pentru început, gruparea se afla în subordonarea lui Dumitru Mazilu din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

Grupul se prezintă în faţa Sinodului („sinodali aproape speriaţi”), îşi exprimă viziunea şi… are parte la rându-i de o surpriză: „Apoi a venit rândul nostru să ne speriem. Începând cu patriarhul, toţi (cu excepţia lui Nestor Vornicescu, care a tăcut tot timpul) […] sunt gata să se retragă imediat. […]

Pe noi ne-a speriat perspectiva unor retrageri în grup, ştiind ce poate însemna asta pentru Biserică. Atunci am intervenit eu, în sensul că o astfel de retragere nu trebuie să creeze un vid de autoritate [deci o criză canonică ar fi fost doar un vid de autoritate? – nota mea], că ea nu înseamnă o fugă, că actualul titular trebuie să-şi pregătească succesorul, să participe la procedurile canonice şi statutare ale alegerii, aşa încât pacea şi unitatea Bisericii să nu fie afectate.” (p. 667 – 671)

Apoi, în cadrul naraţiunii memorialistice, Valeriu Anania se foloseşte de un truc pentru a fragmenta desfăşurarea firească a cronologiei evenimentelor şi, prin aceasta, contribuind la diminuarea impactului negativ pe care l-ar avea istorisirea asupra imaginii scriitorului. Abate atenţia prin divagaţii asupra importantului rol pe care îl va juca Grupul de Reflecţie în următorii ani prin contribuţiile sale la luarea unor decizii cu impact asupra credincioşilor. Dar aici, pe blog, repunem lucrurile în făgaşul normal, chiar dacă acest lucru înseamnă să sărim înainte şi înapoi de-a lungul paginilor.

„Memoria mea se întoarce acum la data de 12 ianuarie 1990, care fusese decretată zi de doliu naţional în memoria tinerilor ucişi la Revoluţie, rânduindu-se şi o slujbă de pomenire în catedrala patriarhală. În dimineaţa acelei zile, Petre Mihai Băcanu a publicat în România liberă un scurt articol în care îl soma pe Teoctist să nu îndrăznească a sluji la parastas, opinând că slujba ar trebui oficiată de doi clerici care au trecut prin închisorile comuniste.” (p. 674 – 675)

„Un comunicat asupra înfiinţării Grupului şi a primei lui întâlniri cu conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 2000 [1990, evident – nota mea] în ziarul România liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a pus la dispoziţie pe toată durata existenţei noastre ca Grup şi în care eu însumi am publicat săptămânal articole şi meditaţii.” (p. 671)

„În după-amiaza zilei de Duminică, 14 ianuarie, patriarhul a prezidat o şedinţă de lucru cu consilierii, la care invitase şi Grupul de Reflecţie. Eram de faţă eu şi părintele Galeriu. La sfârşit, ne-a luat de o parte, pe coridor, şi ne-a confiat gândul de a se retrage. […]

 

A doua zi, în şedinţa Grupului de Reflecţie a sosit ştirea că studenţii de la Teologie pregătesc o demonstraţie în care vor cere retragerea lui Teoctist. Noi l-am rugat pe Daniel să încerce să-i domolească.

 

În aceeaşi seară, patriarhul m’a invitat la cină şi, la sfârşit, m’a luat de-o parte şi mi-a spus că joi, în şedinţa Sfântului Sinod, îşi va depune cererea de retragere.

 

De fapt, retragerea lui Teoctist plutea în aer, în acelaşi aer plutea oarecum şi numele meu ca posibil succesor, şi aşa m’am pomenit că mi se solicită interviuri. […]

 

În paralel, se crease o mişcare a unor preoţi din Bucureşti şi Buzău, care cerea înfiinţarea unei Conferinţe Naţionale a Preoţilor. În frunte se afla un foarte năbădăios preot anume Niculce, ambiţios „revoluţionar” [Se vede că numai aleşii aveau voie să aiibe comportamente revoluţionare! – nota mea], violent, căruia i se părea că existenţa Grupului de reflecţie îi încurca lui nişte socoteli. [Sau era viceversa, adică Conferinţa Naţională a Preoţilor încurca aranjamentele Grupului? – nota mea] M’am pomenit cu el faţă’n faţă, s’a răţoit la mine şi mi-a pus pumnul sub bărbie…

Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenţi teologi fuseseră primiţi la patriarh. [Or fi fost aceiaşi studenţi care dăduseră cu bocancii în uşa cancelariei patriarhale alături de Vasile Răducă? – nota mea] În aceeaşi zi, Teoctist m’a sunat la telefon: mâine, la prima oră, se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a rămas ferm.” […]

 

Joi, 18 ianuarie, la ora 13.40, un telefon de la Doru Baconsky: În şedinţa plenară a Sfântului Sinod, patriarhul şi-a prezentat demisia. De asemenea, apiscopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia. În faţă, 100 – 150 de preoţi turbulenţi. [Oare? – nota mea] […]

 

În seara aceleiaşi zile, la ora 22.30, un telefon de la o secretară de cabinet de la Palatul Victoria:

– Domnul Gelu Voican Voiculescu, vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, doreşte să vă vadă urgent.

– Bine, pot veni mâine în cursul dimineţii. Spuneţi-mi la ce oră.

– Nu mâine, ci acum. […]

La etaj [la Palatul Victoria], întrun hol spaţios, populat – la ora aceea! – cu zeci de persoane, m’a întâmpinat un domn în uniformă de magistrat militar, care m’a salutat, mi-a strâns mâna şi m’a condus în biroul domnului vicepreşedinte.

 

Acesta m’a primit afabil, mi-a amintit că ne cunoscuserăm cândva în casa parohială a bisericii Amzei, m’am făcut, din politeţe, că-mi aduc aminte, m’a poftit pe un scaun lângă o masă simplă, pe care se aflau o sticlă de vin şi două pahare. Un pat de campanie, cu pătură cazonă, indica faptul că încăperea era, în acelaşi timp, birou şi cameră de dormit. Pe un raft, câteva cărţi ale lui René Guénon [îşi adusese biblioteca personală la Guvern sau e fabulaţie literară cu rol de a impresiona cititorul? – nota mea]. Telefoanele sunau din cinci în cinci minute, amfitrionul răspundea scurt, milităreşte, cerea un amănunt, o identitate, înţelegeam că e vorba de terorişti semnalaţi în cutare sau cu tare punct [„teroriştii” activau încă pe 18 ianuarie sau fabulaţia literară acţiona în continuare? – nota mea]. Voiculescu mi-a explicat că, la vârf, el avea în seamă Armata [nu Nicolae Militaru? – nota mea], Securitatea şi Cultele.

În această ultimă calitate mi-a făcut cunoscut că, imediat după ce s-a ştiut de retragerea patriarhului Teoctist, conducerea FSN s’a întrunit de urgenţă, aluat cazul în dezbatere şi a hotărât că succesorul nu poate fi altul decât părintele Anania, cunoscut prin… bla-bla-bla…” (p. 675 – 677)

Dar Bartolomeu Anania refuză, după cum prezintă lucrurile, şi, drept urmare Gupul (!) trece la căutarea unui candidat pentru patriarhat, numele făcut să circule fiind al părintelui Cleopa (p. 678 – 679). Una din momelile în încercarea de a-l convinge (cel puţin aşa mi se înfăţişează mie din cele relatate de Anania) a fost lansarea unor zvonuri sub pretenţia de adevăruri puse sub semnătura părintelui Stăniloae: „catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală; nebunia de la Vladimireşti, cu reîncarnările budiste, care ne scoate sin creştinism, câştigă teren” (p. 679-680 – scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae către părintele Ilie Cleopa dar expediată prin intermediul părintelui Anania; cât de reală o fi fost spistola în chestiune ori dacă nu cumva dogmatisul fusese intoxicat mediatic la rândul său, acestea sunt chestiuni care rămân în suspensie).

