Ce concluzie să trag?


Afirmaţia 1: de câte ori încercam să intru pe siteul cu liniuţa dreaptă MeReU eram izbit de gândirea BOCcie de tip BĂSESCU.

 

Afirmaţia 2: Virgil Ştefan Niţulescu a fost numit director interimar al Muzeului Ţăranului Român în 2010, pe vremea guvernului Boc. Ministru al Culturii era Hunor Kelemen.

 

Afirmaţia 3: aberaţia sponsorizată financiar atât de statul român dar mai ales de state străine (ceea ce transformă asociaţiile organizatoare în agenturi străine) a fost organizată şi în februarie 2012, adică a fost pregătită de acelaşi guvern Boc şi s-a desfăşurat în cea mai mare parte a guvernării MRU.

 

Afirmaţia 4: Unul din „ideologii” BOCcii ai Băsismului este Dragoş Paul Aligică. Multe articole de-ale lui sunt preluate de liniuţa dreaptă.

 

Afirmaţia 5: Aligică se zbârleşte într-un articol recent de pe Contributors faţă de „intoleranţa” românilor, dovadă crasă, conform domniei sale, a nereceptării aşa cum se cuvine a perceptelor liberale. (link semnalat mulţumită lui Mircea Platon)

 

Afirmaţia 6 şi ultima: Un articol de pe liniuţa menţionată arată rădăcinile bolşevico-fasciste ale politicii de dizolvare a instituţiilor de tip „burghez”, precum căsătoria. Articol cu pricina l-am aflat aici şi a fost preluat de alte multe site-uri şi bloguri.

 

Să trag concluzia că:

 

1. Dragoş Paul Aligică nu va mai pupa în veci articole preluate de către liniuţă? Să ne pregătim şi de alte nume răsunătoare care să fie astfel excluse?

 

2. Să fie vorba de o reflectare în planul credinţelor moral-religioase declarative a conflictului public stârnit de lupta pentru şefia PeDe-L?

 

3. Să avem de-a face cu o micuţă (dar micuţă de tot) manipulare din partea dirijorilor de liniuţă pentru ca oalele aruncate în urma scandalului să fie sparte numai şi numai în capul lui Ponta-Tonta?

 

Mai există şi o a patra posibilitate: în cazul liniuţei să constatăm o alianţă de ultimă oră a iudeilor ortodocşi cu apărătorii moralei creştine pe o bază etică minimală. Mai ales că ar putea fi destul de furioşi pentru atâtea şi atâtea comparaţii prin care evreii sunt asimilaţi pederaştilor. Vorbe venite de la cei care cred că astfel se pun bine şi cu ligile dereglaţilor sexual şi cu mult mai puternicele organizaţii evreieşti. Oameni care habar n-au că Ierusalimul cred că a rămas singurul oraş important neatins de ciuma poponară datorită reacţiei furibunde şi VIOLENTE (extrem de violente) a evreilor ortodocşi. Or fi şi ei… nazişti!

Băieţi, când mai vorbiţi de „Buffy” să faceţi ciocu’ mic


Redau mai jos un text în engelză găsit pe net şi care provine chiar dintr-o analiză a feminismului reprezentat de serialul „Buffy the Vampire Slayer”. Cu o precizare, pentru că autoarea a „sărit” peste amănunt: Xander o opreşte pe Willow în acţiunea acesteia de distrugere. Cei care nu cred, să cerceteze serialul.

Bewitched

Both communities (witch and gay/lesbian) are defined by their participant’s position outside the mainstream, sharing a life world, and participating in some aspect of politics. (Helen Berger, quoted in Winslade, para 14)

The representation of witchcraft and the way in which it is bound to the portrayal of lesbian sexuality is problematic in Buffy, and crucial to a feminist critique of the series. The two factors are closely aligned through the use of the aforementioned metaphor of witchcraft as sexual experimentation. Configuring women as witches and/or lesbians is an inherently politicised act, despite Whedon’s claims to the contrary. In an interview he stated: „Our whole mission statement was that we would bury their first kiss in an episode that had nothing to do with it, and never promote it [ … ] The whole reason we had them kiss was because if they didn’t, it would start to get coy, and quite frankly a little offensive, for two people that much in love to not have any physicality. But the whole mission statement was, „We’ll put it where nobody expects it, and we’ll never talk about it.”

This act of marginalisation, of placing Willow and Tara ‘outside the mainstream’ is significant, for whilst Whedon is clearly attempting to avoid accusations of exploiting „lesbian chiC, the effect produced is in fact evidence of a patriarchal male anxiety about female sexuality. Kisses and eroticism between Buffy and Angel, Buffy and Spike, and Xander and Anya for example are momentous occasions in the Buffy narrative, yet lesbian sexuality is denied this significance afforded to heterosexual couplings. The fact that lesbian sexuality is inextricably bound to the figure of the witch is particularly interesting. Sexuality has always been central to the representation of the witch in history, and this sexuality has always been recognised as threatening to men. In the Malleus Maleficarum the witch is acknowledged as a figure which threatens male sexuality and by extension the patriarchal order.

Witches were credited with the power to „take away the male organ” (262); envisioning Willow and Tara in a lesbian relationship which is exclusive of men is simply an updated view of the ‘deviant’ woman as threatening to male sexuality. Thus the binding together of witchcraft and lesbianism in Buffy. This is a recurring theme in the series: the all powerful demon god Glory is portrayed as madly intent upon world domination; Dru can handle her powers as a vampire and is represented as a bizarre child/sexual predator hybrid; Buffy herself always walks on a thin line between good and evil, with Kendra and Faith playing the parts of these polar opposites. This is a politicised statement on behalf the patriarchal order; deviant women are a threat and must be eliminated.

