Cine o dă cu „statul laic”, ajunge să o crape „secular”


Din punct de vedere creştin, prin cuvântul „laic” se înţeleg acei credincioşi care nu fac parte din cler (adică nu sunt episcopi, preoţi ori diaconi) şi nici nu sunt supuşi ascultării monahale. Adică, aceştia reprezintă „poporul creştin”. Termenul provine din grececul „o laos” („popor”) cuvânt care NU a intrat în limba română prin filieră franceză, aşa cum încearcă să demonstreze tot felul de duşi cu pluta, ci direct din limba grecească pentru simplul fapt că elitele culturale româneşti cunoşteau foarte bine şi greaca veche şi neogreaca, boierimea fiind în relaţii diversificate cu lumea grecească din Balcani sau din Constantinopol (şi nu numai). Prin urmare, neghiobii care vor ca toate ţările din lume să devină „laice”, fac o confuzie enormă, aceştia crezând – în ignoranţa lor „scientistă” – că termenul „laic” îl acoperă şi pe acela de „secular” sau „ateu”. Bun, la confuzie au contribuit şi les camarades de Paris, „progresiştii” de toate soiurile care s-au cocoţat, uzând de demagogie egalitară, în fruntea puterii politicie dar, mai ales, intelectuale din Hexagon numai că dacă în franceză „laicite” o suna într-un anume fel, „laicitatea” pe care o avem noi n limba română înseamnă cu totul altceva şi se referă la un lucru atât de firesc încât îl aflăm acoperind acelaşi înţeles pe care îl avea şi în Bizanţ – în trebuirile de Stat au voie săşi bage nasul numai reprezentanţii Statului (adică ai puterii, împăratului, regelui…). Ceea ce nu înseamnă şi SEPARAREA de afacerile religioase. Din cunoştinţele mele, un singur stat s-a declarat până acuma ateu – Albania lui Enver Hodja (sau Hoxha, în albaneză). Să înţelegem că respectivii semidocţi ar dori să gustăm la nivel global „fericirea” pe care au trăit-o supuşii comunismului albanez?

Apropo, foarte recent am aflat că se pune la cale de o „a treia forţă” în politica dâmboviţeană. Procuroarea Macovei, veganoidul în devenire Cernea şi Dănuţ „SRL” (dacă acesta – Nicuşor Dan – o cădea în capcana întinsă de cei doi). Să vezi atunci numai „laicism” la gura lor în momentele în care nu sunt preocupaţi cu adularea gheipraidiştilor. O fi vorba de „forţa popoului”? Bazată pe „se-CUL-arism” ori pe „se-CUR-ism”?

Încă un gunoi „artistic” cu mesaj anti-românesc


După „căluţul roz” de la ICR, acum altă acţiune anti-românească! „Piaţa Sfântul Gheorghe”, adică kilometrul 0 al României, marcat printr-un monument care indică toate regiunile istorice ale României, inclusiv Basarabia. Ce legătură are mizeria grafică a unor dereglaţi cu acest lucru? „Piaţa Sfântul Gheorghe”, adică locul unde se găseşte acel locaş bisericesc în care se află capul voievodului martir Constantin Brâncoveanu, simbol al Românismului şi al Ortodoxiei Ce are mizeria unor dereglaţi – artişti ai nimicului – cu actul de jertfă supremă pe care îl poate face cineva pentru neamul său?

Religia în şcoală: sinistrarea majorităţii cetăţenilor de către stânga extremistă


sinistraîn italiană semnifică „stânga”

sinistruîn română, ceva care induce oroare, teamă, groază, accident

 

Ca un făcut, evenimente mai mult sau mai puţin recente precum şi reacţiile partizane ale pretinsei prese „româneşti” întâresc ideea că la noi „Stânga” politică poate fi echivalată printr-un termen ce face mai degrabă referire la filmele horror decât la o mişcare politică ce ar dori – cu mijloacele ei de acţiune – binele comun. Şi, pentru că pomenita presă „românească” îşi trâmbiţează, prin ideile îmbrăţişate şi manipulările induse publicului, apartenenţa ideologică la concepte de extremă-stângă, deducem că şi această presă zisă „românească” face mai degrabă acte de satanism mediatic decât de informare publică.