Ori, în acest timp de anarhie bine dirijată, avea loc o lansare fulgerătoare pe treptele ierarhiei bisericeşti; Daniel Ciobotea! La 4 martie era instalat ca episcop vicar al Mitropoliei Banatului (p.681) pentru ca tei luni mai târziu, pa 7 iunie, să fie ales Mitropolitul Moldovei (p. 688)

„Candidaturi oficiale nu existau, dar nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, îşi considera drumul deschis, avea destui oameni de partea lui, unii cumpăraţi cu bani buni sau cadouri [„calomniază, calomniază…” – nota mea], după un obicei mai vechi, şi se spunea că chiar îşi făcuse cărţi de vizită anticipative. Argumentul său forte era acela că, basarabean fiind, va avea un acces direct la românii de peste Prut… etc. etc.” (p. 686)

Interesante aceste invective cu care-şi gratulează adversarii. Le vom reîntâlni! Înn paginile de Jurnal publicate nu demult (uite cum le potriveşte Dumnezeu!) de către Răzvan Codrescu, un adulator al răposatului ierarh de la Cluj, se redă atnosfera încinsă prilejuită de alegerea lui Laureţiu Streza ca mitropolit al Transilvaniei: „3 noiembrie, Bucureşti – Azi, Colegiul Electoral Bisericesc. Prin majoritate de voturi în cel de al doilea scrutin, Episcopul Laurenţiu Streza a devenit noul Mitropolit al Ardealului. Eu, pornind de la fişa postului, am votat pentru Arhiepiscopul Andrei, încredinţat fiind că nu el are nevoie de o Mitropolie, ci Ardealul are nevoie de un om. Dar nu de asta sunt profund întristat, ci de altceva. În legislaţiile civile se poate întâmpla ca nu tot ceea ce este legal să fie şi moral. Iată însă că faptul acesta a pătruns, cu brutalitate, şi în viaţa noastră bisericească. Consider că alegerea de azi a fost legală prin procedură, dar profund imorală prin ceea ce a precedat-o. Nu curriculum vitae al fiecăruia din cei doi candidaţi, trimis din vreme alegătorilor, a contat şi învins, aşa cum ar fi fost normal, ci o vastă şi deşănţată „campanie electorală” în stilul şi cu implicarea politicianismului vulgar şi agresiv, din care nu au lipsit presiunile, clientelismul, ofertele şi ameninţările subterane, agitaţia şi propaganda prin mass-media, atacurile la persoană, calomnia, injuria şi – vai! – chiar şi tentativa de asasinare morală a contracandidatului. Pare a fi o nenorocită premieră în istoria Bisericii noastre şi e de aşteptat ca Sfântul Sinod, prin noul Statut, s’o reducă la un nefericit unicat.”

 

Dar nu vi se pare şi mai interesant modul în care acel pomenit „acces direct” a fost înlăturat? Oare pe cine neliniştea?

Gaudeamus 2013: „Jurnalul de la Păltiniş” la 30 de ani


Reeditarea, la 30 de ani de la prima apariţie, a „Jurnalului de la Păltiniş”, lucrarea lui Gabriel Liiceanu, în care personajul principal îl constituie Constantin Noica. Alături de Gabriel Liiceanu s-au mai desfăşurat şi Dan C. Mihăilescu, Sorin Mărculescu şi Andrei Pleşu. Eveniment desfăşurat sâmbătă, 23 Noiembrie 213, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus.

Ocazie cu care aflăm:

– de la DCM că „Jurnalul de la Păltiniş” o supapă – creată de Partid, după cum dă de înţeles – „o copcă uriaşă într-un ocean de gheaţă”.

– că Pleşu recunoaşte că este „o bestie demodată… o fiară…, care n- a făcut nimic în viaţă” şi căruia îi scapă porumbelul protocronist din gură când spune că „conceptul de Şcoala de la Păltiniş s-a născut în 1981. Prima dată formula asta a fost rostită de Edgar Papu, care nu ştia ce profetic vorbeşte în momentul ăla”.

-iar de la instanţa supremă Liiceanu, că a fost ispitit de cineva (persoană importantă, mă-nţelegi) de la Teatrul Naţional să interpreteze rolul lui Andrei Pleşu.

Târgul de Carte Gaudeamus 2013, ziua a patra


Când scriu această postare ne aflăm deja în dmineaţa zilei de luni. Ori eu fac referire la ceea ce s-a petrecut sâmbătă, cu două zile în urmă. Această întârziere e cauzată de oboseala efectivă pe care am simţit-o când m-am întors. La orele lungi petrecute în incinta Romexpo s-au adăugat şi îmbulzeala de nedescris – în unele locuri trebuia să-ţi faci loc cu coatele – şi câldura înăbuşitoare pe care aş fi numit-o caniculară dacă ne-am fi aflat în mijlocul verii.

 

Plecasem de acasă cu ţinta programată pe mai multe evenimente şi decis să iau autografe pe cărţi pe care le posedam deja. Decalările au făcut ca anumite lansări să se încalece şi sî le ratez oarecum. Dar de bifat le-am bifat.

 

Un fel de zi asociativ-disociativă în ceea ce priveşte evenimentele şi personalităţile de care m-am lovit. Am obţinut autograful lui Sorin Dumitrescu pe o carte apărută cu mai bine de 20 de ani în urmă. Pe copertă, numele dânsului se însoţea cu acela al părintelui Galeriu (Dumnezeu să-l odihnească), cu al lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Am trăit uimirea de a-l vedea pe patronul de la Humanitas disociindu-se de acest volum mai vechi. „Nu este cartea mea. Sorin Dumitrescu nu mi-a cerut acordul”, a refuzat dânsul sec refuzul unui autograf. Reacţia se petrecea la finalul unei alte prezentări de carte, reeditarea „Epistolarului de la Păltiniş”, carte asociată cu figura lui Constantin Noica. Cu acest prilej mă aşteptam să existe o disociere faţă de interdicţiilecu scop” antilegionar” preconizate de nişte bezmetici aflaţi trecător în frunte statului. Nu mi-a fost dat să aud. Mâine, poate, poate se va mira Liiceanu de punerea la index şi a cărţii domniei sale.

 

De numele lui Ceauşescu se leagă viaţa multor personalităţi. Între ele, Ştefan Andrei şi Ion Iliescu – ambii prezenţi la câte o lansare de carte cu caracter memorialistic, în cazul lui Ştefan Andrei fiind vorba de propriile sale istorii, iar în cazul lui Iliescu de lansarea Memoriilor lui Gorbaciov. Îi asocia prezenţa în cadrul aparatului ceauşist; îi disociază partea baricadei de care s-au aflat în ’89. Însă cu Iulian Vlad şi Gelu Voican Voiculescu este greu de spus ce îi asociază/disociază. Dar sigură e asocierea unei părţi din masonerie alături de Voican Voiculescu.

