„Neutralizaţi Patriarhia Obiectivului 24!”


Aţi auzit până acum de „Obiectivul 24”? Dacă aţi citit materialele lui Larry L. Watts atunci poate aţi aflat că prin această sintagmă – Obiectivul 24 – era desemnată România (SOCIALISTĂ!) de către KGB-ul sovietic, organul de represiune al ţării „vecine şi prietene”. Mai mult, „Obiectivul 24” era pus în rând cu israelul, RFG-ul, SUA şi celelalte ţări duşmănoase la adresa regimului comunist. Documente în acest sens sunt publicate online de Arhiva Centrului Wilson.

Un document din acestea este însă exploziv, pe partea bisericească, şi domnul Watts (la un loc cu cei care au publicat iniţial cele găsite în arhive) nu cred că i-au perceput în totalitate conţinutul, poate şi pentru faptul că sunt preocupaţi mai degrabă de latura geopolitică a lucrurilor. Este vorba de acest document – 116501 – apărut iniţial în Elena Negru and Gheorghe Negru, “PCM şi Naţionalism (1965-1989): Documente adunate în cadrul programului de cercetări effectuate de câtre Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului tolitar communist din Republica Moldova,” Destin românesc, vol. 16, no. 5-6 (2010), pp. 328-332, tradus mai apoi de domnul Watts în beneficiul Centrului Wilson.

Section “3” and the municipal and county organizations must undertake more active work regarding the prevention of attempts by foreign clerical centers to push foreign sect formations onto the path of confrontation with the authorities, of inculcating in them an anti-socialist state of mind on the basis of clericalism. To differentiate these actions without error from the aspirations of the faithful for satisfying their religious needs. To neutralize the aims of the Patriarchy of Objective 24 of influencing the clerics in a pro-Romanian nationalist spirit.

 

116501-page-003-extras

 

Era emis de secţia din RSS Moldovenească a KGB, pe data de 28 Noiembrie 1989. Cu o lună înainte de asasinarea lui Ceauşescu şi cu o lună şi jumătatea înainte de… încercarea de alungare a patriarhului Teoctist de către trimişii CFSN camuflaţi sub titulatura „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii” din care făceau parte Bartolomeu (Valeriu) Anania, Teodor Baconsky, Iustin Marchiş, preotul Crămaru şi actualul patriarh Daniel Ciobotea, sub înaltul patronaj al lui Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu şi Andrei Pleşu. Le scrie negru pe alb însusşi Bartolomeu Anania în „Memoriile” sale – şi am făcut trimitere la ele – dar se pare că nimeni nu are răbdare să stea cu mărturiile celor implicaţi şi să le pună cap la cap.

Numai că acest document menţionat mai sus pune într-o nouă lumină ceea ce se ştia sau, mai degrabă,  se pălăvrăgea despre pretinsa retragere a Preafericitului Teoctist în ianuarie 1990. Pentru că se îndrugă verzi şi uscate (de genul celei auzite la Digi 24: „Revoluţia l-a alungat pe Teoctist dar FSN-ul la apărat” şi în care intervievaţii erau personaje cheie în îndepărtarea patriarhului, gen Baconsky).

Ori iată că asstfel reiese că actul îndepărtării patriarhului Teoctist se înscria în tipologia „tăierii salamului”, prin care sovieticii neutralizau ţările pe care puneau mâna ocupând instituţie după instituţie. La fel şi în iarna lui 1989-1990: centrul puterii, Armată, Miliţie, sindicate, cultură şi, iată!, Biserică.

Dar de ce era atât de stringentă îndepărtarea lui Teoctist? Pentru că sovieticii şi cozile lor de topor urmăreau, la rândul lor, atingerea mai multor obiective.

1. În primul rând căutau să stăvilească mişcarea de redeşteptare naţională de dincolo de Prut, ce se manifesta şi pe plan bisericesc. La Chişinău, episcopul Serapion fugise („de frica naţionaliştilor moldoveni”) în iulie 1989 iar în locul lui fusese urcat repede un băştinaş, Vladimir Cântărean, care se dovedeşte – iată, după atâţia ani – că era şi este unealta sovietismului şi a fabulaţiilor „maldavanismului”.

2. Prin îndepărtarea lui Teoctist să se bage spaima câtorva personalităţi cheie şi cu greutate din Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române: Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei şi Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei, ambii de origine… basarabeană şi deci un pol de atracţie în plus pentru mişcarea naţională de peste Prut.