În primul rând am în vedere reacţiile stârnite de această instituţie care l-a ocrotit pe Băsescu până în pânzele albe (Curtea Constituţională, adică), instituţie care a decis că anumite articole din legile privind educaţia nu ar fi constituţionale, referire făcând la legislaţie venind din 1995 până în 2011. Adică, în 20 de ani (DOUĂZECI!) respectiva instituţie nu a realizat că sunt chestiuni care ar încălca drepturile constituţionale ale cetăţenilor dar brusc a realizat acest lucru! Exact când partenerul de coabitare al lui Băsescu şi mare admirator al idolului sinistru Che Guevara se găsea în fruntea Guvernului. Şi să avem în vedere că nu vorbim de un caz singular. Şi mai recent, aceeaşi Curte şi-a dat seama că Legea Partidelor – una adoptată în vremea lui Adrian Năstase „Bombonel” ar suferi de aceleaşi neajunsuri deşi trecuseră şi în cazul acesta un număr impresionant de ani – cred că vreo 13 – vreme în care nu s-a ofuscat nimeni (prin „nimeni” înnţelegând aici orice politician cu ciolanul politic în braţe) că pentru înfiinţarea unui partid sunt necesare 25.000 de semnături. Dar i-a apucat brusc scrupulul legal fix în momentul în care Zgonea venea cu propunerea, dacă nu chiar impunerea, ca naşterea mişcările politice să fie chiar mai uşoare ca înfiinţarea unei simple asociaţii oparecare – a iubitorilor de canguri, să zicem, din Sectorul 5.

Să fie întâmplătoarea coincidenţa? Eu personal mă îndoiesc. Mai degrabă ne găsim în faţa unui plan sinistru impus de „Stânga” seculară de a se diminua cât mai mult înfluenţa Creştinismului în societatea românească. Cât o fi „ordin” din afară, asta nu ştim dar putem bănui. Şi putem bănui în chip cât se poate de temeinic de vreme ce observăm tot felul de răspândaci ideologici la fel de siniştri ce acţionează în bătălia informaţională sub chip de ‘telectualii patriei. Unii dintre ei nişte siniştri băsişti, profitori ai sinecurilor dulci graţie cărora duc un trai şi mai dulce pe la Paris sau pe aiurea. Ca să dăm un exemplu, ar fi suficient să-i pomenim pe Licheliceanu ori Nicolae Manolescu.

 

Alte figuri au fost repede reşapate şi readuse în atenţia publicului. Nişte personaje care fuseseră de mult trecute în uitare. Dar iată că Daniela Zeca-Buzura, ca să vin şi aici cu exemplificare – s-a şi grăbit să ne aducă în faţa ochilor o altă figură sinistră de care nu credeam să mai auzim vreodată: Smaranda Enache – o tovarăşă activist al PCR care, după Loviluţie, s-a grăbit repejor să-şi schimbe părul într-unul „democrat”, plângând pe umerii minorităţii maghiare cu drepturi prea mult încălcate în România asta multi-naţională în care zice dânsa că am vieţui. Iar acum plânge pe umerii săracilor de copii abuzaţi prin obligaţia (?) de a participa la orele de Religie dar cărora le propune mai curând studiul ideilor religioase.

Ca să fim şi noi răutăcioşi, nu putem să nu observăm că realizatoarea de la TVR – instituţie sub şefia fostului redactor-şef al fiţuicii sorosist-brucaniene „22” (editată de către grupusculul cu idei tot extrem-stângiste, practic neokominterniste GDS şi )cenzorului Stelian Tănase (vă mai amintiţi scandalul „Moştenirea clandestină”?) – este soţia, cu 28 de ani mai tânără, a stimabilului Augustin Buzura, socrul şi mai stimabilului George Maior, fostul şef al SRI. Dacă Augutin Buzura a fost şef al Fundaţiei Culturale Române (actuala ICR), domnul Maior este naş în funcţie al premierului în funcţie, Victor Ponta. Dar vreţi să ştiţi una şi mai bună? Finu’ Ponta îi este şef în guvern naşului lu’ naşu’ Maior, adică lui… Ioan Rus, naş al primei căsătorii a lui george Maior. Pentru că în a doua  căsătorie, cea cu fata lui Buzura, l-a avut pe alt personaj celebru, pe Ioan Talpeş. Detalii aici.