 

Şi domnul Valerian Sava – critic de film pentru cei ce nu ştiu – este asociat: cu semnăturile Noului Cinema Românesc ceea ce îl pune în conflict cu diversele conduceri din fruntea forurilor ce dirijează banii în cinematografia autohtonă.

 

Două replici voi încerca să le ţin minte. Una îmi era adresată: „Pe dumneata te-am văzut şi acum câteva zile”, îmi spune fostul şef al temutei Securităţi, Iulian Vlad, atunci când mă învârt prin juru-i cu aparatul foto, semn de reflex profesional. „Vând volum cu autograful lui Ion Iliescu în schimb cu apartament cu patru camere”, strigă excentricul Paul Daian imediat după ce a obţinut semnătura fostului preşedinte. Iar zâmbetul lui Iliescu se întinse şi mai larg.

 

Avem un impostor. Dar cum ne apărăm de deontologi?


Unul dintre personajele ivite în ultima vreme ultima vreme şi care ne irită privirea prin promovarea sa insistentă (şi evident neinteresată – curu’) este şi un anume domn Mihail Neamţu, autor de Manuale ale detaşamentelor de asalt, sau cam aşa ceva.

Mai deunăzi o acţiune de-a domniei sale (sau camaraderiai, ori tovărăşiei – naiba ştie cum să i te mai adressezi) a provocat reacţii – evident neinteresate – în presă (care îl promovează insistent, evident neinteresat).

Acest domn (sau tovarăş, sau camarad, naiba ştie cum să-l numesc) în discursul de la lansarea în cursa spre deputăţie s-a apucat de recitat în faţa audienţei formate din ARDenţi partizani (sau tovarăşi? sau camarazi?) ai ARD. Cum aceştia ARDeau de dorinţa de a se cultiva, de a se culturaliza, acest domn (sau tovarăş, sau camarad) Neamţu s-a apucat să le recite. De fapt, să le citească. Dintr-o poezie scrisă de Radu Demetrescu Gyr. Din „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. Ca un îndemn la luptă… electorală!!!

Adică acest domn (tovarăş? camarad?) a instrumentalizat numele lui Radu Gyr, folosindu-i opera poetică în atingerea unui scop personal, în dezacord flagrant cu sensul conţinut de lucrare. Vorba lui Eminescu:

„O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,

Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.” (Scrisoarea III)

Hei! Dar lucrurile nu se opresc aici! În acţiune a intrat şi „poliţia morală a naţiunii”. Tembeliziunile patriei, pavăza vieţii curate şi neîntinate a Patriei. Cică asta ar fi „propagandă legionară”! Cică se jigneşte astfel memoria evreilor (Tapalagă dixit). Că doară nu or fi nebuni să se pună rău cu patronii perciunaţi ai trusturilor media de care aparţin. Aşa că mai bine dau la public nişte inflamări. Hilară este reacţia tocmai a organelor băşiste, precum HotNews-ul lui Tapalabă – un zevzec despre care am mai scris, ori ale gazetuţei lui Băcanu – „România Liberă” fiind în presa română acea struţo-cămilă unde agenţi de influenţă britanici scriu sub comanda unui (fost?) agent KGB.

Nu au pierdut toţi aceştia să ne reamintească şi de „gafele” cică ale lui Şova şi ale lui Corneliu Vadim Tudor – nişte negaţionişti ticăloşi care nu vor şi nu vor să recunoască în ruptul capului că românii sunt nişte criminali şi nişte şovini. Pentru că ăsta este scopul: crearea unui sentiment de vinovăţie în rândul românilor penstru nişte fapte care… nu există. Dar pentru care se vor cere – la momentul oportun – nişte despăgubiri FINANCIARE consistente. Că doară se ştie ce este pe placul boborului ales, ăla blond, cu ochi albaştri şi vorbind germana cu accent de Volga.

Treaba cu acest Neamţu este că avem de-a face cu un mic agitat cu pofte mari de arivist. Şi care reuşeşte să dea cu mucii-n fasole cu brio. Ca în cazul morţii lui Michael Jackson când nici nu fusese înmormântat cântăreţul bine că măreţul „teolog” (unde o fi făcut Teologia e un mister) îl şi umplea de flegme „intelectuale„. Că aşa e moda prin mediile pleşuviste (a se vedea şi ceea ce au făcut zbuciumaţii de acest tip la moartea lui Adrian Păunescu). Dar mie mai dubioşi îmi par persoanele care scuipă azi ce au pupat ieri. Apoi iar pupă… Şi iar scuipă… Sau poate a acţionat şi el la „orden”? Că tot este la ordinea zilei „lista coloneilor”… Unii spun că în cazul lui Neamţu răsucirile de genul acesta au atins penibilul, dacă relatarea pe care o puteţi citi aici este adevărată.

Are şi o parte bună toată tărăşenia. Ies la iveală, prin reacţiile pe care le au, toate personajele care încearcă să insufle în societatea românească idei dizolvante, antinaţionale şi antiromâneşti. ies în evidenţă TRUSTURILE DE PRESĂ care ne inoculează numai şi numai otravă spirituală şi minciuni abjecte. Şi să nu se creadă că se găsesc doar într-o anumită direcţie. Ăştia joacă pervers. Au infiltraţi oameni în toate direcţiile. Fără a mai vorbi de provocatori.

Doar maestrul Tudor Gheorghe e deasupra oricărei bănuieli. El şi cântecul său:

Isabela Vasiliu-Scraba: Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica(1909-1987): dl Ion Papuc


Articolul este preluat de AICI. Pentru a citi şi celelalte articole ale acestei autoare este preferabil să intraţi AICI, şi nu pe pagina principală. Din cauza existenţei unor erori în postarea linkurilor.

 

Una dintre formele de bază ale manipulării mediatice foloseşte cu predilecţie confuze date istorice. Ziaristica occidentală de după cel de-al doilea război mondial l-a impresionat pe Horia Stamatu prin cufundarea ei deplină în “ceaţa neştiinţei a ceea ce este istoria”. Dacă până să ia drumul exilului, Ministerul Culturii se mai numea şi al “propagandei naţionale” având în atribuţii larga răspândire a bunului renume pe care cultura si civilizaţia românească îl avusese încă de la înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, odată aflat în exil, Horia Stamatu observă că dezinformarea occidentalilor prin falsificarea adevărurilor istorice privitoare la români este “dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21). Dar mediatizarea falsurilor istorice (din ziarele franceze, de pildă)  nu poate fi subsumată conceptului de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga. Intrucât manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce s-a numit război atipic, tinzând către inocularea unor atitudini si dispoziţii mintale (1).