3. După cum bănuiam şi atunci când am comentat respectivele „Memorii” ale lui Valeriu Bartolomeu Anania, se deschidea cale largă pentru nişte tineri cu perspective interesante din puntul de vedere interesat al Moscovei. Mai întâi, Daniel Ciobotea trecut rapid prin treptele ierarhice spre a se atinge (scop nedeclarat) scaunul patriarhal – nu s-a mai reuşit pentru că Teoctsit a revenit asupra deciziei (sau or mai fi existat şi presiuni ale altor poli de putere care la-u sprijinit pe patriarh?); în diplomaţie, cariera fulminantă a unui tânăr ce se seamnează azi Teodor Baconschi.

Noi aici nu putem afirma despre cei menţionaţi că ar fi fost agenţi ai Moscovei. Poate vorbim de nişte veleitari, râvnind la cariere strălucitoare; poate, dimpotrivă, avem chiar nişte agenţi dubli. Nu ştim asta şi lăsăm pe alţii să se ocupe de problemă.

Dar observăm în schimb cum o parte din proiectele KGB au fost anihilate şi că de 26 de ani în spaţiul basarabean se duce o luptă intensă pentru Românism în care BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ este un factor de primă importanţă. Cum ar fi fost însă istoria fără decizia curajoasă a Preafericitului Teoctist şi a Sinodului BOR de a reactiva – spre furia Moscovei – Mitropolia Basarabiei?

 

PS: Nu putem să nu remarcăm însă cum şi activează tot felul de personaje dubioase care respectă în continuare directiva KGB: „Neutralizaţi Patriarhia Obiectivului 24!”

 

116501-page-001

116501-page-002

116501-page-003

116501-page-004

116501-page-005

Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a treia


În anul de graţie 2007 Bartolomeu Anania avea 86 de ani. La Revoluţie, în 1989, împlinise 68. Ambele cifre reprezintă vârste venerabile. Şi această maiestate dată de numărul anilor ar fi trebuit, poate, să-l facă pe autor să nu-şi considere potenţialii cititori drept tâmpiţi. Mai ales că după 17 ani de la evenimentele revoluţionare multe din intoxicările produse de „emanaţi” nu mai puteau fi susţinute fără ruşine. Culmea este cî însuţi autorul ironizează, oarecum, anumite teze (precum stă cazul cu activitatea „teroriştilor” invocaţi de Iliescu şi ai lui) pentru că, la câteva pagini distanţă, să facă trimitere – cât se poate de senin – la aceeaşi situaţie mai înainte ironizată. Ciudat ni se pare că tocmai aceste pagini din activitatea „revoluţionară” (cu iz pucist-bisericesc) a călugărului-scriitor (pagini din care vom cita pe larg în cele ce urmează) au fost evitate în cometariile celor ce au recenzat volumul!

 

„La 20 decembrie [1989] mi-a trimis maşina [Teoctist] să mă aducă la Patriarhie cu manuscrisul Arhieraticon-ului, redactat de episcopul vicar Roman Stanciu, dar care, dovedit incomplet şi defectuos, îmi fusese încredinţat mie spre finalizare înainte de a merge la tipar. În acea zi venise din străinătate mitropolitul Nicolae Corneanu, care făcea parte din comisie, alături de patriarh. Pe drum. şoferul Costel Calapod ţinea deschis aparatul de radio, care transmitea necontenit ştiri asupa gravelor evenimente din Bucureşti. La un moment dat a exclamat: – Gata, s-au dus dracului!..” (p. 666 – sic!)

Radioul transmitea necontenit ştiri? Evenimente grave în Bucureşti!? Pe 20 decembrie! Ce tot vorbeşte omul acesta? La Bucureşti abia din 21 va începe vâltoarea. Dar să admitem că este vgorba de o confuzie şi Anania o fi vrut să vorbească despre Timişoara. Dar „transmiterea necontenită de ştiri” – aceea o fi fost şi ea, însă la „Europa liberă” (post de radio care nu putea fi recepţionat de un aparat instalat la bordul autoturismului), pentru că pe postul naţional de radio se difuzau în acea dată (miercuri, 20 decembrie) cel mult reportaje de la întâlnirile din fabrici unde erau înfieraţi „huliganii de la Timişoara”. Dacă nu mă înşeală memoria, aceste materiale propagandistice fuseseră difuate abia după intervenţia televizată a lui Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie, după revenirea din Iran.

Dar şirul de adevăruri şi minciună difuzate în doze variabile abia de aici încolo se revarsă. Bartolomeu Anania, deşi cu locuinţa aproape de centru, refuză să participe la mişcarea de massă din ziua de 22 decembrie, atât din cauza unor dureri lombo-sciatice, cât şi pentru că „ar fi compromis revoluţia” dacă ar fi fost văzut pe stradă un fost legionar ca el (p. 667) alături de protestatari. În schimb nu-şi refuză ironii la adresa lui Patriarhului: „pe micul ecran l-am văzut pe patriarhul Teoctist cum aştepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul în studio şi cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs care nu izbutea să fie decât rictus.”