The elimination of the ‘deviant’ woman is a key theme in Buffy. Willow’s developing deviancy in the series marks her as a target for eventual elimination. To expand upon this point, it is important to consider the progression of Willow in the series. Purkiss refers to the conventional view of witchcraft ‘largely formulated by men’ (32) as being a religion based on biologically defined eras; the maiden, the mother, the crone. A close examination of Willow shows that she passes through each of these phases. Initially she is a maiden, naive and innocent; significantly, in this phase she is involved in a heterosexual relationship with Oz, and is therefore uninitiated into the ways of ‘deviancy’. Her maturation into the mother phase comes when she ‘gives birth’ to Buffy by bringing her back to life at the beginning of season six. Suffering physical ‘labour pains’ in her rebirthing of Buffy she rewrites the experience of maternity. Her magickal labour pains culminate in her spewing forth a giant snake; it is hard to avoid reading into this an expulsion and rejection of the phallic image. Whilst having her friends to support her, Willow essentially performs her rebirthing ritual alone, adopting the role of both mother and father, thereby disregarding the need for a distinct paternal figure. The creation of life becomes a solely female experience which denies the necessity of a male partner, and it is in this marginalising of men in both her sexuality and her experience of maternity which marks her as deviant, and therefore a legitimate target for elimination.

Willow is shown to eliminate herself in becoming entirely self destructive, as it is at this point that Whedon employs the witchcraft/drug addiction metaphor. Willow becomes unable to go through the day without performing a spell, spells which notably go against contemporary readings of witchcraft as a healing, regenerative female spirituality, and are instead recognisably powerful and often harmful acts of magick. For example, in the „Tabula Rasa” episode, Willow casts a spell which she hopes will make the gang forget their problems; instead they forget everything about who they are, and are consequently placed in great danger when they are attacked by vampires. Witchcraft begins to control Willow, and hold the potential to destroy her completely. This notion of witchcraft as a destructively controlling force is treated curiously ambivalently in the series.

Whedon seemingly acknowledges the feminist viewpoint that accusations of witchcraft have been used throughout history by a dominant patriarchal (often churchled) authority to control ‘unruly’ women. This is exemplified in the treatment of Tara by her family. Her father attempts to control the women in his family by claiming that they have evil witching powers which emerge in their early twenties, powers which can only be tamed by enslaving the women in a punishing domesticity. His claims turn out to be false, and it is made clear that the reason her father employs this myth is a fear of the independent autonomous woman who must be controlled. This incident represents a valuable feminist understanding of the relationship between accusations of witchcraft and patriarchal control. However, having exposed this, Whedon them goes on to exert the same control over Willow; when she becomes powerful as a woman/witch, she must b punished. Her attempts to possess autonomous female power can only destroy and not enhance her.

Willow’s transition into the ‘crone’ phase, and all its unpleasant associations come with the loss of her magickal ‘fertility’. When Tara is shot dead and killed by Warren, Willow tries to bring her back as she did with Buffy, but finds she is unable to. Despite the transgressive nature of Willow’s fertility, in her mother phase Willow was able to channel her power into paths of ‘normal’ femininity; when she loses this ability, she directs this power into revenge. Her revenge, significantly, is first aimed towards the man and his criminal fraternity who killed Tara. The murdering of Tara is far more than a simple shooting; it represents the destruction of a female society (their lesbian relationship which threatens men by excluding them) by a patriarchal order. Thus, Willow’s actions are not simply a lover’s revenge, but are rather transformed into an attack by the woman against the patriarchal order. The representation of Willow as deviant woman is complete.

Unsurprisingly, the only conclusion to this is that Willow, or at least her power, must be eliminated. The instrument of her destruction is Buffy. As demonstrated in my consideration of the Hellmouth, Buffy functions here once again as an agent to defend patriarchal order. She must be patriarchy’s heroine, and protect the existing order against the unruly woman. This final battle between Willow and Buffy is patriarchy’s greatest victory, and the point at which any feminist reading of the series is ultimately buried; patriarchy operates to use women to control women. Female power is vanquished by one who seemingly expounds it, and woman becomes her own enemy.

In conclusion, the aim of this essay has been to subvert the notion of Buffy as a feminist narrative. Vint suggests that: „It is imperative that feminism find a way to connect with the cultural life of young women, and Buffy the Vampire Slayer strikes me as one productive avenue through which this work can be done”. (para 7)If a consideration of Buffy can be considered to be a pedagogical exercise, then the damaging lesson that it promotes, in both character portrayal and underlying thematic construction, is a rejection of feminist values in the face of patriarchal triumph. Whilst Vint acknowledges that there are problems in reading Buff as a feminist text, I think it goes further than that, and ultimately presents an anti feminist ideology. Through the character of Buffy we see that female power in the series succeeds only under the protection and guidance of male domination. Female power operating under female authority for example, the character of Willow is ultimately deviant and must be suppressed. The fact that Buffy „kicks butt and so can we all” no longer seems to champion feminist ideology, but rather exemplifies the hollow irony at the heart of Buffy the feminist slayer.

Fragment preluat de la: http://refractory.unimelb.edu.au/2003/03/06/buffy-the-feminist-slayer-constructions-of-femininity-in-buffy-the-vampire-slayer-gwyneth-bodger/

Obsesie sau fascinaţie?


Şi pentru că cei de la tvblog.ro au inventat polemica fără drept la replică – caz unic pe blog; ar trebui s-o patenteze – vin acum cu nişte mostre dintr-un articol la care am făcut referire în comentariul meu care a fost repejor şters, apoi reintrodus. Că se făcea de cacao omul din motive pe care i le-am dat de înţeles într-o postare anterioară. Aşa-i cu ăştia care cred” în elucubraţii pretins ştiinţifice dar nu cercetează. Preferă să înfulece. Dr stai! M-am înşelat! genul acesta special de polemică l-au mai practicat cu sârg bolşevicii. Alţi iubitori de poponari. Pentru lămuriri în problema leninisto-poponaută, căutaţi pe Google această înlănţuire de cuvinte: „Lenin, scrisori, Zinoviev”.