 

Atunci când Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit(2) de revista “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) unde semnătura lui Constantin Noica apărea alături de semnăturile lui Radu Gyr si Horia Stamatu, directorul Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) nu făcea propagandă de stânga. Cu toate acestea, în războiul imagologic declanşat imediat după 1990, figura binecunoscută telespectatorilor români juca un rol asumat decenii la rîndul de ideologii comunişti (internaţionalişti) care se tot făceau că uită date istorice despre ciuntirea bolşevică, maghiară si bulgară a României din vara anului 1940. Spre a impresiona cât mai mult subconştientul privitorilor, în filmul TV despre Constantin Noica (1909-1987), difuzat pe 16 ian. 2009, fostul ministru al culturii post-decembriste a dramatizat cât a putut ceaţa neştiinţei împrăştiată de dubioasele scrieri despre anii treizeci (Ed. Fundaţia Culturală Română, Buc.,1995) ale turnătorului Zigu Ornea care l-a băgat pe Noica în puşcărie (3). Nici Ion Papuc nu s-a încurcat să amintească de ororile acelui an “apocaliptic”, nici Papuc (în felul lui, si el cândva discipol al lui Noica) nu şi-a pierdut vremea să menţioneze încălcarea graniţelor Ţării, urmate de masive deportări si masacre (4), atunci când (într-un context nefericit ales, v. Scriitorul de filozofie, 2008, p. 108) a insinuat că românii ar fi fost, vezi Doamne, “vinovaţi” de a fi pornit la luptă cu ruşii cotropitori, stârnind mai apoi “puhoaiele asiatice să se reverse asupra noastră cu ciuma lor roşie” (Ion Papuc, op. cit.).

 

In războiul secret care a luat locul propagandei, numit război atipic pentru că se bazează pe  manipularea psiho-socială cu armele aparatului informaţional, accentul nu cade pe informaţia directă (ce poate fi supusă unui filtru de cei care si-au pastrat capacitatea de discernământ) ci pe insinuarea ce crează în subiectul supus manipulării impresia că ideile pe care le vehiculează nu-i vin dinafară ci dinăuntrul său. Repetarea la modul inconştient a celor programate a fi răspândite cu pierderea sursei din care provin e însoţită de iluzia pregnantă că ar fi la mijloc produse ale propriei gândiri. Condiţia optimei derulări a războiului atipic presupune controlul cât mai deplin asupra mijloacelor de comunicare, asezonat cu insinuarea convingerii colective că mijloacele controlate ar fi singurele “de încredere”, unicele “performante”, cele mai “obiective” si de departe cele mai “selecte” prin profesioniştii fără egal de care dispun. In fapt, când centrul de putere agresoare deţine cu mână forte controlul mass-mediei, el poate insinua orice convingeri, dificultăţi în inocularea mentalităţilor dorite de agresor apărând numai în cazuri izolate şi cu totul excepţionale.

 

Lucrurile apar clare în cazul inoculării “ruşinii de a fi român”, servită de toţi tuturor. Fiind o manipulare la nivelul inconştientului colectiv, oamenii sînt puşi în imposibilitatea de a decela agresiunea informaţională. A fost suficientă inocularea post-decembristă a sloganului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni” pentru ca automatismul rapidei (si niciodată argumentatei) generalizării de tipul “noi, românii” să se fixeze cu fermitate în mentalul agresat permanent în această privinţă. Un rol hotărâtor l-a deţinut şi inocularea ideii de “hoţie la români” repetată la nesfârşit pe micul ecran, în jurnale, pe internet şi chiar printr-un titlu de carte pusă foarte la vedere. Prelucrată artistic, ideea că românul este din născare hoţ si infractor a primit mai nou înfăţişarea  unei reclame pentru agenţi de pază, spre a fi difuzată obsesional pe unde radio.

 

Despre “ruşinea de a fi român”, lansată înainte de 1990 de comuniştii internaţionalişti din tabăra lui Crohmălniceanu şi Ornea sub pretextul combaterii comuniştilor naţionalişti, Ion Papuc dă oarecare lămuriri în cartea Cu faţa spre trecut(2005), fără a conştientiza faptul că mijloceşte o manipulare, preluînd neschimbat pretextul comuniştilor internaţionalişti. După ce subliniază (pe urmele lui Liiceanu şi ale lui Pleşu) existenţa unei imense iubiri în actul denigrării neamului într-o franceză splendidă (p.157), Papuc laudă curajul lui Andrei Pleşu care invocase “ruşinea de a fi român”  împotriva “patriotismului perdant al ceauşismului” (I. Papuc, Cu faţa spre trecut, p.158). La capitolul Nae Ionescu şi Emil Cioran (publicat în rev. “Familia”, nr.7-8/2000 ) am arătat netemeinicia celor care preiau raţionamentul naeionescian (“acel care-l înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care trăieşte în negarea lui Dumnezeu”) şi-l aplică chinuitului Cioran suduitor de Ţara (v. Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu şi V. Băncilă, 2000, pp. 50-51; www.geocities.com/isabelavs ). Observaţiile noastre nu au avut nici un ecou, întrucât practica citării din Cioran pentru argumentarea “ruşinii de a fi român” a reprezentat până la saţietate piesa cheie a manipulării post-decembriste (v. Andrei Pleşu, Emil Cioran, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, pp.166-167).

 

In volumul său din 2005, Ion Papuc nu ezită să-l cerceteze si pe Eminescu, să-l ia cu de-amănuntul, să-l citeze ca pe o sursă de primă mână a exihibării ruşinii de a fi român într-o lume a patriotismului de paradă, cu buna speranţă că-l apără pe neajutoratul Andrei Pleşu în articolul căruia trona la loc vizibil “ruşinea de a fi român” (5).  Din păcate, nobilele intenţii ale eminentului eseist n-au avut alt rezultat decât acela de-a perpetua şi el manipularea în sensul dinainte prestabilit de comuniştii internaţionalişti.

 

La Andrei Pleşu direcţia fidel urmată înainte şi după 1989 se vede din veştejirea stării de “roză ebrietate a patriotismului local” într-un articol despre Eliade (cuprins în culegerea de articole intitulată Limba păsărilor,  1994, p.93-103), început cu două falsuri grosolane rezultate din greşeli de aritmetică şi scăpări (intenţionate) ale atenţiei. In respectivul articol de zece pagini Andrei Pleşu preamăreşte “componenta sud-est europeană” a gândirii lui Eliade. Aceasta fusese invocată (fără nici o argumentare) de un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim, drept care nici Pleşu nu şi-a mai bătut capul să o demonstreze în vreun fel (v. Isabela Vasiliu Scraba, Un fals istoric al religiilor -A.Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade).

 

Ca şi Pleşu, urmat de toţi cei programaţi pe cale mediatică a-l invoca pe Emil Cioran spre a arăta că poporul român e diferit de toate celelalte popoare între care se singularizează doar prin trăsături negative, Ion Papuc preia un fragment care începe cu “într-o ţară de slugi” (Scriitorul de filosofie, p.112), dintr-un text citit la Radio de Emil Cioran pe 27 noiembrie 1940. Ruptă de contextul cioranian, ideea cu “ţara de slugi” a fost dezvoltată de Patapievici în felurite chipuri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul, român?), toate pe placul deţinătorilor principalelor mjloace de propagare în massă a productelor aşa numiţilor lideri de opinie. Căci nimeni nu poate nega acestă calitate de căpătâi a redesemnatului director al Institutului Cultural Român.

 

In ce ne priveşte, citatul l-am scos şi l-am trunchiat din eseul Legionarii, iniţial publicat în revista Convorbiri literare (febr. 2008) drept recenzie la o carte-eveniment, Noica şi Mişcarea Legionară,  scoasă de Editura lui Liiceanu şi scrisă de Sorin Lavric “cu remarcabilă inteligenţă, documentat, viu, dramatic adesea” (Ion Papuc, Scriitorul de filozofie, p.100), dar, adăugăm noi, cu pretenţii ştiinţifice anulate din start din cauza neclarităţii induse de termeni satanizati mai bine de jumătate de secol, si a vigilentei cenzurări încă în uz, mutilarea istoriei românilor fiind evidentă şi în filmul lui Liiceanu şi Pleşu despre C-tin Noica difuzat pe TVR-Cultural în 16 ian. 2009.