Dar să nu credeţi că era convins că ceea ce se întâmpla era cu adevărat un act revoluţionar. Nu! Abia apariţia cu caracter epifanic a lui… Andrei Pleşu la televizor i-a deschis ochii şi l-a convins că ceea ce se petrecea în Bucureşti şi în ţară era o schimbare de direcţie radicală: „Adoua zi [27 decembrie], în faţa televizorului meu, aveam să aflu că Pleşu devenise ministru al Culturii şi că Şora conducea Ministerul Învăţământului, ceea ce însemna că în România se produsese, într-adevăr, o Revoluţie. Atunci am simţit nevoia să mă rog pentru Biserica noastră şi să mă gândesc la ce-aş putea eu face pentru ea, dar fără să mă las târât în ispită.” (p. 668)

Adică i s-o fi pus pata chiar atunci de un mic puci bisericesc? Dacă urmărim transformarea vorbelor în fapte (bazându-ne doar pe naraţiunea autorului) cam aşa pare!

– în seara de 31 decembrie slujeşte privegherea de Anul Nou la mânăstirea Văratec

– în după-amiaza zilei de 1 ianuarie primeşte o delegaţie care-i propune scaunul de mitropolit al Moldovei

– pe 2 ianuarie pleacă la Bucureşti unde „seara, telefoanele mă informau că BBC-ul difuzase un interviu cu Teodor Baconsky, în care acesta îmi făcea un admirabil portret ca viitor mitropolit al Moldovei… (Pe Doru avea să-l ia Pleşu sub aripa lui, numindu-l director în Ministerul Culturii, după care îi va obţine o bursă la Sorbona.)”

Stop! Până acum s-au vehiculat trei nume: Bartolomeu Anania (ieromonah şi arhimandrit), Teodor Baconsky (laic), Andrei Pleşu (laic şi el) – toţi trei fără funcţii ierarhice în Biserică.

Revenim. Ce îl împiedica să accepte? Păi reticenţa venea din faptul că o asemenea numire ar fi urmat să fie făcută de o Adunare Eparhială „învechită în rele”, asta deşi un episcop ortodox este, de regulă, ales de către Sfântul Sinod!:

„În ziua următoare [3 ianuarie] m’am pomenit la mine cu Doru Baconsky şi Virgil Codarcea, care m’au luat pe sus cu ei la Patriarhie, unde avea loc o şedinţă extraordinară a Sfântului Sinod. Am refuzat să intru în sală, Doru a trimis pe cineva să-l anunţe pe patriarh, Teoctist a ieşit pentru o foarte scurtă întrevedere, pe coridor, în care m’a informat că Mazilu primise un memoriu de la ieşeni şi că îşi dăduse acordul [?! Cu care drept? De emanat? – Nota mea], aşa că să mă pregătesc pentru alegere. I-am replicat că nu mă pot constitui în candidat şi, ca să-l descurajez, am invocat procedura: În condiţii de libertate, un nou mitropolit al Moldovei nu poate fi ales de o Adunare Eparhială alcătuită din oamenii vechi [!? – nota mea], ajunşi acolo sub regimul comunist. Să nu se grăbească. Trebuie făcută mai întâi dizolvarea actualei Adunări Eparhiale şi alegerea alteia, noi, precum şi constituirea unui  nou Colegiu Electoral Bisericesc, care să facă posibile şi înnoiri în Sfântul Sinod!”

Iar punerea în aplicare a declaratului program expus deschis în faţa Patriarhului Teoctist îşi urmează parcursul la o etapă superioară: aceea a organizării într-o grupare capabilă să pună presiune asupra ierarhiei bisericeşti oficiale, şi acesta a fost „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii”, un autentic GDS eclesial. Paralela nu este forţată dacă ţinem cont că EXACT în aceeaşi perioadă de timp se forma, cu sprijinul lui Silviu Brucan şi… Andrei Pleşu, celebrul GDS („Grupul pentru Dialog Social”).

„În seara zilei de 8 ianuarie i-am avut la mine pe Doru Baconsky, Daniel Ciobotea [actualul patriarh – nota mea], Iustin Marchiş şi preotul Crâşmaru, cărora le-am împărtăşit gândul [de a face ceva pentru viaţa Bisericii] şi cu care am discutat pe marginea lui. Ideea a prins şi ne-am hotărât să i-o împărtăşim şi lui Andrei Pleşu (cu care eu am vorbit, pe loc, la telefon). Alături de Doru, Daniel mi-a plăcut cel mai mult.