 

Cred că axarea numai pe nişte detalii scârboase în recenzarea unui film este un semn de devianţă sau de obsesie.

 

 

 

 

 

 

 

 

PS: vă daţi seama cât de „speciali” pot fi aceşti oameni de vreme ce nu realizează că atunci când te ocupi de aspectele unui film, roman, serial trebuie să vezi tabloul în amploarea lui şi să-i cauţi acele detalii care se constituie în ideea-forţă şi la morala ce se extrage din povestire. Este cazul serialului „Buffy” şi la „specialiştii” în creaţia lui Joss Wheadon. Le bubuie mintea. Sau mai curând le trăzneşte.

Răspuns criptic pentru un biet imbecil


Stimate domn,

Degeaba tai şi spânzuri dumneata pe crengile forumului unde te-ai cocoţat. Şi degeaba ai şters mesajele crezând că îţi pierzi urmele şi îţi refaci machiajul. Ai uitat că o bună parte a membrilor site-ului unde sunteţi tartor primesc replicile pe mail. Aşa că prin propriile dumneavoastre acte se verifică prostia crasă de care daţi dovadă.

PS: unde sunt vechii şi bătrânii gabip, zanduka, mynsc, v30, Kanin? Le-au luat locul nişte primitiv cu creierul cât musca.

CNCD încalcă legile ţării! Desfiinţaţi spurcăciunea antiromânească!


Poate că ştiţi că în această lună ne aflăm în toiul unui alt „scandal”, în fapt reluarea – la o scară mai largă – a unui proiect anticreştin şi antiromânesc ce s-a desfăşurat şi anul trecut, în aceeaşi vreme, o campanie de de otrăvire a României cu otrava pidosnicelii. Au cutezat turbaţii să întineze şi Muzeul Ţăranului Român prin prezentarea acolo a unor producţii cinematografice care nu-şi aveau locul acolo. Actul („ştiinţific”?, „cultural”?) a fost împiedicat de reacţia vehementă a unui grup de protestatari ce au avut curajul să intoneze IMNUL de stat al ţării noastre. Detalii puteţi găsi aici. Imediat a venit şi replica plină de venindin partea unei instituţii a României ale cărei scopuri iniţiale au fost deturnate de tot felul de alogeni cocoţaţi în fruntea ei şi plătiţi din banii românilor. De aşa-numitul Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării este vorba care, într-un comunicat de presă, vede presupuse încălcări ale drepturilor omului.

Numai că respectiva manifestare propagandistică era CU ACCES liber, fără oprelişti, la care spectatori puteau fi persoane de ORICE vârstă. Ori în program era inclus un film, „The Kids Are Allright”, care este clasificat de către Consiliul Naţional al Cinematografiei (CNC) în clasa N-15 (nerecomandat minorilor sub 15 ani). În SUA interdicţia este şi mai aspră, fiind inclus în clasa R (Restricted), adică INTERZIS minorilor. Aceste clasificări se fac în conformitate cu legislaţia care reglementează mediul cinematografic (dar şi audio-video) în fiecare ţară. Iată însă că CNCD ÎNCALCĂ aceste legi şi ÎNDEAMNĂ public la nerespectarea lor.

Nu trebuie să mire aceste deraieri pentru că în fapt această instituţie, CNCD, plătită din banii noştri a acţionat în trecutul recent chiar împotriva Constituţiei şi a dreptului la liberă exprimare garantate de ea. Nu am auzit ca acest organism parazitar să fi acţionat prin programe concrete în favoarea acelor pături sau categorii sociale într-adevăr defavorizate. Nu a mişcat nici un deget pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale unor minorităţi reale şi pentru integrarea în societatea acestora. Doar campanii – plătite cu bani graşi  – pentru înfierarea „extremismului românilor”.

Devine în schimb din ce în ce mai evident că în loc de o pârghie a statului român avem de-a face cu un organism politic ce tresaltă la comenzile oculte ale altora.

Iar soluţia rezonabilă pentru a pune pe făgaş normal lucrurile este doar una: desfiinţarea CNCD!

Trebuie să mulţumesc blogului https://codrul.wordpress.com/ unde am găsit informaţia despre filmul în cauză iar mai jos găsiţi şi un protest al opiniei civice româneşti reprodus de pe respectivul blog.

PS: vizionarea s-a făcut într-un cadru public. Ne întrebăm dacă Ambasada SUA (coorganizatoare a blăstămăţiei) s-a sesizat şi în cazul de faţăde încălcarea regulilor de difuzare şi a Legii Copyright-ului pentru care face atâta caz în alte condiţii.

Comunicat: Avem dreptul să ne apărăm identitatea națională. Cerem demisia lui Virgil Nițulescu

În ceea ce privește evenimentele petrecute miercuri, 20 februarie, la Muzeul Țăranului Român, dorim să facem următoarele precizări:

Reprezentanții mai multor ONG-uri românești și alți oameni neafiliați au fost prezenți, în jurul orelor 18:00, la Muzeul Tăranului Român, pentru a protesta pașnic față de asocierea instituției cu propaganda homosexuală, prin proiectarea unui film în Studioul “Horia Bernea”. Am considerat și considerăm că memoria și identitatea țăranului român, prezente în MȚR – datorită autenticității prezentării,  muzeul a fost premiat ca Muzeul European al Anului, acordat de Forumul Muzeului European –, nu au nimic în comun cu homosexualitatea.

Prin proiecția unui astfel de film se  încălca statutul Muzeului Național al Țăranului Român, care la Art. 5 specifică: „Muzeul este organizat astfel încât să armonizeze activităţile unei instituţii muzeale cu acelea ale unui centru de cercetare etnologică”, iar la Art. 6, obiectul de activitate cuprinde: „cercetarea, prin metodele etnologiei, a culturii ţărăneşti trecute şi recente, protejarea patrimoniului muzeal; expunerea şi prezentarea, în expoziţia permanentă şi în expoziţii temporare, a patrimoniului pe care îl deţine” și alte activități ce țin de patrimoniul cultural național românesc.