Despre pionii clasici ai campaniilor creştine nici nu mai are rost să discutăm aici. Atenţionăm doar că, atunci când personaje gen Moise ori Cernea sunt popularizate, să vedeţi cine sunt şi cei care semnează articolele care le fac propagandă şi să încercaţi să le descoperiţi fie activitatea anterioară, fie nivelul educaţional, fie patronii care-i mână în luptă. Sunt sigur că s-ar putea descoperi lucruri foarte interesante. Poate s-ar ajunge şi la finanţatorii din spatele acestor campanii anti-creştine. Pentru că – nu-i aşa? – „money talks”.

 

Ne reîntoarcem la actualitatea fierbinte şi observăm un alt lucru straniu. Să admitem că legile adoptate, reamintim, în vremea lui Văcăroiu şi a lui Boc, ar fi avut hibe nebăgate în seamă până acum şi, de aici, că reacţia Curţii Constituţionale ar fi fost firească. Numai că urmarea firească ar fi trebuit să constea ÎN MODIFICAREA DE URGENŢĂ A LEGII conform atenţionărilor Curţii. Ori NU s-a petrecut aşa ci constatăm o bulibăşeală organizată temeinic de ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, care una declara la începutul lui februarie (că situaţia în şcoli se menţine conform legislaţiei în vigoare până la îndreptarea situaţiei în Parlament – aici), şi cu totul altceva la jumătatea aceleiaşi luni când decidea (oare cât de legal?) ca regulile să se schimbe în timpul jocului. Adică, părinţii sau tutorii copiilor să depună un formular până pe data de 6 martie dacă vor ca elevii să urmeze orele de Religie.

O să mi se spună că situaţia de fapt îl obligase pe Pricopie să adopte măsuri de urgenţă. Numai că… Numai că… Numai că descoperim că guvernul Ponta şi alianţa de guvernare din Parlament au avut timp destul (lunile decembrie, ianuarie şi februarie) ca SĂ MODIFICE LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI! Doar că nu-i vorba de chestiunile care pun majoritatea covârşitoare a cetăţenilor (99%, conform celui mai recent Recensământ) în situaţia de a fi ei discriminaţi, ci de o problemă care-l punea pe jar dottore Ponta – problema doctoratului. La sfârşitul lui decembrie 2014 Ponta a emis o Ordonanţă de Urgenţă care modifica Legea Învăţământului, iar Parlamentul amenda aceeaşi OUG la sfârşitul lui februarie, deci MODIFICA LEGEA ÎN CAUZĂ.

Poate nu aţi înţeles dar, ÎN VREME CE MILIOANE DE PĂRINŢĂ SUNT PUŞI PE DRUMURI pentru că majoritatea politică din Parlament nu a avut vreme să aducă nişte schimbări cerute de Curtea Constituţională, aceeaşi majoritate politică a adus rapid nişte modificări aceleiaşi legi numai şi numai pentru ca reputaţia de DOCTOR ÎN DREPT a lui Ponta să rămână nepătată!

Nu trebuie să ne mire. Aceste miş-maşuri sunt cât se poate de posibile atâta vreme cât răspândacii la care am făcut referire la început – adică ‘telectualii neamului – au fost repede băgaţi în priză pentru a crea un zgomot de fond asurzitor pentru ca cetăţenii să nu realizeze încălcarea drepturilor majorităţii ortodoxe – o dată; încălcarea drepturilor minorităţilor etnice şi religioase – a doua oară; impunerea unei agende agresive (propusa înlocuire a noţiunilor confesionale de religie cu fantomatice studii inter-religioase ori de multi-culturalism) cu provenienţă în cercurile intelectuale de extremă-stângă de pe la noi şi de pe aiurea. Să remarcăm că toţi aceşti indivizi care se bagă sau sunt băgaţi în seamă în problema studiului Religiei NU AU AVUT NICI O CONTRIBUŢIE la reintroducerea materiei excluse de bolşevici din programa analitică. Dar, în schimb, şi-au manifestat nu numai acum, dar încă de la începuturi regretul existenţei acestei discipline. Regretul, pesemne, după învăţăturile lui Marx, Engels şi Lenin.