 

După atâţia ani de la asasinarea unui Petru Culianu (6) ce punea pe seama KGB-ului evenimentele din dec.1989, Ion Papuc, fără a da semne că este conştient de efectul manipulării la care a fost supus, inoculează cititorului ideea nimicniciei noastre din decembrie 1989. El consemnează că noi românii nefiind “vrednici să ne descotorosim noi înşine de ideologia roşie, a trebuit să intervină ei”, cei care trăgeau sforile pentru ca noi să fim eliberaţi din totalitarism (Scriitorul de filosofie, p.192).  Generalizând automat cu “noi românii”, Ion Papuc nu ezită a pune pe tapet şi  ideea mult agitată mediatic a aşa-zisului antisemitism românesc: “pentru că noi toţi am avut, şi din păcate mai avem încă… pusee de xenofobie” (Cu faţa spre trecut, 2005, p.500).

 

Ion Varlam observa cu justeţe că propaganda de stânga a pus pe seama naţionalismului, simplu aspect accesoriu al hitlerismului, toate fărădelegile prin care rasismul german anti-semit nu s-a deosebit prin nimic de totalitarismul comunist de extracţie rusească (7): “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă”. Din cercetările lui Cicerone Ioniţoiu aflăm că mercenarii ocupantului sovietic au  ucis în România cca. 200000 (douăsutedemii) de deţinuţi politici prin torturarea sistematică a oamenilor ajunşi piele şi os acuzaţi a fi “bandiţi legionari” (Mircea Vulcănescu, George Brătianu, Costache Oprişan, Traian Brăileanu, Vasile Voiculescu, decedat în urma torturilor la scurt timp după graţiere etc.). Totalul românilor închişi în două zeci de ani pe diferite termene, în timpurile de “pace” care-au urmat Yaltei se pare că a fost de cca. 2 milioane de oameni (v. Românii în ştiinţa şi în cultura occidentală, Ed. Davis, 1992. p.207).

 

Intr-un articol din rev. Convorbiri literare (nov. 2008) Ion Papuc definea propaganda de dreapta din Regatul României prin accentul pus pe latura naţionalismului organic postulat de N. Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu(8), etc. Cu exemple alese magistral din poezia lui Aron Cotruş, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu, etc, eseistul sublinia excelenţa estetică a produselor propagandei de dreapta în comparaţie cu producţiile caricaturii de naţionalism  dinainte de 1989. La un moment dat el stăruie asupra unei poezii axată pe o tragedie întâmplată aevea, un fapt istoric distilat într-o creaţie poetică a lui Horia Stamatu pe care Ion Papuc are capacitatea de a o înţelege şi a o prezenta într-o perfectă adecvare a formei poetice cu conţinutul ideatic  nedesprins de poezia religioasă pe care autorul avea s-o scrie în exil. Si totuşi, când a compus versurile Acatistului, nici Horia Stamatu (autorul) şi nici poetul matematician care punea Acatistul lui Moţa şi Marin printre capodoperele poeziei româneşti, nu au avut în minte finalitatea vreunei propagande politice. Cum nici Ion Papuc nu a scris vreunul dintre remarcabilele sale eseuri ca să facă manipulare post-decembristă.

 

Note:

  1. Spre a se inocula impresia că România este un fel de Belgie cu vreo 40% minoritari si 60% majoritari, în presa franceză de după 1990 s-a publicat informaţia falsă că în România ar exista o minoritate maghiară de 8 milioane, umflând cei aprox. 1,5 milioane de unguri (cca 6% din populaţia ţării). Rectificarea s-a făcut tot printr-o minciună, nepărăsind direcţia îniţială a manipulării: de data aceasta s-a dublat numărul real al minoritarilor.Tipărită într-o casetă minusculă, în erată s-a scris că ar fi fost o eroare de tipar prin care 3 a fost înlocuit cu 8.
  2. v. Refăcând peste ani ceva din atmosfera stalinismului din Tribunalele “poporului”, groaza  pe care i-a trezit-o lui Andrei Pleşu răsfoirea revistei “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) la care C-tin Noica a fost prim redactor mergea mână în mână cu inocularea imaginii unui Noica “salvat prin suferinţă”, adică prin binemeritatele schingiuiri din timpul anchetelor, prin bătăile, foamea şi frigul din puşcăriile generalului N.K.V.D  Boris Grunberg, alias Nikolschi, întrucât se făcuse vinovat de cufundarea în mocirla din jurul revistei “Buna Vestire” (v. filmul despre Noica, precum şi lăbărţata emisiune de  la TVR-Cultural din 16 ianuarie 2009). Iată titlurile celor 11 articole publicate de Noica în “Buna Vestire”: Credo (8sept. 1940); Eşti necinstit sufleteşte (12 sept. 1940); Si viaţă fără de moarte (15 sept. 1940); Anul I, ziua I-a (17 sept. 1940); Pentru cel care nu înţelege(18 sept.1940); Ierusalime, Ierusalime (19 sept.1940); 10001 (20 sept. 1940); Nae Ionescu (21 sept.1940); Sufletul cetăţii (24 sept. 1940); Nu suntem contemporani (28 sept. 1940); Sînteţi sub har (4 oct.1940). Pe 5 octombrie C. Noica ţine la Radio conferinţa: Limpeziri pentru o Românie legionară. Sub şocul ciuntirii României, înaintea articolelor din “Buna Vestire”, Noica publicase numărul unic al rev. “Ad sum” (2-5 sept. 1940), scris în totalitate de el (Sunt de faţă; Veac de colectivitate, aşadar veac de elită; Gânduri despre marea trecere; Spiritualitate şi moarte; Moartea spirituală a timpului nostru prin primatul auxiliarului; Însemnări; Pentru cei ce vor să fie de faţă, etc). Prevăzând evenimentele apocaliptice din vara anului 1940, Mircea Eliade îi scrisese lui Alexandru Rosetti de la Londra unde era ataşat de presă al Legaţiei României: “Timpurile sînt grele, dar nădejdea mea în permanenţa valorilor spiritului este mai fierbinte ca oricând. Un singur lucru e indestructibil: spiritul. Siguranţa aceasta mă linişteşte şi aştept împăcat apocalipsul” (M. Eliade, 7 iunie 1940).
  3. v . C. Noica în vizorul Securităţii, documentedin Arhiva CNSASpublicate de rev. Obsevatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în Ziua din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în Ziua din 7 aprilie 2007. Pe internet pagina din Observatorul Cultural nr. 20 (277) cuprinde o eroare de datare, si o «completare» pentru manipularea adevărului din vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la CNSAS. Ambele aşa zise greşeli sînt preluate ca atare în cele două articole din Ziua. Pe nota sursei Serban este trecut anul 1959, ceea ce este evident fals. La sfârşitul notei se specifică faptul că ea a fost cerută întrucât «este necesară regionalei Piteşti». Or, în mai 1959 Noica era la Bucureşti, unde avea parte de regimul impus de Nikolschi celor întemniţaţi pe motive politice: frig, foame si bătăi bestiale în anchete care nu se mai sfârşau. Aşadar în primăvara lui 1959 informaţia sursei «Şerban» nu mai avea de ce să intereseze Securitatea din Piteşti, care-l urmărise pe Noica până la începutul iernii 1958 când, turnat de Zigu Ornea, filosoful a fost băgat la puşcărie în capitală. Un fals îl reprezintă şi consecinţa modificării de dată, respectiv completarea evidenţiată de noi prin majuscule: «Orenstein, PE ATUNCI redactor la E.S.P.L.A.». Fiindcă vigilentul redactor care semnalase Securităţii nocivitatea manuscrisului noician şi care dăduse pe ascuns Securităţii o copie a Povestirilor după Hegel,  în 1959 fusese înaintat în funcţia de «îndrumător la Centrala librăriilor».  Nota sursei Serban cu data modificată se cerea adusă la zi. Ulterioara modificare a dosarului de Securitate al lui Noica prin rectificarea unor informaţii conţinute în nota lui “Serban” ne oferă o informaţie indirectă: anume că  turnătorul Zigu Ornea (Orenstein) n-a rămas nerăsplătit pentru grija sa faţă de ocupantul comunist al ţării care lăsase în libertate un periculos “duşman al poporului”.
  4. Fără a pune la socoteală masacrele si deportările de români din jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor -(întrucât în 1942 maghiarizarea prin purificare etnică era în plină desfăşurare în teritoriile româneşti aflate sub administraţie maghiară, între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 ea soldându-se cu un total de 19040 de atrocităţi la care s-au adaugat evacuarea  administrativă a 60000 de români pentru “lagărele de muncă” din Ungaria, de unde s-au reîntors 8000 de români, neţinând seamă nici de trimiterea românilor de către administraţia hortystă pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000” de victime dintre românii din Transilvania de Nord-Vest, cf. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985) -, pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) nota în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (v.M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Ingrijitorul cărţii este Sorin Alexandrescu. Probabil că lui i se datorează cenzurarea Referinţelor bibilografice cu lucrări istorice publicate până în 1942 de savanţi români şi străini şi a Tabelului sinoptic al istoriei românilor, alcătuit de Mircea Eliade în lunile când a redactat în franceză Os Romenos, latinos do oriente (Lisboa, 1943, trad. din franceză de E. Navarro), introdusă în vol.II al Jurnalului portughez (pp.219-279). Scrisă intre 28 sept.1942 şi 4 dec. 1942 lucrarea apărută la Lisabona cuprindea o Prefaţă a autorului, o Bibliografie şi un Tabelul cronologic al istoriei românilor. Din volumul apărut la Humanitas în 2006 se poate citi Prefaţa (vol.II, pp.219-220).Aceastalipseştedin aceeaşi lucrare publicată în franceză (trad. din română de Anne-Marie Codrescu) de Dan Zamfirescu (M.Eliade, Les Roumains. Precis historique, 1992). In schimb, în cartea de la  Editura Roza vânturilor din 1992 se găseşte atât Bibliografia (pp.61-62) cât şi Tabelul sinoptic (pp.58-60) pe care Editura Humanitas nu le-a introdus în volumul tipărit în 2006.
  5. v. Andrei Pleşu , Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universului, în rev. “Secolul XX”, nr.10-11-12. In ce priveşte articolul lui Pleşu despre Eliade, a se vedea: Isabela Vasiliu Scraba, Un fals istoric al religiilor -A.Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade, articol care se poate citi on-line  la www.geocities.com/isabelavs .
  6. Fulminantul succes post-mortem la care am putut asista de la asasinarea lui Culianu (1991), inexplicabil dacă ar fi să cântărim doar valoarea operei întrerupte cu brutalitate atât de timpuriu,  ar putea căpăta un înţeles din următorul pasaj pe care l-am găsit în cartea lui Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea, între adevăr şi legendă (2001): “Gazetarul Mircea Grigorescu, fost secretar de redacţie la rev. “Stânga” i-a spus prin anii ‘70 lui Petre Ţuţea: Noi nu te putem valorifica pentru trecutul tău naţionalist. Fă-ne tu plăcerea să mori, să vezi ce plăci memoriale punem noi: Aici a locuit marele patriot român Petre Ţuţea. (op.cit., p.99). Indicaţia valorificării post-mortem am sesizat-o şi în Cartea albă a securităţii(1996).
  7. v. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006.

8.      Credem că poeziei din 1942 a lui Mircea Vulcănescu despre înaintarea armatei române pe frontul din răsărit (publicată de o editură din Chişinău) i se cuvenea o tratare mai puţin schematizată prin simpla referire la conducătorul oştirii. După rapida citire a fragmentelor prezentate de Ion Papuc, impresia noastră este că filosoful şcolii sociologice trecuse în registru poetic noutăţile aflate despre enclavele de români, acele date istorice de dincolo de Nistru culese în spatele frontului de monografiştii lui Gusti (v. Anton Raţiu, Românii de la est de Bug, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1994).

Un dram de aritmetică pentru luminarea minţilor pleşiştilor, rostuiştilor şi pedelimbiştilor


Pentru că „dăştepţii” ăştia au o problemă cu număratul şi cu „legitimitatea”, ţipând ca turbaţii că se încalcă drepturile a peste op’şpe şi ceva de milioane, ţin să le vin în faţă cu doar câteva cifre. Fără mare filosofeală, fără bătăi de cap pentru că pot folosi pentru verificarea atât calculatorul, dar şi pixul ori creionul sau, de ce nu, telefonul mobil. Nu-i vorba de ecuaţii şi paraecuaţii ci doar de puţină atenţie. A, şi de puţină logică – aste e mai greu pentru nişte căzături cărora le lipseşte şi minima morală şi ruşine. Dar să sperăm.

 

1. La alegerile parlamentare care au avut loc pe 30 noiembrie 2008 au participat 7.238.871 alegători, ceea ce însemna o prezenţă de 39,20 % din celebra de acum „listă electorală permanentă” (18.253.616). Sursa este documentul BEC pe care îl aflaţi aici şi aici. Aceste alegeri au avut drept scop alegerea reprezentanţilor Naţiunii în forul care REPREZINTĂ Naţiunea. Toate – repet, TOATE! – regimurile au acest for, chiar şi sub forma unui simulacru, indiferent că este vorba de regimuri democratice, autoritare, comuniste, fasciste.

 

2. La alegerile pentru Parlamentul european ce au avut loc pe 7 iunie 2009 la vot am avut fabuloasa prezenţă de 5.035.299 din cei 18.197.316 alegători cuprinşi pe listele permanente, adică 27,67 de procente. Cifrele sunt preluate tot de la sursa oficilaă care este BEC, şi o aflaţi aici. Şi asta pentru ca nişte loaze şi scursori de felul lui Barroso, tante Redding ori procuroarea macovei sau acivistul Preda să aibe fumuri la cap de mari conducători ai Europei.

 

3. Peste câteva luni, pe 6 decembrie 2009, s-a desfăşurat al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Între Mircea Geoană şi Traian Băsescu. Cu patimi destule şi cu o mobilizare ridicată. Iar cifrele sunt concludente pentru un asemenea spectacol prin de încrâncenare: 10.620.116 prezenţă la vot, dintr-un total de 18.303.224, adică un procentaj de 58,02. Iar Băsescu ieşea preşedinte cu 5.275.208 voturi. Sursa iarăşi este oficială, provine de la BEC şi o aflaţi aici.