A doua zi (dată memorabilă, 9 ianuarie 1990), spre seară, eram acasă la Pleşu, dar soţia sa ne-a rugat să luăm loc pe fotoliile din salon şi să-l aşteptăm, întrucât el telefonase că întârzie puţin, reţinut de unele treburi la minister. Atunci, în ora aceea de aşteptare, analizând noi demoralizarea patriarhului, panica ierarhilor, starea de incertitudine a clerului şi aşteptările credincioşilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de ajutor pentru instaurarea normalităţii, fără să ne constituim într-o organizaţie cu statut şi pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar atât cât va considera că e nevoie. Atunci, în ceasul acela de aşteptare în casa lui Andrei Pleşu, a luat fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de către Doru, care se pricepe de minune.

Pleşu a întâmpinat noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin şi ne-a sfătuit ca, chiar a doua zi, să-l informăm pe Dumitru Mazilu de existenţa noastră, înainte de a se răspândi cumva zvonul că am fi cine ştie ce organizaţie subversivă, contrarevoluţionară… [?! – nota mea]

A doua zi [10 ianuarie], după ce am ieşit de la Mazilu (care a salutat înfiinţarea Grupului), am cerut prin telefon să fim primiţi de către Sinodul Permanent, despre care ştiam că se află în Bucureşti pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii.”

 

Iarăşi punem un stop! La grupul de nume pomenit anterior (Anania, Baconsky, Pleşu) se mai adaugă câteva (Daniel Ciobotea, Iustin Marchiş, preotul Toader Crâşmariu) cu care întregim gruparea ce se erija în reprezentanta doleanţelor întregii Biserici. Aceştia sunt iniţiatorii! Restul persoanelor sunt culese pe drum şi, interesant, acelea folosesc drept faţadă! Pentru început, gruparea se afla în subordonarea lui Dumitru Mazilu din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

Grupul se prezintă în faţa Sinodului („sinodali aproape speriaţi”), îşi exprimă viziunea şi… are parte la rându-i de o surpriză: „Apoi a venit rândul nostru să ne speriem. Începând cu patriarhul, toţi (cu excepţia lui Nestor Vornicescu, care a tăcut tot timpul) […] sunt gata să se retragă imediat. […]

Pe noi ne-a speriat perspectiva unor retrageri în grup, ştiind ce poate însemna asta pentru Biserică. Atunci am intervenit eu, în sensul că o astfel de retragere nu trebuie să creeze un vid de autoritate [deci o criză canonică ar fi fost doar un vid de autoritate? – nota mea], că ea nu înseamnă o fugă, că actualul titular trebuie să-şi pregătească succesorul, să participe la procedurile canonice şi statutare ale alegerii, aşa încât pacea şi unitatea Bisericii să nu fie afectate.” (p. 667 – 671)

Apoi, în cadrul naraţiunii memorialistice, Valeriu Anania se foloseşte de un truc pentru a fragmenta desfăşurarea firească a cronologiei evenimentelor şi, prin aceasta, contribuind la diminuarea impactului negativ pe care l-ar avea istorisirea asupra imaginii scriitorului. Abate atenţia prin divagaţii asupra importantului rol pe care îl va juca Grupul de Reflecţie în următorii ani prin contribuţiile sale la luarea unor decizii cu impact asupra credincioşilor. Dar aici, pe blog, repunem lucrurile în făgaşul normal, chiar dacă acest lucru înseamnă să sărim înainte şi înapoi de-a lungul paginilor.

„Memoria mea se întoarce acum la data de 12 ianuarie 1990, care fusese decretată zi de doliu naţional în memoria tinerilor ucişi la Revoluţie, rânduindu-se şi o slujbă de pomenire în catedrala patriarhală. În dimineaţa acelei zile, Petre Mihai Băcanu a publicat în România liberă un scurt articol în care îl soma pe Teoctist să nu îndrăznească a sluji la parastas, opinând că slujba ar trebui oficiată de doi clerici care au trecut prin închisorile comuniste.” (p. 674 – 675)

„Un comunicat asupra înfiinţării Grupului şi a primei lui întâlniri cu conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 2000 [1990, evident – nota mea] în ziarul România liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a pus la dispoziţie pe toată durata existenţei noastre ca Grup şi în care eu însumi am publicat săptămânal articole şi meditaţii.” (p. 671)

„În după-amiaza zilei de Duminică, 14 ianuarie, patriarhul a prezidat o şedinţă de lucru cu consilierii, la care invitase şi Grupul de Reflecţie. Eram de faţă eu şi părintele Galeriu. La sfârşit, ne-a luat de o parte, pe coridor, şi ne-a confiat gândul de a se retrage. […]

 

A doua zi, în şedinţa Grupului de Reflecţie a sosit ştirea că studenţii de la Teologie pregătesc o demonstraţie în care vor cere retragerea lui Teoctist. Noi l-am rugat pe Daniel să încerce să-i domolească.

