Papa de la Roma, suspectat de terorism financiar!


O depeşă Mediafax zice următoarele:

 

NSA l-a spionat pe viitorul Papă Francisc înainte şi în timpul conclavului în care acesta a fost ales ca succesor al lui Benedict XVI, scrie The Telegraph, citând revista italiană Panorama.

 

 Agenţia americană de spionaj a monitorizat apelurile telefonice din şi către reşedinţa clericală din Roma, unde pe atunci Arhiepiscopul Jorge Mario Bergoglio a stat în timpul conclavului. Afirmaţiile au fost făcute de săptămânalul italian Panorama, care a spus că NSA a monitorizat convorbirile telefonice ale mai multor episcopi şi cardinali de la Vatican în preajma conclavului.

 

Informaţiile astfel colectate au fost separate în patru categorii – „planuri de leadership”, „ameninţări pentru sistemul financiar”, „obiective de politică externă” şi „drepturile omului”.

 

Potrivit unui raport, SUA au interceptat 46 de milioane de apeluri telefonice în Italia în intervalul 10 decembrie 2012 – 8 ianuarie 2013. La acea vreme, Benedict al XVI-lea era papă, ceea ce înseamnă că Vaticanul ar fi fost monitorizat în ultimele câteva săptămâni ale pontificatului său.

 

Există temeri că NSA a continuat să asculte conversaţiile prelaţilor până în ajunul conclavului din 12 martie 2013, scrie Panorama, adăugând că există suspiciuni că şi convorbirile viitorului papă ar fi putut fi monitorizate.

 

Sursa citată aminteşte că, potrivit Wikileaks, serviciile secrete americane ar fi fost interesate de arhiepiscopul Bergoglio încă din 2005.

 

Panorama mai relatează şi că agenţia americană a spionat convorbirile dintre personaje marcante de la Vatican referitor la alegerea unui nou şef al Băncii Vaticanului.

 

Întrebat în legătură cu aceste informaţii purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, a declarat că nu are informaţii pe acest subiect şi că nu este îngrijorat.

Primul papă din Americi. Primul papă din „Garda de fier” (sic!)


Conclavul a decis: Jorje Mario Bergoglio este numele persoanei care va conduce Biserica Romano-Catolică. După cum a remarcat Daniel Barbu, papa Francisc (numele pe care şi l-a ales) în cuvântul său din Piaţa San Pietro s-a denumit pe sine doar „episcop al Romei” iar pe Ratzinger – „episcop emerit” (!!!).

Părerea mea: cred că va evita mut timp să poarte titlul de papă, adică până la momentul în care (fostul) papa Benedict al XVI-lea va trece la cele veşnice. O formul „iezuită” de a ocoli problema păstoririi unui antipapă. Şi dacă papa Francisc va muri mai întâi?

Deci premiere!

Primul papă iezuit. E ivit din rândul ordinului creat de Ignaţiu de Loyola, un ordin cu o istorie tumultoasă care a şi fost dizolvat într-o vreme, la ordinele „iluminaţilor” şi masonilor. Şi totodată, alături de franciscani, este ordinul care s-a opus cu arma în mână (sic!) ordinului de distrugere a misiunilor create în rândul băştinaşilor amerindieni . Dacă vă mai amintiţi filmul „The Mission” cu De Niro şi Jeremy Irons. Informaţii despre acest episod al istoriei OCULTAT masiv  puteţi citi aici.

Primul papă cu numele de Francisc. Poate ca un omagiu adus „sărăcuţului” din Assisi.

Primul papă provenit din America. Un latino american cu origini italiene. Într-un fel se atenuează amărăciunea peninsularilor că nu mai au de ceva vreme episcop conaţional la Roma.

Primul papă de stânga? De pe această pagină de pe Wikipedia aflăm că a făcut parte dintr-o organizaţie peronistă din Argentina, ori peronismul a fost o mişcare autoritaristă DE STÂNGA. Unii l-au caracterizat pe Peron drept fascist.

Organización Única del Trasvasamiento Generacional aflăm că a apărut din fuzionarea altor asociaţii cu caracter peronist dintre care una se intitula GARDA DE FIER (La Guardia de Hierro)! Asta aşa, ca un strop de ironie faţă de unii degrabă căutători de fascisme.