Promovarea de către Muzeu a unor evenimente de țin de Mișcarea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) conduce la încălcarea flagrantă a statutului, cu grave consecințe pentru imaginea instituției, repetam, incompatibilă funciar cu astfel de evenimente. O instituție publică ce depozitează ethosul țăranului român nu poate să fie folosită discreționar în propaganda homosexuală și nici nu i se poate da o altă direcție, improprie, care ține de corectitudinea politică. Dacă globalismul se sprijină pe astfel de valori, noi avem dreptul de a ne apăra identitatea națională. În această cheie trebuie văzut protestul nostru de ieri. Filmul în cauză putea fi proiectat în alt loc, fără să nască discuții.

Faptul că s-a dorit să fie proiectat NEAPĂRAT în Studioul „Horia Bernea” arată dorința de a uzurpa valorile la care facem referire și premeditarea provocării de catre cei în cauză, cu complicitatea directorului Virgil S. Nițulescu.

Altă neregulă constatată este aceea că la film intrarea era liberă, deși rating-ul filmului este de +16 ani (în alte țări, acest film poate fi văzut doar de cei care au împlinit 18 ani) – este clasat la categoria „R for strong sexual content” -, fapt care ar trebui să aibă consecințe asupra organizatorilor, care puteau expune copiii unor imagini ce puteau provoca tare psihologice. Credem că în SUA, țara a cărei ambasadă a sprijinit acest proiect, acest fapt ar fi avut consecințe penale. În același timp, filmul, care prezenta viața a două lesbiene care creșteau copii, contravine chiar Codului Civil al României, în care, la articolul 258, paragraful 1, se stipulează: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor”; la paragraful 4:  „În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.”

Cele aproximativ 50 de persoane venite la acest protest s-au comportat într-o manieră absolut civilizată, fără a “da buzna” în incintă, așa cum pretind unii din promotorii homosexualității în țara noastră. Toate tribulațiile activiștilor pro-homosexualitate, care, prin strategia lor deja cunoscută, își doresc victimizarea și imaginau bâte și alte obiecte contondente, sunt contrazise chiar de oamenii legii prezenți în sala și de imaginile deja făcute publice. Steagul național, chipurile țăranilor lipite pe cartoane și prezența unui fluier sunt departe de imaginea belicoasă pe care o acreditează activiștii în cauză. De altfel, acest comportament non-violent poate fi certificat atât de reprezentanții presei aflați la fața locului, cât și de forțele de ordine. Singurul incident a fost atunci când o activistă arunca cu un pahar spre un protestatar, fapt care poate fi vazut și în imagini.

În încheiere, dorim să menționăm că acest demers a fost continuarea firească a scrisorii deschise din data de 31 ianuarie a.c., prin care peste 40 de ONG-uri cereau retragerea Muzeului din acest parteneriat nefast. Din păcate, dl Virgil Nițulescu a ales să se folosească de subterfugii pentru a-și pune în aplicare agenda, pe bani publici și întinând memoria intemeietorului MȚR, al carui nume il portă studioul, Horia Bernea precum și a țăranului român.

În consecință, cerem, în mod public, ca Directorul Virgil S. Nitulescu să fie demis din funcția în care s-a arătat incompatibil, etnologia fiind, în cazul acestuia, o știință pe care nu o întelege și nu o respectă.

Organizațiile semnatare sprijină persoanele care au fost prezente la protestul de la proiecția filmului în studioul „Horia Bernea”.

Semnează

Alianţa pentru Demnitate Naţională – Preşedinte Iulian Capsali

Asociația Basarabii – Preşedinte Eduard Dumitrache

Alianța Familiilor din România – Director Bogdan Mateciuc

Asociaţia  Pro-Vita București – Preşedinte Bogdan Stanciu

Liga Studenților de la Universitatea Bucureşti

Alianţa Familiilor din România – Director Bogdan Mateciuc

Liga de Utilitate Publică – Preşedinte Rafael Udriște

Asociația Civică a Tinerilor Creştin Ortodocşi Români – Președinte Bogdan Ivan

Asociația Tinerii Creștin Ortodocși – Președinte Grama Horia

Asociaţia HRISDORIA – Preşedinte Augustin Câmpean Dorin

Asociația Tinerilor Ortodocși “Orthograffiti”- Președinte Miruna Ionescu

Revista”Orthograffiti”

Asociația Rost

Asociația Predania – Președinte Ion Gurgu

Asociația Artă și Tradiții Meșteșugărești din județul Alba – Preşedinte Petruța Pop

Asociaţia  Meșterilor Populari din Moldova, Iaşi – Preşedinte Marcel Lutic

”Asociația pentru apărarea familiei și copilului”

Asociația ”Familia ortodoxă”

Asociația dascalilor din România

Asociația “Bucovina Profundă” – Suceava

Fundatia „Sfintii Martiri Brancoveni” – Suceava

Liga Distributistă Română “Ion Mihalache” – Preşedinte Ovidiu Hurduzeu

Asociația “Ortodoxia Tinerilor” – Preşedinte Claudiu Bălan

Fundația “Sfânta Irina”

Asociația “Prietenii de Familie”

Grupul Ioan Alexandru

Asociația ”Casa Gratis Pro Deo”

Asociatia pentru Cultura și Educație “Sfantul Daniil Sihastrul” – Președinte Lucian Cornianu

Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca

Cercul studențesc “Floarea de Foc”

Revista “Foaie Națională”

Asociația “Copil dorit” – Președinte Simona Verman

Asociația “Triada”

Asociaţia Iniţiativa Creştin-Ecologistă – Preşedinte Ing. Gheorghe Cionoiu

Asociația ”Prietenii Sf. Efrem cel Nou” – Preşedinte Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

După dealuri? Se bat câmpii! Minut cu minut.