 

În aceeaşi seară, patriarhul m’a invitat la cină şi, la sfârşit, m’a luat de-o parte şi mi-a spus că joi, în şedinţa Sfântului Sinod, îşi va depune cererea de retragere.

 

De fapt, retragerea lui Teoctist plutea în aer, în acelaşi aer plutea oarecum şi numele meu ca posibil succesor, şi aşa m’am pomenit că mi se solicită interviuri. […]

 

În paralel, se crease o mişcare a unor preoţi din Bucureşti şi Buzău, care cerea înfiinţarea unei Conferinţe Naţionale a Preoţilor. În frunte se afla un foarte năbădăios preot anume Niculce, ambiţios „revoluţionar” [Se vede că numai aleşii aveau voie să aiibe comportamente revoluţionare! – nota mea], violent, căruia i se părea că existenţa Grupului de reflecţie îi încurca lui nişte socoteli. [Sau era viceversa, adică Conferinţa Naţională a Preoţilor încurca aranjamentele Grupului? – nota mea] M’am pomenit cu el faţă’n faţă, s’a răţoit la mine şi mi-a pus pumnul sub bărbie…

Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenţi teologi fuseseră primiţi la patriarh. [Or fi fost aceiaşi studenţi care dăduseră cu bocancii în uşa cancelariei patriarhale alături de Vasile Răducă? – nota mea] În aceeaşi zi, Teoctist m’a sunat la telefon: mâine, la prima oră, se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a rămas ferm.” […]

 

Joi, 18 ianuarie, la ora 13.40, un telefon de la Doru Baconsky: În şedinţa plenară a Sfântului Sinod, patriarhul şi-a prezentat demisia. De asemenea, apiscopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia. În faţă, 100 – 150 de preoţi turbulenţi. [Oare? – nota mea] […]

 

În seara aceleiaşi zile, la ora 22.30, un telefon de la o secretară de cabinet de la Palatul Victoria:

– Domnul Gelu Voican Voiculescu, vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, doreşte să vă vadă urgent.

– Bine, pot veni mâine în cursul dimineţii. Spuneţi-mi la ce oră.

– Nu mâine, ci acum. […]

La etaj [la Palatul Victoria], întrun hol spaţios, populat – la ora aceea! – cu zeci de persoane, m’a întâmpinat un domn în uniformă de magistrat militar, care m’a salutat, mi-a strâns mâna şi m’a condus în biroul domnului vicepreşedinte.

 

Acesta m’a primit afabil, mi-a amintit că ne cunoscuserăm cândva în casa parohială a bisericii Amzei, m’am făcut, din politeţe, că-mi aduc aminte, m’a poftit pe un scaun lângă o masă simplă, pe care se aflau o sticlă de vin şi două pahare. Un pat de campanie, cu pătură cazonă, indica faptul că încăperea era, în acelaşi timp, birou şi cameră de dormit. Pe un raft, câteva cărţi ale lui René Guénon [îşi adusese biblioteca personală la Guvern sau e fabulaţie literară cu rol de a impresiona cititorul? – nota mea]. Telefoanele sunau din cinci în cinci minute, amfitrionul răspundea scurt, milităreşte, cerea un amănunt, o identitate, înţelegeam că e vorba de terorişti semnalaţi în cutare sau cu tare punct [„teroriştii” activau încă pe 18 ianuarie sau fabulaţia literară acţiona în continuare? – nota mea]. Voiculescu mi-a explicat că, la vârf, el avea în seamă Armata [nu Nicolae Militaru? – nota mea], Securitatea şi Cultele.

În această ultimă calitate mi-a făcut cunoscut că, imediat după ce s-a ştiut de retragerea patriarhului Teoctist, conducerea FSN s’a întrunit de urgenţă, aluat cazul în dezbatere şi a hotărât că succesorul nu poate fi altul decât părintele Anania, cunoscut prin… bla-bla-bla…” (p. 675 – 677)

Dar Bartolomeu Anania refuză, după cum prezintă lucrurile, şi, drept urmare Gupul (!) trece la căutarea unui candidat pentru patriarhat, numele făcut să circule fiind al părintelui Cleopa (p. 678 – 679). Una din momelile în încercarea de a-l convinge (cel puţin aşa mi se înfăţişează mie din cele relatate de Anania) a fost lansarea unor zvonuri sub pretenţia de adevăruri puse sub semnătura părintelui Stăniloae: „catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală; nebunia de la Vladimireşti, cu reîncarnările budiste, care ne scoate sin creştinism, câştigă teren” (p. 679-680 – scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae către părintele Ilie Cleopa dar expediată prin intermediul părintelui Anania; cât de reală o fi fost spistola în chestiune ori dacă nu cumva dogmatisul fusese intoxicat mediatic la rândul său, acestea sunt chestiuni care rămân în suspensie).