 

4. Iată că în anul Domnului 2012 am avut parte de (încă) un Referendum prin care poporul Român era consultat în chestiunea demiterii lui Traian Băsescu din funcţia de Preşedinte al ţării. Conform surselor oficiale BEC, la această consultare au participat 8.459.053 cetăţeni dintr-o listă permanentă de 18.292.464, adică o prezenţă la vot de 46,24%, iar dintre cei care s-au prezentat au votat în favoarea demiterii 7.403.836 cetăţeni, adică 87,52 % din voturile valabil exprimate. Cifrele le puteţi verifica aici, preluate tot de pe site-ul BEC-ului.

 

 

 

Şi acum să revenim la strofocaţii şi indignaţii noştri, cu pretenţii de elită, care se dau loviţi la democraţie de pretenţiile unui „grupuleţ” de 7 milioane şi ceva, care dă „lovituri de stat” şi vrea să le schimbe lor preşedintele mult iubit. Pentru aceştia, aşadar:

 

– Unde apar cele 18 milioane pentru care faceţi spume la gură că li s-ar încălca drepturile cînd se face referire la: 7.238.871 (alegeri parlamentare); 5.035.299 (alegeri europene); 10.620.116 (alegeri prezidenţiale)? Unde sunt cei 18 milioane de care vorbiţi? Sau numai la referendum v-aţi amintit brusc? Până atunci nu v-a pălit durerea de cap. Aveaţi amnezii. Numai că le aveţi în continuare. Dar în cazul dumneavoastră se numesc minciuni.

 

– Care cifră este mai mare?

 

7.403.836, câţi au spus DA la Referendum sau 7.238.871, câţi i-au ales pe TOŢI parlamentarii români? Curios lucru dar PRIMA cifră este mai mare.

 

7.403.836, câţi au spus DA la Referendum sau cei 5.035.299 care au trimis aleşi – pe TOŢI aleşii – la Buxelles? Curios lucru, tot prima.

 

7.403.836, câţi au spus DA la Referendum sau cei 5.275.208 care îl alegea pe Băsescu preşedinte? Curios lucru, tot prima cifră este mai mare. Şi de ce asta? Pentru că o bună parte din cei care îl vor demis l-au votat în 2009.

 

Voi v-aţi obişnuit cu minciuna, ca nişte fii ai minciunii ce sunteţi. Dar nu uitaţi că dacă vor tăcea oamenii, vor striga pietrele. La momentul de faţă oamenii strigă. Iar cifrele vorbesc.

Scrisorile membrului PCR Andrei Pleşu către Secretarul său General, Nicolae Ceauşescu


Stimate tovarase Secretar General al Partidului,

 

Ma numesc Andrei Gabriel Plesu si sunt de profesie istoric si critic de arta. Din 1971, cand mi-am incheiat studiile, si pana astazi am inteles sa-mi fac profesiunea cu toata seriozitatea, punandu-ma, cu intreaga mea putere de munca, in slujba artei si culturi romanesti. Am publicat un mare numar de studii si articole in presa curenta am realizat mai multe serii de emisiuni la radio si televiziune si sunt autorul a trei carti, bine primite atat de publicul larg, cat si de specialisti. In istorie, dupa o specializare de aproape doi ani in Republica Federala Germana. In timpul acestei specializari , am tinut la Bonn, Dusseldorf si Dortmund mai multe conferinte despre arta romaneasca, socotind ca este datoria mea de onoare sa o fac cunoscuta si apreciata pretutindeni, la adevarata ei valoare. In 1981 mi s-a decernat premiul pentru critica al Uniunii artistilor Plstci ti, in acelasi an, premiul pentru eseu al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Am avut cinstea sa-mi reprezint tara, cu comunicari de specialitate, la felurile congrese si reuniuni internatinale (Berlin-Est, Weimar, Jakarta etc.). Ca secretar al sectiei de critica a Uniunii Artistilor Plastci, am participat la organizarea mai multor expozitii de arta romanesca, in fata si in strainatate.

 

Am intrat in Partidul Comunist Roman la varsta de 19 ani (1968) si, atat pe linie obsteasca (CA ORGANIZATOR DE GRUPA DE PARTID), cat si pe line profesionala ( ca cercetator la Institutul de Istiria Artei al Academiei de Stiinte Sociale si Politicesi, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am straduit, in ciuda unei sanatati precare ( care ma obliga sa stau, de cativa ani, sub constanta supraveghere medicala), sa fac totul pentru a fi la inaltimea exigentelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.

 

Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus drept o lipsa de modestie. El e bilantul firesc de munca al oricarui roman care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine. In lumina acestui bilant, veti intelege cat pot fi de mahnit sa constat ca, dintr-o data, in urma unei imprejurari pe care nu o pot socoti decat accidentala, sunt pus in afara partidului “sectant” si dezlantuit din invatamant si cercetare.

 

Am avut, intr-adevar ghinionul de a participa cu doi ani in urma , la o conferinta (incluzand o parte teoretica si una practica), ce a avut loc la Institutul de Psihologie si Pedagogie pe tema “meditatiei trancendratale”. Conferinta – la care m-am dus pe linia unei firesti curiozitati intelectuale – mi s-a parut neinteresanta sub raport stiintific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmarile ei , mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp dupa aceea, sa aduc la cunostinta unui lucrator al Ministerului de Interne opinile mele critice privind “meditatia trancendratala”.

 

In rezumat, fapta de care sunt vinovat se reduce la audierea unei conferinte publice, organizata intr-un cadru perfect oficial, o conferinta despre care nu aveam motive sa cred ca s-ar desfasura fara aprobarile de rigoare. Cat despre chestionarul pe care l-am completat – ca toti cei de fata – in timpul conferintei, nu se rererea decat la date strict medicale si nu cuprindea niciun angajament de nuanta politica sau religioasa, care sa contarazica adeziunile mele reale la statutul PCR si la Constitutia tarii. Am fost lamurit, ulterior, ca “meditatia transcendretala”, ca organizatie internationala, implica unele aspecte profund negative , de care insa nu putem avea cunostinta acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Amintind ca pot fi sanctional, totusi, pentru o momentana lipsa de vigilenta, mi se pare, in acelasi timp, greu de acceptat ca ca sanctiunea sa aiba caracterului unui condamnari atat de drastice, ducand nu numai la totala descreditarea politica, ci si la descalificarea mea profesionala. Intre culpa mea reala si consecintele ei imediate ca o uriasa disproportiune care, in spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de partid si de Stat nu poate sa fie corectata.

 

Ranit sufleteste de spulberarea intr-o clipa, a atator ani de eforuri entuziaste, si de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarase Secretar General la dreapta dumnevoastra omeneasca, rugandu-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu, in datele lui obiective. Va asigur ca tot ce doresc e sa-mi dovedesc, in continuare, ca si pana acum, buna-credinta loialitatea fata de tara, participand la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal.