 

Există pe plaiurile noastre un mai vechi nărav ce face ca atunci când iese la iveală un găinaţ cu pretenţii artistice toată sclifosimea şi snobimea să ridice în sus şi să prezinte respectiva mizerie drept culmea măiestriei artistice. Lucrurile degenerează şi mai mult când în scenă îşi fac apariţia directorii de conştiinţe care, de la înălţimea rangului în care s-au (auto)postat, dau directive cu rang de obedienţă obligaotire pentru găştile cărora le sunt capi. Ei dau direcţia şi supuşii sunt obligaţi să o urmeze. Şi mai grav este că unii fac asemenea lucruri dintr-un soi de masochism intelectual şi ridică în slăvi lucruri care sunt în mod evident şi fără de apel gunoaie şi rebuturi. Eu încă sunt zgârcit în consideraţii pentru că alţii văd în tot tabloul expus un adevărat război cultural dus împotriva spiritualităţii şi culturii româneşti.

 

 

Aşa stă cazul şi cu o producţie cinematografică ivită din desaga unor indivizi ce se auto-denumesc „Nou Val”. „După dealuri” este filmul la care mă refer şi face parte din „opera” unui ins ce mai are la activ filmele „Occident” (o invitaţie mai pe faţă, mai pe-ascuns la părăsirea ţării – dar de ce nu o pleca el la Palestina atunci?), „4,3,2” (în care două descreierate preferă să fie violate decât să renunţe la un avort) şi „mintiri din Epoca de Aur” (film în care poveşti de pe timpul Stalinismului – şi deci din vremea în care coreligionarii săi aveau pâinea ideologică şi cuţitul  politic în mâini – sunt transpuse în vremea Ciuruitului). Filmul a fost întâmpinat cu braţele deschise în templul propagator al „corectitudinii politice” care este Festivalul de la Cannes. Iar în ţară organele neokominterniste ale culturii s-au alăturat cu extaz corului ce intona ditirambi. Exact în spiritul pe care l-am descris ceva mai sus. S-au trezit şi „esteţii”, aceia care văd imediat într-o pată de noroi adânci semnificaţii simbolice (sic!) şi au descoperit dimensiunea duhovnicească a… pullover-ului (!!). Şi asta pentru că aceşti din urmă oameni sunt cei ce se (auto)consideră „tradiţionalişti”. A! Şi „elită”. Nu ştim pe ce bază sau merite dar şi la aceştia se constată aceleaşi obiceiuri de apărare a ideilor şefului-guru conform tiparului mai înainte amintit. Şi nu cred că-i o asemănare întâmplătoare. Dar misiunea e aceeaşi.

 

 

Domnul Cristian Mungiu pretinde că producţia cinematografică pe care a regizat-o pleacă de la celebrul caz „Tanacu”. Pentru cei care nu-ţi mai amintesc, este vorba de o tânără moartă – Irina Cornici – după un ritual de exorcizare. Concluziile anchetei precum şi deciziile Tribunalului se bat cap în cap cu anchetele jurnalistice (acelea de bună credinţă) din care reieşea cu totul altceva. Dar asta e altă poveste. O poveste cu care filmul nu se întâlneşte deloc. Aşa cum nu se întâlneşte nici cu realitatea desfăşurării faptelor pe care domnul Mungiu pretinde că o reflectă întocmai. E drept, atunci când i se reproşează îndepărtări flagrante acest domn o dă întoarsă imediat. E act artistic în acel moment!

 

 

Am trecut peste plicticoşenia înfiorătoare pe care privitorul trebuie să o înfrunte timp de două ore şi jumătate. Pentru că „După dealuri” este conceput conform normelor „estetice” ale „Dogmei 95” impuse de Lars von Trier. Mai degrabă marxiste dar asta e altă discuţe. Am trecut deci peste această barieră şi am reuşit să văd filmul. Mai îmi făceam o cafea, mai trăgeam un somn dar am reuşit să-l finalizez. Cu pixul în mână însă! Ceea ce mă diferenţiază de acei care s-au dat loviţi estetic de „zoaiele de pe parbriz” şi pullover-ul raskolnic. Şi aşa că am observat unele lucruri, în afara celor deja subliniate de alţii, care mă fac să mă întreb dacă aceşti entuziaşti apologeţi ai lui Mungiu chiar au văzut EI filmul sau acţionează doar din rea-voinţă. Pentru că negarea unor lucruri cu vederea – CÂT SE POATE DE CLARE – poate fi socotită rea-voinţă. Sau o fi altă explicaţie: au adormit după cinci minute şi s-au trezit la ultimele 10 şi, hop!, au văzut filmul.

 

 

Pentru că domnul Mungiu introduce câteva teme în acţiunea „reală” a cazului Tanacu. În primul rând aluziile la o legătură lesbiană între Alina şi Voichiţa. Şi de aici şi episoadele de „gelozie homosexuală” de la care pornesc reacţiile dilimandroasei. Pentru că să nu vă aşteptaţi să vedeţi manifestări de furie dementă prin film! De isterie feminină, asta da! Dar nu de episoade clinice de violenţă. La un moment dat suntem purtaţi chiar în interiorul unui spital psihiatric şi nici acolo nu găsim ceva asemănător. Dovada înaltului profesionalism al lui Mungiu. Pentru că ideea domnului Mungiu este să înfăţişeze o lume ROMÂNEASCĂ indiferentă sufleteşte la celălalt. O lume ROMÂNEASCĂ considerată aşa ÎN TOTALITATEA EI. Şi ahtiată după bani. Bani, bani, bani se aude în toate momentele din film. Că, deh, filmul este făcut de Iţic şi obiceiurile rasei… Şi aici ne lovim iarăşi de blestemata de „realitate” pe care o tot flutură domnul Mungiu. Pentru că domnul regizor insinuează că preotul i-ar fi luat banii tinerei. Hopa! De unde ai scos asta, nea Mungiule. Nu este deloc cuşer ce faci! Şi, doamnelor şi domnilor, care v-aţi dat în brânci să urmăriţi filmul, chiar n-aţi observat deloc ticăloşia producătorilor? Mai introduce o fabulaţie regizorul. Tot prin insinuare. Că în orfelinat cele două fete ar fi participat la producerea unui anumit gen de fotografii. Făcute de un german. Şi, logic, de aici şi treaba cu Germania, şi treaba cu relaţia dintre colege… Şi de aici extindeţi dumneavoastră ideea: „Toate româncele care pleacă în străinătate se duc ca să…”. Nu mă credeţi? Reluaţi filmul, dacă puteţi, şi o să vă lămuriţi!