Ori, în acest timp de anarhie bine dirijată, avea loc o lansare fulgerătoare pe treptele ierarhiei bisericeşti; Daniel Ciobotea! La 4 martie era instalat ca episcop vicar al Mitropoliei Banatului (p.681) pentru ca tei luni mai târziu, pa 7 iunie, să fie ales Mitropolitul Moldovei (p. 688)

„Candidaturi oficiale nu existau, dar nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, îşi considera drumul deschis, avea destui oameni de partea lui, unii cumpăraţi cu bani buni sau cadouri [„calomniază, calomniază…” – nota mea], după un obicei mai vechi, şi se spunea că chiar îşi făcuse cărţi de vizită anticipative. Argumentul său forte era acela că, basarabean fiind, va avea un acces direct la românii de peste Prut… etc. etc.” (p. 686)

Interesante aceste invective cu care-şi gratulează adversarii. Le vom reîntâlni! Înn paginile de Jurnal publicate nu demult (uite cum le potriveşte Dumnezeu!) de către Răzvan Codrescu, un adulator al răposatului ierarh de la Cluj, se redă atnosfera încinsă prilejuită de alegerea lui Laureţiu Streza ca mitropolit al Transilvaniei: „3 noiembrie, Bucureşti – Azi, Colegiul Electoral Bisericesc. Prin majoritate de voturi în cel de al doilea scrutin, Episcopul Laurenţiu Streza a devenit noul Mitropolit al Ardealului. Eu, pornind de la fişa postului, am votat pentru Arhiepiscopul Andrei, încredinţat fiind că nu el are nevoie de o Mitropolie, ci Ardealul are nevoie de un om. Dar nu de asta sunt profund întristat, ci de altceva. În legislaţiile civile se poate întâmpla ca nu tot ceea ce este legal să fie şi moral. Iată însă că faptul acesta a pătruns, cu brutalitate, şi în viaţa noastră bisericească. Consider că alegerea de azi a fost legală prin procedură, dar profund imorală prin ceea ce a precedat-o. Nu curriculum vitae al fiecăruia din cei doi candidaţi, trimis din vreme alegătorilor, a contat şi învins, aşa cum ar fi fost normal, ci o vastă şi deşănţată „campanie electorală” în stilul şi cu implicarea politicianismului vulgar şi agresiv, din care nu au lipsit presiunile, clientelismul, ofertele şi ameninţările subterane, agitaţia şi propaganda prin mass-media, atacurile la persoană, calomnia, injuria şi – vai! – chiar şi tentativa de asasinare morală a contracandidatului. Pare a fi o nenorocită premieră în istoria Bisericii noastre şi e de aşteptat ca Sfântul Sinod, prin noul Statut, s’o reducă la un nefericit unicat.”

 

Dar nu vi se pare şi mai interesant modul în care acel pomenit „acces direct” a fost înlăturat? Oare pe cine neliniştea?

Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a doua


Intrăm apoi în prezentarea strânselor relaţii cu patriarhul Justinian Marina, a cărui mână dreaptă se tot prezintă a fi fost. Dar, din tot ceea ce ne arată însuşi autorul, reiese că Patriarhul mai degrabă îi tot ooferea posturi a căror finalitate ar fi fost… îndepărtarea de persoana Întâi Stătătorului!

Legat de perioada detenţiei, nu putem să nu băgăm de seamă uşurinţa cu care Bartolomeu Anania aruncă în derizoriu procesul „reeducării”, ca un soi de cursuri de învăţământ politic carceral, minimizând procedura şi efectele. Dar atenţie! Nici să nu se confunde  – după cum fac unii în mod voit – cu reeducarea satanic-criminală de la Piteşti!

Şi, la mai puţin de un an de zile de la eliberarea din puşcărie, aceleaşi autorităţi care l-au anchetat şi condamnat îi dau verde pentru VIZA DE AMERICA! Bun venit, libertate! Rămas bun celei dintâi părţi a Memoriilor!