Dar nu e singura dată când lucrurile sunt prezentate cu totul deformat faţă de realităţi! Aceiaşi ‘telectuali, cot la cot cu gangsterii ce le sunt loiali în presa „românească”, AU DEFORMAT ÎNŢELESUL UNEI LEGI, dându-i o accepţiune cu totul falsă numai şi numai din dorinţa de a lovi în Biserică. În Biserica noastră Creştin-Ortodoxă! Mă refer la Legea cimitirelor la adoptarea căreia marţafoii respectivi au afirmat sus şi tare că prin respectiva oamenii nu ar mai fi obligaţi să fie înmormântaţi cu preot (!?). Practic, impostorii ăştia ideologici falsificau datele istorice, pentru că treceau sub tăcere secularizarea impusă de Cuza, sub domnia căruia cimitirele deveniseră în mare parte din parohiale, în comunale.

Legiuitorii, prin respectiva lege, ţintiseră însă altceva. Jivinele de stânga din „presă” au refuzat să vorbească un cuvinţel despre sensul adevărat promovat. Şi anume: DREPTUL OAMENILOR LA O ÎNMORMÂNTARE DECENTĂ! Pentru că până de curând – cum nu se practică nici măcar pe la cele mai barbare triburi din cine ştie ce colţ de lume – nefericiţii care răposau în cine ştie ce condiţii mizere, erau trataţi CA NIŞTE GUNOAIE. Existau cazuri în care nu se respectau pratcic legale minime. Mormântul acelora chiar putea fi considerat „groapă comună”, un şanţ în care erau aruncaţi de-a valma cei ce decedaseră în condiţii paupere, pe la diverse cămine, ori pe la spitalele psihiatrice. La căpătâi – nici măcar un semn de identificare! Şi iată că Legea cimitirelor spune de acum cu totul altceva. IMPUNE ilegalitatea acestor procedee. Ba chiar – paradoxal! – se poate considera, pe baza acelei legi, CĂ ORICE ÎNMORMÂNTARE FĂRĂ SERVICIU RELIGIOS, exceptând acelea în care a existat prevederea expresă a decedatului, AR FI ILEGALĂ pentru că se încalcă demnitatea persoanei răposate!

Aici e drept că şi pe la Patriarhie sunt anumite capete „dăştepte” foarte, în genul lui popa Stoica, ce emit comunicate fără să cerceteze cu nişte jurişti implicaţiile în viitor faţă de situaţia anterioară. Tot din nefericire, observăm că şi implicarea Prealatului Daniel în problema orei de Religie a venit foarte prompt: greutatea a fost lăsată tot pe umerii preoţimii de rând în procesul de convingere a păsoriţilor de a semna grabnic formularele impuse de domnul Pricopie.

PS:

Victor Roncea semnalează un material Agerpres care dezvăluie ilegalitatea în care este adus Ministerul „Educaţiei” prin deciziile aberante ale lui Pricopie.

Preotul Eugen Tănăsescu emite şi dânsul nşite opinii de bun simţ,venind cu nişte propuneri adresate Parlamentului pentru stingerea disputei privind ora de religie.

Meriam Ibrahim, creştina din Sudan, eliberată!


Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru această veste ce soseşte din Sudan. Meriam Ibrahim, tânăra ce fusese condamnată la moarte pentru convertirea ei la creştinism, a fost eliberată în urmă cu câteva ore, aflăm din presă. Nu din presa zisă „românească” ci din aceea externă. În cazul meu, de pe un blog francez de orientare tradiţional-catolică, „Le Rouge et le Noir”.

 

În Sudan, unde „sharia” (legea integristă islamică) este în vigoare, Mariam fusese condamnaă la moarte pentru că, spre a se căsători cu un creştin, acceptase să treacă la Creştinism şi, mai apoi, refuzase să abjure. Însăşi căsătoria cu membrul unei alte religii decât cea islamică este trecută în rândul delictelor.