 

 

Dar hai să revedem cu repeziciune ce enormităţi au putut da la iveală mult premiatul regizor şi mult premiatele intreprete ale filmului. Ca nişte profesionişti ce sunt ei, mânca-i-ar Soros să-i mânce.

 

– O vedem pe Alina la începutul filmului cum se aruncă în faţa trenului ca să se întâlnească mai repede cu fosta ei colegă. Mesaj absocns, dom’le!

 

– Această colegă a ei este Voichiţa despre care nu reuşim nici până la sfârşitul filmului dacă este călugăriţă sau doar soră. Dar observăm însă foarte repede că ba stă îmbrobodită, ba nu mai stă. Şi asta îatunci când se află în lume. Pesemne trebuie să vedem aici tot vreun simbolism ascuns. Eu înclin spre neprofesionalism regizorla.

 

– Ca şi crucea pe care şi-o face neglijent aceeaşi Voichiţa.

 

– Aflăm care sunt noile apelative la modă într-o mânăstire: „mami” – către maica stareţă şi „tati” pentru preotul duhovnic.

 

– Se pare că nici rânduiala nu mai este aceiaşi de vreme ce în timpul mesei de obşte nu se mai citeşte Psaltirea ori Cazania.

 

– Voichiţa nu îşi pierde timpul explicând-i Alinei care sunt regulile într-o mânăstire. De ce ar face asta? Păi dacă ar fi făcut ar fi pierdut şansa domnul Mungiu să o arate pe Alina dezbrăcată în timp ce Voichiţa o masează. (minutul 14)

 

– Dar explică în schimb aceiaşi Voichiţa că „nu-i voie cu pantaloni pentru că… nu-i frumos”!?

 

– Minutul 18 – aflăm despe o călugăriţă că este… măritată. Aceasta s-ar putea eventual întoarce la bărbatul care o bate.

 

– Dumneavoastră credeţi că un paşaport se eliberează aşa uşor? Ei, nu! Candidata (Voichiţa) este atent cercetată, anchetată, întrebată unde vrea să plece, cât vrea să stea acolo, să fie atentă la cei de acolo că a mai avut de.a face cu germani d-ăştia perverşi. Domnule Mungiu, întrebările acestea se puneau pe la ambasadele unde se dădeau vize, nu la birourile de paşapoarte.

 

– Pentru că domnul Mungiu se străduieşte din tot sufletul să prezinte „adevărul” despre caz, la minutul 21 un personaj pune întrebarea dacă nu cumva „domna X are anus contra naturii”. Peste câteva minute o auzim şi pe Alina întrebând-o pe Voichiţa: „Te fuţi cu ista (cu preotul)?”

 

– Minutul 28 vine cu o enormitate evidentă pentru oricine merge la biserică. Se întrerupe slujba Liturghiei şi fug toţi afară.

 

– Minutul 37: asistăm la un pic de bârfă. Aşa… ca între măicuţe.

 

– Minutul 38: cauzeria măicuţelor ne face să aflăm că la Bucureşti se cer bani pentru… primirea în monahism. Cred că apare din ce în ce mai clar că regizorul nu şi-a făcut temele şi confundă lucrurile. Simonia se referă la altceva,

 

– Tot la minutul 38 se pomeneşte iarăşi despre călugăriţa căsătorită dar cu posibilitatea de a se împăca. Halucinant de hilar.

 

– Minutul 39 (dar şi multe altele): maica STAREŢĂ aruncă în grija PREOTULUI decizia de a o primi sau nu pe Alina în mânăstire. La acest capitol ne aflăm în plină derivă. Nici regizorul, nici scenariştii se pare că nu au habar că mânăstirea de maici este condusă de MAICA STAREŢĂ (de superioara mânăstirii). Aceasta ia deciziile cu privire la ascultări, la primirea în obşte sau la scoaterea din obşte. Preotul are sarcini liturgice. Dar pur şi simplu documentarea a fost ZERO BARAT.

 

– Dar nu şi la capitolul „colportări de zvonuri” pentru că la minutul se bagă şopârla că „episcopul nu sfinţeşte biserica mânăstirii pentru că vrea bani”.

 

– Minutul 51: Un spital model de psihiatrie! Nici urmă de zgubilitic, nici picior de agitat. Realitatea – aceea pe care nu o înfăţişează domnul Mungiu – ar fi arătat nişte lagăre de exterminare încă în funcţiune. Dar „necesităţile artistice”…

 

– Minutul 55: cei de la spital o încredinţează maicilor fără nici un drept tutorial. Deja filmul devine penibil. Şi mai avem o oră şi jumătate în faţă.

 

– Minutul 55.30: maicile joacă… fazan!

 

– Minutul 60: are loc un soi de spovedanie în comun, de vreme ce Alinei i se pun, de către călugăriţe, întrebări dintr-un îndrumar de spovedanie. Acestea stau şi se uită atent ca penitenta să-şi noteze cu atenţie păcatele. Dacă observă că n-a fost atentă la un păcat săvârşit ridică din sprâncene cu mirare.

 

– Şi o întrebare survine imediat: cum poate fi spovedită şi împărtăşită o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale, aşa cum se prezenta personajul de film Alina? Vă spun eu: nu poate! Dar regizorul nu are nici o problemă cu aceste „amănunte” irelevante pentru „adevărul” pe care vrea să-l spună şi pentru „viziunea artistică”.