 

Va multumesc,

Andrei Gabriel Plesu

25 mai 1982

 

 

Stimate tovarase Secretar General

 


Pentru o mai buna informare asupra imprejurarilor in care am luat cunostinta de “meditatia transcendentala”, fac urmatoarele precizari: In ianuarie 1981, cand functionam ca lector universitar al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, am fost convocat telefonic la Institutul de Psihologie si Pedagogie pentru a audia o conferinta de orientalistica. Invitatia era fireasca, intrucat era cunoscut indeobeste interesul meu pentru artele orientale. Conferinta la care am fost invitat a avut loc intr-un cadru oficial, in prezenta conducatorilor Institutului de Psihologie si a numeroase personalitati ale stiintei si culturii noastre. Nimic nu ma putea face sa ma indoiesc de perfecta legalitate a conferintei in cauza, care, de altfel, ne-a fost prezentata, de la bun inceput, drept un “program experimental” aprobat ca atare de Ministerul Educatiei si Invatamantului si de C.N.S.T. Conferentiarul a declarat ca doreste sa puna la indemana publicului o metoda practica de relaxare, inspirata din filosofia indiana si lipsita de orice implicatii religioase. Aratand ca metoda pe care ne-o va impartasi trebuie adaptata de la caz la caz, pentru fiecare individ in parte, conferentiarul ne-a cerut, in continuare, sa raspundem unui chestionar care sa-i furnizeze principalele noastre date biologice. Chestionarul nu cuprindea decat intrebari cu caracter medical si transmitea altora metoda de relaxare capatata (“mantra”), intrucat, prost aplicata, ea putea deveni daunatoare. Acestei parti teoretice a conferintei, i-a urmat, a doua dimineata, in aceeasi institutie, partea practica. In cadrul unei intalniri individuale, ni s-a transmis procedeul concret ce urma a fi folosit de fiecare din noi, in vederea relaxarii. Pentru a beneficia de aceasta intalnire, individuala, ni s-a cerut o taxa de 100 de lei (specificandu-se ca banii sunt destinati Casei Copilului) si cateva fructe si flori, in semn de omagiu pentru initiatorul metodei cu pricina. Odata intrat in incaperea intalniri individuale cu conferentiarul, am constatat ca, inainte de a-mi transmite “mantra”, el practica un scurt ritual ce cert aspect rligios. Aspectul discutabil al acestui ritual precum si faptul, constatat ulterior, ca asa zisa “mantra” individuala se dadea, nediferentiat, mai multor subiecti, m-au convins de lipsa de temei stiintific a intregului program si de incompatibilitatea lui cu interesele si convingerile mele. Drept care n-am mai participat la nici o alta sedinta.

 

In concluzie:

 

1. La data participarii mele la conferinta Institutului de Psihologie, nu puteam sti ce, “dedesupturi” are “meditatia trancedentala” si nu puteam banui ca ea e gazduita de o institutie oficiala, fara aprobarile de rigoare. De aceea nu am ezitat sa audiez conferinta.

 

2. Elementele cu caracter religios pe care le-am constatat in timpul partii practice a conferintei m-au contrariat si m-au decis sa abandonez prompt experimentul. Nu puteam insa sa stiu in ce consta intalnirea individuala, ininte de lua parte la ea, intrucat nu ni s-a comunicat dinainte cum va decurge respectiva intalnire.

 

3. Chestionarul semnat de mine nu mi s-a parut a contine date care sa intre in contradictie cu loialtatea mea fata de partid si de stat. De altfel, n-am tainuit continutul lui (si asa-numita “mantra”) de indata ce am avut prilejul sa relatez unui lucrator al Ministerului de Interne toate informatiile cuprinse si in prezentul memoriu.

 

Acum, cand la aproape doi ani dupa evenimentele relatate mai sus “meditatia transcedentala” a fost demascata ca secta cu o activitate diversionista, imi dau foarte bine seama de gravitatea implicarii mele, fie si de moment, in demonstratia experimentala de la Institutul de Psihologie. Si daca in contextul din ianuarie 1981, nu imi pot gasi o vina obiectiva pentru participarea la conferinta, in perspectiva timpului si in urma lamuririlor suvenite de atunci cu privire la adevarata fata a conf. Stoian, inteleg ce consecinte nefaste putea avea lipsa mea de vigilenta din 1981. Este totusi de la sine inteles ca daca as fi stiut atunci ceea ce stiu astazi despre “meditatia transcendentala”, n-as fi intarziat nicio clipa in sala de conferinta si as fi adus la cunostinta organizatiei de baza opiniile mele critice. Sunt perfect constient ca – potrivit recentei expuneri a Presedintelui tarii la Plenara largita a C.C. al P.C.R. din 1 iunie a.c. – trebuie sa facem totul pentru a preveni manevrele celor care, la adapostul unor manifestari sectante, “vor sa abata omenirea de la problemele majore – fundamentale ale lumii de azi”. Vreau sa sper ca punandu-se in cumpana bunele mele intentii, activitatea mea de pana acum pe de o parte si, pe de alta, lipsa de vigilenta de care am dat dovada, Conducerea de Partid si de stat va so coti ca imi poate acorda sansa sa ma reabilitez, pentru a contribui pe mai departe – dupa puterile mele – la edificarea culturii romanesti contemporane.

 

Va multumesc,

 

Andrei Gabriel Plesu”

3 iunie 1982

 

Sursa: http://cititordeproza.ning.com/

 

Şi câteva păreri personale:

 

Tot în 1968 intra în PCR şi Paul Goma, dar din alte motivaţii, din impuls patriotic. La Pleşu era vorba de arivism. Nu numai „comitetele şi comiţiile” la care participă în Occident vin în argumentare, ci şi cele două stagii de căte doi ani, pentru studii, în Germania Federală.

 

Dar tot Goma, spre diferenţă de Pleşu, a avut curajul să se opună megalomaniei în creştere a lui Ceauşescu. Pleşu nu a făcut acest lucru. I-ar fi deranjat cariera promiţătoare. Nu a avut atitudini de disidenţă nici în 1977 şi nici peste ani de zile. De pildă după momentul afacerii „Meditaţia Transcedentală”, când a fost dat afară din Partid. Nu, nici atunci. Ci în acele zile a preferat să se milogească pentru reprimire, „moralistul”. Ba a dat şi cu „subsemnatul” pe la organe.

 

Curios lucru este acesta, cum un om care trăise ani de zile în „decadentul occident” nu auzise nici de „Meditaţia Transcedentală” şi al ei guru, Maharishi Mahesh Yogi, nici de invazia sectelor orientale şi nici nu se poate pricepe cum de încurca noţiunile de „orientalistică” şi „experiment”.

 

În „cariera” sa acest Pleşu a avut o foarte mare grijă să stea aproape, ca un far călăuzitor, grupurilor (neo)kominterniste. Şi înainte de 1989 – „exilul” de la Tescani – şi, mai ales, după 1989. Şi drept răsplată a primit funcţii. Pentru unele erau necesare declaraţii pe propria răspundere cum că nu ar fi fost membru al PCR şi nici nu ar fi colaborat cu organele Securităţii. Şi le-a dat! Paul Goma a fost expulzat din ţară şi i s-a retras cetăţenia română. Nici în ziua de astăzi nu i-a fost restituită!

 

Andrei Pleşu adera real la „statutul PCR şi la Constituţia României Socialiste”. Aşa cum face şi astăzi.

 

PS: dacă tot nu a mai frecventat şedinţele de meditaţii transcedentale şi-o fi s luat suta de lei înapoi?