O activitate în America ce constituie subiectul a 90% din conţinutul celei de-a doua părţi a confesiunilor. Cei 11 ani (1965 – 1976) petrecuţi în slujba Episcopiei Misionare ortodoxe Române din America sunt sintetizaţi prin prezentarea unor medalioane biografice, pe nararea acţiunilor din jurul a varii evenimente, pe inserarea unui consistent fragment de jurnal literar şi pe etalarea din plin a egoului autorului. Numai Bartolomeu Anania face, numai el gândeşte, numai cuvioşia sa acţionează. Dar şi pentru acest segment temporal se ivesc oarecari nelămuriri:

 

– Anania afirmă că l-a surprins reţeinerea sa în ţară, după cei 11 ani petrecuţi în SUA. Dar prima parte memorialistică fusese scrisă „în grabă” în 1974, atunci când auzise că Patriarhul Justinian urma să-l recheme în ţară (p. 606).

 

– Apoi, nu înţelegem de ce tocmai acest personaj care se bătea cu pumnul în piept când amintea de acţiunile sale din Clujul anului 1946, deci de ce tocmai el refuză să acorde sprijin pentru contracararea propagandei revozioniste a Ungariei din America.

 

– Legat de punctul anterior, pretextele sale erau legate de prezumţia că activitatea proromânească ar fi alertat FBI-ul (p. 613-614). Numai că de vreme ce era atât de grijuliu să nu intre în vizorul FBI, atunci de ce îşi petrecea veacul în pustietatea (p. 599) din rezervaţiile statului Michigan? Ca scriitor ce avea nevoie de linişte! Da, îl credem pe cuvânt!

 

– În toată perioada (o reamintim: 1965-1976) Bartolomeu Anania, cetăţean al ROMÂNIEI SOCIALISTE, rezident în SUA, peregrina fără oprelişti – ca orice compatriot de-al său – pe întinsul Occidentului şi nu numai. Privilegiul a luat sfârşit în 1976 printr-o acţiune prezentată de călugărul(?)-scriitor ca fiind o veritabilă reţinere, ca o adevărată arestare doar în virtutea faptului că fusese redus la stadiul de simplu român. Nu înţelegem cum fostul deţinut Anania era în stare să pună semnul egalităţii între cele două situaţii! („Mi-a spus răspicat [Nenciu*] că nu am voie să părăsesc ţara. Aşadar sunt reţinut!”). de unde ajungem al altă întrebare: dar de ce tocmai personalitatea care făcea caz de o eventuală anchetă din partea FBI nu se îngrijise în toţi cei unsprezece ani să obţină şi cetăţenia americană, de vreme ce nu îi mai plăcea comportamentul autorităţilor comuniste? Să ne reamintim că marea majoritate a românilor – chiar şi în perioada liberalizării – nu ştia ce este acela paşaport?  Şi cu toate acestea Bartolomeu Anania, rezidentul din SUA, nu se arătase până atunci deranjat de asemenea discriminări. Mai cunoaştem cazuri de asemenea trepăduşi care se considerau „oropsiţi” pentru că la momentul cutare sau cutare nu-şi mai puteau bea cafeluţa sub turnul Eifel.

– Gustul cel mai amar – prin sărăcia informaţiilor relatate – îl lasă paginile din perioada 1977-2007 (an în care ar fi finalizat volumul). 30 de ani reduşi la aproape 70 de pagini, şi acelea pline de omisiuni şi de… dezinformări. Din păcate!

*de la Departamentul Cultelor

Ciudatele „Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – prima parte


„Nu am ţinut niciodată un jurnal”. Aşa îşi începe şirul de mărturisiri, în Cuvântul înainte, al volumului de „Memorii” (Editura Polirom, 2008), ierarhul supranumit de adulatori „Leul Ardealului”, Valeriu (Bartolomeu) Anania. Un „Cuvânt înainte” datat 9 mai 1974 (p.8) al unor amintiri scrise „în grabă, cu ochii pe calendar” (p.7).  De ce am subliniat aceste amănunte care par insignifiante? Se va vedea mai jos.

Volumul cu pricina mi-a căzut în mâini la biblioteca publică pe care o frecventez („Marin Preda” din Capitală), filială a Bibliotecii Municipale. Am tot amânat să-mi trec în scris opiniile deşi am citi cartea pe nerăsuflate. Dar şi cu foarte multă circumspecţie, dat fiind semnele de întrebare ce se ivesc pe parcursul lecturii.

Cel dintâi semn de întrebare ne apare din start: de ce a acceptat ierarhul publicarea cărţii cu caracter confesiv încă din timpul vieţii sale?  Deşi dorinţa afirmată în preambul era ca acestea să apară la cinci ani după moartea sa. Ori, de vreme ce apar antum, demersul scriitoricesc are aerul unui act de teribilism dar care alungă mult din gradul de veridicitate al scrierii. Ce să se fi schimbat în sinele unui om pentru ca acesta să-şi manifeste disponibilitatea publicării unor gânduri – ce se voiesc intime – despre universul interior şi despre cei din jur (acesta este scopul unor memorii) şi care pot răni sau pot crea controverse. Mai ales atunci când persoana în cauză (Anania) are conştiinţa faptului că mai are doar puţini ani de trăit (situaţia din 2008) faţă de perspectiva unei întregi vieţi la orizont la momentul condiţiei amintite (1974)?