 

– Minutul 65: a mai fost o scenă pe la început şi or să mai fie câteva şi mai apoi şi toate cu aceeaşi gogomănie, dovadă a „profesionalismului mult premiat” dovedit de actriţa ce o interpretează pe Voichiţa. Aceasta HABAR NU ARE SĂ SCOATĂ APĂ DINTR-O FÂNTÂNĂ. Sau o fi vina mea că n-am înţeles adâncul mesaj simbolic pe care a vrut să-l transmită regizorul.

 

– Minutul 66: aici regizorul a vrut, cu suficienţa trufiei sale iudaice, să dea o înţepătură credinţei în Sfânta Cruce. „Huo! La foc cu ea!”, ar trebui interpretat mesajul. Dar e mai căldicel să îl considerăm o ironie la adresa sutelor de cruci din cartofi, morcovi, cepe. E mai comod pentru conştiinţa noastră de „creştini elitişti ce suntem”.

 

– Minutul 68 cu un dialog total cretin. Şi complet pe dinafara vieţii mânăstireşti obişnuite.

„- Ce faci aici?

– Citesc din Psaltire.

– Acum, noaptea?

– Păi aşa-i canonul

În tot filmul nu găsim de fapt nici urmă din acele slujbe de noapte de care a auzit oricine a păşit prin vreo mânăstire. SLUJBE nu canon individual. Asta pentru că Mungiu al nostru s-a documentat până la piciorul broaştei. Mai adăugaţi la aceasta şi ascultările măicuţelor care se reduc doar la lucrul mîinilor şi la scosul apei (în cazul Voichiţei). Nimeni nu prăşeşte, nimeni nu duce roaba, nimeni nu dă la găini…

 

– Minutul 74: „Tu parcă ai sta, parcă ai pleca”, spune preotul  către Alina. Dar cuvintele puteau fi adresate cu uşurinţă Voichiţei, semn că scenariştii (şi implicit regizorul) nu prea erau nici ei hotărâţi cum să dirijeze lucrurile.

 

-Minutul 90: un ieromonah care spune „o să-şi facă cruce DOMNUL episcop”. Sintagma aceasta cu „domnul preot”, „domnul episcop” o găsim mai mult prin Ardeal. Prin Moldova mai puţin. Adică deloc. Cu excepţia cerebelului lui Mungiu.

 

– Minutul 92 şi cu un atac ICONOCLAST (ca de la un iudeu adevărat): „Cine-i credincios nu-i trebui nici o icoană ca să creadă.”

 

– Minutul 102. După ce a fost închisă într-o chilie aflăm că Alina a dat foc la perdele. Vedem cum acestea ard la fereastra prin care putea fugi cu uşurinţă. De unde nelămurirea mea: ori era închisă cu străşnicie, ori ba?

 

– Minutul 114: ne aflăm în plin ritual de exorcizare. Prilej cu care ne lovim încă o dată de inconsistenţa mesajului pe care ar vrea să-l transmită regizorul Pentru că între timp vrea să deplaseze vinovăţia pe Voichiţa. „Fugi şi te depărtează”, spune preotul, iar Voichiţa fuge în clipa aceea. Ceva ma apoi, în timpul anchetei poliţieneşti, camera se focusează pe Voichiţa. Încă un semn că regizorul habar nu avea în ce direcţie să o ia şi că a făcut filmul doar ca o însăileală de poveşti şi mituri anticlericale şi antiortodoxe.

 

– Minutul 116. Cristian Mungiu a tras şi el cu ochiul spre filmele gen „Exorcistul”. Şi a avut o revelaţie! Aburii care ieşeau din săracii posedaţi nu erau de provenienţă drăcească, ci pentru că săracii îndrăciţi erau puşi să stea în frig. Dar cum să facă asta în filmul său? A! Păi băgăm una bucată crivăţ ca în Siberia cu zăpada de un metru. Nici nu contează că anterior se spusese că se apropie Paştile. Başca faptul că vroia şi el un picuţ acolo de aburi ca în filmele alea Occidentale. Dar nu-l lasă Lars von Trier să folosească efectele speciale. Că doară ele trup şi suflet devotat manifestului „Dogma 95”. Nu foloseşte coloană sonoră, camera stă numai şi numai pe umăr şi, prin urmare, nici efectele speciale nu sunt permise. Cele care utilizează aşa ceva sunt filme comerciale, tovarăşi, capitaliste şi imperialiste. Făcute pentru împilarea poporului muncitor, tovarăşi.

 

– Minutul 125. Deşi într-o altă scenă văzusem pe măicuţe folosind un telefon mobil, în secvenţa actuală i se spune unei călugăriţe să-i spună lui nea Caisă Valerică să cheme ambulanţa.

 

– Ei! Ajungem şi la minutul 135 în care aflăm misterul tuturor filmelor cu exorcizări. De ce era puternică îndrăcita? „A făcut karate la cămin”, răspunde Voichiţa anchetatorilor.

 

 

 

Mai rămâne un lucru de aflat. Pentru ce acest titlu al filmului? Pentru că trebuia întinat spaţiul mioritic. Aruncate asupra lui toate gunoaiele şi toate invectivele. Acesta îi este scopul. Românii înjuraţi pe banii românilor. Spaţiul etnic defăimat. Distrus artisticeşte. Vizual. Dimensiunea religioasă schimonosită. Ce să mai vorbim de ondulările deal-vale? Las’ că bate Mungiu câmpii.