 

Au avut loc puternice presiuni externe şi cazul a stârnit reacţii de solidaritate din partea tuturor confesiunilor creştine. În ajunul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul le aflăm rodul.

Încă o mostră din procesul de cianurizare a presei


În duminica asta – cu o semnificaţie dublată de celebrarea protectorului Bucureştilor, Sfântul Dimitrie din Basarabi – cât a fost ziua de lungă o anumită televiziune, cunoscută şi drept „televiziunea lui Ghiţă”, a reluat încontinuu un mesaj pus pe croll. „Pelerinii sunt înşelaţi! Nu primesc aghiasmă adevărată!”, aceste cuvinte se puteau citi pe sticlă. Nu ştim ce pregătire profesională îi face pe cei de la respectivii angajaţi ai postului să devină experţi în aghiasmă. După câte ştim noi, sectanţii (majoritari în respectivul trust de presă) nu sunt tocmai persoanele îndreptăţite să se refere la lucrările sfinţitoare ale Bisericii Ortodoxe.

 

Dar în schimb nimic nu îi opreşte să fi dat informaţii cu privire la un punct fierbinte de pe ordinea de zi. Despre „cianurarea apelor” ar fi putut vorbi de nouă ăptămâni încoace. Puşchea pe limbă! Cum să aducă vorba amicul Ghiţă despre un subiect atât de stânjenitor pentru amicul Ponta? Aşa că mai bină să se ocupe el, Ghiţă, şi angajaţii săi de treburile extrem de serioase pentru starea naţiunii, precum acest „proces tehnologic de fabricare a aghiasmei”. Că atât îi duce capul.

 

În acelaşi timp, pe alte diverse posturi de tembelizat poporul diverşi reporteri (şi mai ales reporteriţe) se arătau indignaţi de marea fraudă fiscală pe care o comiteau diverşi vânzători de flori, iconiţe sau colportaj divers. Şi ilustrau insistent cu imagini ale cutiei în care se puneau acatiste de către pelerini. Domnilor reporteri (şi mai ales reporteriţe), eu ştiu că înainte de a însăila materiale „jurnalistice” este necesară o minimă documentare. Aţi fi aflat şi dumneavoastră de existenţa unui comerţ sezonier, desfăşurat cu autorizare de la autorităţile locale şi cu plata unor anumite sume. Lucrurile stau la fel şi în alte perioade ale anului: de Crăciun, de Paşti şi, mai ales, de Mărţişor…

 

Încă un pas spre adeverirea strigăturii din Piaţă, „presa română plină de cianură”.

Insultele lui Barbu „Cianură” la adresa Ortodoxiei româneşti


Acest articol, ce se aseamănă foarte mult în tezele sale cu inepţiile debitate de Lucian Boia, a apărut în publicaţie cu capital iudeo-francez „Historia”, unde tartor înscăunat (adică director) se află Ion Cristoiu, „românul rupt în fund”, după cum s-a autodefinit. Asemănarea de idei cu domnii cu atitudini atât de „corecte politic” ne face să înţelegem de ce acest culturnic al contemporaneităţii vede peste tot „legionari” şi ţipă isteric că îl agresează „neofasciştii”. Ne devine mai clar acum motivul pentru care acest specimen de neokominternist vrea să cianureze România. Pur şi simplu, otrava se revarsă din interiorul spiritului său.

 

De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.

 

Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă. 

 

Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

 

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

 

S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creştini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanţul după Bizanţ, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond? Noţiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma. Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea. În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii.

 

Ortodoxia românească, o splendidă babilonie. 

 

Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domneşte în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanţul de după Bizanţ şi ţările române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecinţe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti.

 
Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.

 

Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei? 

 

Turcocraţia toarnă aşadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observaţia nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituţiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.

 

Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebraţi ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominaţiei din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.

 

Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ştefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.

 

Relaţia stat-biserică în societatea românească. 

 

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.

 

Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.

 

Sursa: Historia.ro