Cheia să constea în evidenţa că nu vorbim de un volum memorialistic structurat unitar? În fapt, se compune din două secţiuni. Prima, scrisă „în grabă” în America, şi care acoperă momente din viaţă din copilărie, tinereţe, experienţa carcerală, până la eliberarea din puşcărie şi plecarea în Statele Unite. Paginile acestea se pot numi cu adevărat „scriere memorialistică”, pentru că secvenţele de amintiri se desfăşoară într-un plan organizat, coerent narat.

A doua parte, însă, o putem caracteriza mai degrabă ca un amalgam – un „ghiveci călugăresc”, am putea spune – în care sunt aruncte medalioane biografice, secvenţe de jurnal (sic!)  – o contrazicere a propriilor spuse, evenimente precizate şi bine detaliate, în timp ce, pe de altă parte, evenimente sau chiar perioade de viaţă sunt cu totul ignorate. Un soi de Valeriu Anania ce poate fi caracterizat aici mai degrabă ca DJ literar, cultivând un mixaj de texte dezamăgitor pentru cei care, înşelaţi de titulatura volumului, i-ar fi cumpărat cartea cu speranţa că vor vedea un Bartolomeu Anania care-şi pune sufletul pe tavă, pe de-o parte, ori care ar fi vrut să găsească aici oarecari desluşiri ale unor iţe din trecut. Mai nimic din toate astea! Mai degrabă ne lovim de ranchiunile autorului „Greului Pământului” ce se înfăţişează pe sine drept buricul pământului. Plus o doză mare de înşelătorie la adresa unui public cititor pe care ierarhul de la Cluj îl credea docil şi gata să înghită fără să gândească toate spusele cu aspect de dezinformare.

Semne de întrebare se ivesc şi la citirea primei părţi a „Memoriilor”. Că un adolescent – precum tânărul Valeriu – poate să îmbrace cămaşa verde în cadrul Frăţiilor de Cruce, acest lucru poate fi de înţeles. Dar că un adept al „sacrificiului” (precum se presupune că ar fi fost partizanii Mişcării Legionare) evită – intrând în monahism – încorporarea în armata care lupta pentru eliberarea teritoriilor răpite, acest lucru constituie un mare semn de întrebare (p.34). De altminteri, marea dramă naională din vara lui 1940 – cedarea pe rând a provinciilor istorice – este ignorată.

În schimb aflăm de activitatea naţionalistă a seminaristului Valeriu Anania în… Banatul sârbesc în care pătrunsese pe căi ilegale în toamna lui 1940. În acelaşi Banat va încerca să ajungă după 23 august 1944, fugind (zice Anania) de frica invaziei sovietice. Dar alte semne de întrebare! Cum putea să absenteze atât de mult de la şcoală, cu atât mai mult cu cât se găsea într-un an terminal? Ori presupunea tânărul Valeriu că activitatea în Frăţiile de Cruce să afla la un nivel mult superior pregătirii şcolare? Şi de ce să fugă în Serbia? Ca să ajungă în braţele lui Tito?

Se citeşte pe nerăsuflate şi episodul grevei studenţeşti de la Cluj, din 1946, în care vedem un Bartolomeu Anania în rol de lider al studenţilor naţionalişti. Ca în filmele cu comunişti, găsim aici un soi de Pistruiatu mai crescut care înşela cu dibăcie agenţii Siguranţei. legat de aceste evenimente, autorul neagă şi acţiunea lui Lucreţiu pătrăşcanu de la Cluj şi rostirea celebrului discurs („În realitate, la Cluj, nici n’a apucat să vorbească”, p. 133). Şi cu toate acestea, între cauzele care au dusîn linie dreaptă spre procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu a stat şi discursul a cărui existenţă e negată de Anania. Întraga acţiune de la Cluj (prin urmare şi rolul lui Bartolomeu Anania)  apare şi mai ciudată dacă avem în vedere ancheta Securităţii legată de dosarul Pătrăşcanu, una din cele mai vaste (dacă nu cea mai vastă) din tot lagărul socialist – a se vedea cartea Laviniei Betea despre subiect – şi în care tocmai un personaj cheie îl aflăm ignorat total de unealta Partidului. ori poate rolul său (al lui Bartolomeu Anania) o fi fost cu totul altul iar Securitatea nu avea acceptul să-şi bagemustaţaunde nu o privea? Întreb şi eu!