Ziua de dinaintea întunerecului (continuare)


Partea întâi: https://marianhociung.wordpress.com/2013/02/28/ziua-de-dinaintea-intunerecului/

Continuarea vine, într-un fel, fără voia mea – sau mai bine zis din cauza mea. Pentru că am uitat un lucru ce mi-a dat de gândit la momentul anunţării demisiei papei Benedict al XVI-lea. Anunţul papei a fost făcut pe data de 11 februarie, iar data sfârşitului păstoririi sale a fost stabilită pentru 28 Februarie. Ori aici e un lucru ciudat pe care văd că nu l-a remarcat nimeni (sau poate nu am găsit eu). Anunţul a fost făcut imediat după începutul Anului Nou Chinezesc, care s-a petrecut pe 10 Februarie. În acea zi s-a intrat, conform zodiacului chinezes, în – ţineţi-vă bine – ANUL ŞAPELUI. Iar retragerea a avut loc pe 28 februarie, adică înainte cu o zi de 1 Martie. Ce se petrecea pe 1 Martie mai în urmă cu 2000 de ani? Păi romanii intrau în… noul an! Ca o reminiscenţă, pentru a face o paranteză, a acelor vremi avem noi astăzi acele obiceiuri populare care se petrec pe 31 Decembrie (cum ar fi Pluguşorul) rituri agrare de primăvară, mutate, odată cu reforma calendaristică a lui Iulius Cesar, de la 1 Martie la 1 Ianuarie.

Sau în alţi temeni vobind, avem de-a face cu o operaţiune de manipulare a simbolurilor. O operaţiune cu un mesaj cam prea accentuat New-Age pentru a fi creştin şi pentru ca explicaţiile oferite de către ratznger să poată fi acceptate. De ce nu şi-a spus decizia de pildă de 1 Ianuarie? Sau pe 5 Februarie (zi luată la întâmplare). De ce a ţinut moţiş ca perioada Postului mare catolic (cât se mai poate numi el post) să fie cuprinsă de nelinişti şi zvonuri? Şi de ce să fie înlănţuit de amintirea şarpelui, care poate în gândirea extrem-orientală o fi un semn benefic, dar pentru lumea Creştină aduce aminte mai mult de … satana. Sau poate aşa au vrut.. alţii? Aceia care vor şi ţin cu tot dinadinsul să arate că ei lucrează cu simboluri şi rituri oculte. În cazul acesta se poate trage concluzia că retragerea papei a fost forţată! deci ne întoarcem la ceea ce am spus în precedentul articol: în conclav va fi ales un antipapă.

Poate va fi el acel Petrus Romanus sau poate nu va fi, urmând ca abia după moartea fizică a actualului „papă emerit” să fie pus ca episcop al Romei amintitul ultim papă de care vorbeşte Malachia. Nu ştim, om trăi şi om vedea.

Ca lucrurile să fie şi mai stranii, am aflat că acel Tarcisio PIETRO Bertone de care am amintit s-a născut (unde credeţi?) în localitatea ROMANO CANAVESE. Din ce în ce mai ciudat. Pare că lucrurile sunt dirijate spre a avea un papă PETRU ce poate primi apelativul de ROMANUS dar nu şi cel despre care se scrie la Malachia (şi în cele spuse la Fatima) că va fi martirizat. Adică piesa numită înşelăciune. De ce? Pentru debusolarea maselor şi inducerea în rândul lor a unui vast program antihristic.

Ziua de dinaintea întunerecului


După anunţul papei Benedict al XVI-lea am preferat să nu scriu un articol „la cald”, să aştept, să văd reacţiile, mistificările dezinformările. Am pus doar două materiale, ca semnal. Dar astâzi este 28 februarie, ultima zi de pontificat, iar de mâine… De mâine s-ar putea să avem în lume primul „antipapă” oficial. Dar să nu o luăm abrupt.