 

Rituri farmazoane


În ultimele zile „presa” (cică e presă asta!) ne-a tot abătut atenţia de la adevăratul motiv – sau cel puţin aşa mi se pare mie – al deciziei „familiei” lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat (sau cremat, sau imolat, sau ars, sau prăjit spuneţi-i cum vreţi). Şi ni se tot vânturau prin faţa ochilor ba presupuşi copii din flori, ba discuţii pe care prietenii şi „familia” şi le aminteau brusc, ba vorbele năuce ale unei veşnice directoare de spital oftalmologic, ba problema sicriului nedezvelit. Nimic despre (re)apariţia practicii incinerării în Europa. Şi iar nimic despre calitatea mai bună sau mai proastă a unor filme ale maestrului Nicolaescu. Ca o paranteză, Irina Margareta Nistor, pe care am observat-o invitată la mai multe posturi de televiziune, nici nu a fost lăsată să-şi dea cu părerea despre ceea ce rămâne din filmografia lui Sergiu Nicolaescu. Dar nu despre cinemaul lui Nicolaescu este vorba în această postare.

 

Tot cu această ocazie nu s-a scăpat prilejul de a se arunca iarăşi cu tone de murdărie mediatică asupra Bisericii ortodoxe care, iată!, continuă să-şi păstreze verticalitatea şi puritatea credinţei creştine în ciuda mulţimii de băgători în seamă şi de grabnic revoltaţi care ne terorizează zilele cu inepţiile lor ateist-seculariste prin diversele medii de informare. Cele două chestiuni sunt legate între ele.

 

O minimă căutare asupra subiectului intitulat „incinerare” ne trimite imediat la MASONERIA secolului al XIX-lea ca iniţiatoarea unui curent de opinie prin care se căuta să se lovească în mod direct asupra concepţiei creştine despre om şi viaţă. „It was only in the late 19th century that cremation returned to the scene in Europe, promoted by Freemasonry. In those days, when Paganism and Pantheism were on the rise, cremation once again became fashionable” ne informează site-ul acesta. Adică, „Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea cremarea şi.a refăcut apariţia pe scena europeană, prpovată fiind de către FrancMasonerie. În acele zile, în care păgânismul şi panteismul renăşteau, incinerarea dedevenise subiect la modă.” Iar în capul paginii site-ului găsim un citat cum că: „La 8 decembrie 1869 Congresul Internaţional al FrancMasoneriei impunea tuturor membrilor ca datorie să facă tot ceea ce pot pentru a stârpi de pe faţa pământului Catolicismul” Iar incinerarea era considerată modalitatea ideală spre a micşora treptat credinţa în învierea trupurilor şi în viaţa de veci. Şi tot pe acest site se menţioneaă că deşi incinerarea fusese condamnată printr-un canon al Bisericii Romano-Catolice, papa Paul al VI-lea a revocat în 1863 dispoziţia respectivă, act văzut drept „o concesie făcută masonilor”. Şi cu toate acestea catolicii au continuat şi ei să creadă că arderea trupurilor este o blestemăţie care nu trebuie urmată. Deci iată că nu numai noi, ortodocşii, suntem nişte „retrograzi” ci şi creştinii din Vest. Pe alt site catolic se menţionează şi locurile pe unde a început să se practice arderea trupurilor răposaţilor: Italia (Padova), Germania, Elveţia, Franţa, Anglia… Şi a ajuns şi prin părţile noastre. Unde s-a lovit de rezistenţa BOR prin reacţia clară de răspuns. Şi să fie clar, masonii considerau cremaţia drept un act făţiş anticreştin, după cum o dovedeşte şi această scurtă notiţă din New York Times de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

Dar nu numai lucrurile de mai sus mă fac să mă gândesc la un ritual francmasonic. Mai este vorba şi de păstrarea închisă a sicriului (poate pentru a masca purtarea şorţuleţului), de rapiditatea cu care s-a desfăşurat „ceremonia”, de vânturarea într-una prin faţa publicului a cuvintelor magice: „a fost dorinţa familiei” sau „a fost dorinţa răposatului”. Ori am găsit acest site în care se explică CUM trebuie să se desfăşoare o ceremonie masonică de înmormântare. Curios lucru, unii paşi sunt păstraţi întocmai şi în cazul de care vorbim zilele acestea.

 

La care să mai adăugăm mesajul încifrat de pe coroana adusă de Dana Nicolaescu (” Ştii tu… Elf”). Care s-ar putea să nu aibe nici o legătură cu aumite obiecte masonice precum acesta găsit aici:

 

foto: http://www.etsy.com

Chiar şi înainte de impunerea imolării au existat alte forme prin care trupurile masonilor să fie oarecum făcute să se piardă. Cazul celebru este al lui Mozart. Dar să pomenim de nişte numele unor mari români şi, în acelaşi timp, masoni: Tudor Vladimirescu este ucis iar trupul îi este aruncat într-o fântână pentru a i se pierde urma; Nicolae Bălcescu moare în exil la Palermo iar rămăşiţelor nu li s-a dat de urmă nici în ziua de astăzi; mai apoi, Constantin Stere este incinerat; de ce să nu pomenim în continuare şi acest nume: cadavrul lui Nicolae Ceauşescu, membru al P2, se PRESUPUNE că a fost îngropat la Ghencea (tentativele de deshumare au fost împiedicate până acum). Şi s-ar putea să mai existe şi alte exemple.

 

Poate mulţi vor arunca blamul asupra numelor pomenite anterior numai şi numai pe baza apartenenţei la acest viespar de societăţi secrete. Eu nu mă voi grăbi să arunc blamul. Consider chiar că au avut un rol providenţial în apărarea românismului (sau măcar într-o parte a vieţii lor). În conflictele de interese ale diverselor masonerii care vroiau să impună pe aici planurile alogenilor (fie ele ţariste, nemţeşti, ateo-franţuzeşti ori italiene sau iudee) aceşti oameni au căutat să întoarcă situaţia spre binele ţării şi neamului nostru, nu al altora. Poate felul în care au trecut din viaţa aceasta a fost în cazul lor o pedeapsă simbolică şi nu un rit.

 

Iar atunci vine întrebarea: Şi dacă Sergiu a tulburat şi el apele altora în decembrie ’89?