Imediat după anunţul papei Benedict micile ecrane au fost umplute de „specialişti” – adică de crainicii respectivelor televiziuni – care tot subliniau că actul nu ar fi fără precedent („a mai existat şi acum 600 de ani” – sunau vorbele) şi se dădea de înţeles astfel că ar fi un procedură firească, regăsită în Codul Canonic al Bisericii Romano-Catolice. Nu sunt expert în drept canonic. În istorie încerc însă să-mi bag nasul. Ori acolo nu există nimic asemănător cu „cazul Ratzinger”. Retrageri din scaun provocate de exiluri, persecuţi – asta da! Alţii au fost îndepărtaţi din scaun, prin urmare forţaţi, iar lipsa izvoarelor nu conferă un alibi suficient de puternic pentru ca respectivele întâmplări să poată fi considerate precedente. A mai existat un papă îndepărtat pentru simonie; despre altul se consideră că a fost într-un soi de arest „la domiciliu”; cel mai recent caz care ar fi asemănător, al lui Grigorie al XII, se petrece în nişte împrejurări tulburi, legate de Marea Schismă Occidentală, în care ajunseseră să-şi dispute funcţia trei papi concomitent. Acest Grigorie a renunţat la sacerdoţiul papal DAR numirea unui alt papă recunoscut canonic a avut loc abia DUPĂ moartea sa. Lista papilor care ar fi renunţat la scaunul ponitical o puteţi găsi aici.

De aici şi părerea că abia acuma, prin „demisia” lui Ratzinger, se crează un precedent. Am auzit-o de la Bruno Vespa; mai aproape de meleagurile noastre de la Dan Ceacâr. Ori dacă acum se va constitui precedentul de ce să nu presupunem că în viitor vor dori anumite cercuri ca precedentul să se repete. Din ce în ce mai des şi decâte ori convine. Mai ales atunci când papa în funcţie devine recalcitrant faţă de „indicaţiile” unora.

Dar se mai crează un precedent, şi sursă iarăşi pentru noi dispute şi noi şantajuri. La instalarea noului papă numit de conclav fostul papă Benedict (papă emerit, după titulatura, nouă şi ea, care i s-a dat) nu este răposat. Ori nu a existat vreo condamnare canonică ori vreo erezie (din punctul catolic de vedere) proferată. Nici măcar o formă de coerciţie exterioară prin care să fi fost obligat să se retragă.  În acest caz putem spune că ne aflăm şi în faţa primului antipapă oficial!

Şi alt precedent: proaspăt retrasul papă participă şi el în conclav la alegerea propriului succesor. În calitate de cardinal. Şi de unde ştie lumea catolică (şi noi, ăştialalţi) că nu intră în conclav cu anumite dosare sau cu un firman de la mai înalta poartă prin care să-şi oblige confraţii la alegerea acelei (şi numai acelei) persoane convenabile anumitor interese geopolitice. Mai firesc ar fi fost să se fi retras, dacă tot s-a retras din păstorire, la o viaţă de recluziune şi meditaţie, fără să mai influenţeze în vreun fel viaţa propriei sale Biserici într-un mod care ar da loc la dezbinări. Nu este greu de presupus că şi acesta este unul dintre obiectivele care se ating prin procedura atât de neobişnuită aleasă de papa Benedict; securizarea alegerii succesorului. Atenţie în acest sens şi la deciziile luate în ultima clipă, demiterea din scaunul de cardinal a singurului reprezentant englez, de pildă.

Am aruncat ca o momeală  trimiterea la o profeţie a unui Sfânt catolic irlandez, Malachie, text în care descrie prin sentinţe scurte lista papilor ce vor urma în anii următori vremii lui. Aceasta conţine 111 de „cuvinte” de acest soi, reprezentând 111 papi descrişi. La cel de-al 111-le se spune: „De gloria olivae” iar Ratzinger a făcut parte din ordinul Benedictinilor al căror simbol este măslinul. Apoi urmează aceste terifiante cuvinte:

In persecutione extrema sacrae romanae ecclesiae sedebit Petrus romanus, qui pascet oves in multis tribulationibus; quibi transactis, civitas septis collis diruetur, ed Judex tremendus judicabit populum suum. Amen.” Adică: „În timpul ultimei persecuții a Sfintei Bisericii Romane, pe scaun va sta Petru romanul, care-și va păstori turma printre foarte multe suferințe (încercări) tribolazioni; iar când aceste încercări se vor sfârși, orașul celor șapte coline va fi distrus, și judecătorul cel de temut va judeca poporul său. Amin (Așa să fie).” (sursa: http://ro.wikipedia.org)

Comentariile care apar în media (sau care se vor ivi) vor face aproape sigur la termenii „profeţie cu conţinut apocaliptic”, adică sfârşitul lumii este aproape, pregătiţi-vă şi ascultaţi-ne pe noi, cei aleşi. O temă care a început deja să sune strident în urechi de cât timp este repetată. Ciudat de mult repetată pentru a fi… adevărată. Şi nu este adevărată pentru că evident nu se referă la sfârşitul lumii ci la marea persecuţie anticreştină şi la domnia lui Antihrist ce premerge venirii Mântuitorului, încetării timpului, Judecăţii de obşte şi restabilirii Cosmosului într-un „cer nou şi pământ nou”, îndumnezeit. ori această iluzionare colectivă, această prestidigitaţie a termenilor şi conceptelor are un scop foarte precis: prin repetarea intensă şi prin neîmplinirea evidentă a falsului sfârşit al lumii anunţat se caută a se săpa la instituţia pe care se va arunca „vina” pentru nerespectarea ei – Biserica lui Hristos.

Confuzia creată DE CĂTRE MEDIA între ceea ce afirmă EA şi instituţiile pe care lasă ea bănuiala că ar fi fost proferate, încât oamenii vor crede foarte uşor şi vor luneca într-o hipnoză colectivă, într-o spălare a creierului în masă şi de aici la acte criminale contra ÎNTREGII CREŞTINĂTĂŢI. „Păi n-aţi spus voi (Biserica) că va veni sfârşitul? N-aţi zis de nu ştiu câte zile când va veni sfârşitul, de Anul maiaş, de meteoritul cutare, etc? Uite că nu a venit aşa că vă vom face de hac”. Deşi, dacă reluaţi toate imbecilităţile aruncate în ochii şi urechile mulţimii, cercetând cu luare aminte de unde provin, multe lucruri devin clare. Cel puţin pe plan uman. Pentru că inspiratorul, să fie clar pentru oricine, este satana, luptătorul cu Dumnezeu, îngerul căzut care vrea să ducă în sclavie totală întreaga Creaţie. Iar el are o mare putere de seducţie şi de facsinaţie.

Ca o paranteză aici: este nostim cum se găsesc unii care caută să nu-şi mai respecte îndatorirea cu care au fost investiţi, aceea de a lupta în numele lui Hristos împotriva tuturor forţelor Iadului şi să abdice în numele unor principii progresiste de genul „nu există exorcisme în Biserica Ortodoxă”, „Molitfele Sfântului Vasile cel Mare pot fi citite numai şi numai în zi de post aşa că le scoatem cu totul din cult”, „trebuiesc neapărat aprobări pentru citirea respectivelor Molitfe”. Dar asta-i altă discuţie, nu că n-ar avea legătură.

Ori mai este un text al cărui înţeles a fost FALSIFICAT cu bună ştiinţă. Al treilea secret de la Fatima:

„Après les deux parties que j’ai déjà exposées, nous avons vu sur le côté gauche de Notre-Dame, un peu plus en hauteur, un Ange avec une épée de feu dans la main gauche ; elle scintillait et émettait des flammes qui, semblait-il, devaient incendier le monde ; mais elles s’éteignaient au contact de la splendeur qui émanait de la main droite de Notre-Dame en direction de lui ; l’Ange, indiquant la terre avec sa main droite, dit d’une voix forte : “Pénitence ! Pénitence ! Pénitence !”. Et nous vîmes dans une lumière immense qui est Dieu quelque chose de semblable, à la manière dont se voient les personnes dans un miroir quand elles passent devant, à un Évêque vêtu de Blanc, nous avons eu le pressentiment que c’était le Saint-Père.

(Nous vîmes) divers autres évêques, prêtres, religieux et religieuses monter sur une montagne escarpée, au sommet de laquelle il y avait une grande Croix en troncs bruts, comme s’ils étaient en chêne-liège avec leur écorce ; avant d’y arriver, le Saint-Père traversa une grande ville à moitié en ruine et, à moitié tremblant, d’un pas vacillant, affligé de souffrance et de peine, il priait pour les âmes des cadavres qu’il trouvait sur son chemin ; parvenu au sommet de la montagne, prosterné à genoux au pied de la grande Croix, il fut tué par un groupe de soldats qui tirèrent plusieurs coups avec une arme à feu et des flèches; et de la même manière moururent les uns après les autres les évêques, les prêtres, les religieux et religieuses et divers laïcs, hommes et femmes de classes et de catégories sociales différentes.

Sous les deux bras de la Croix, il y avait deux Anges, chacun avec un arrosoir de cristal à la main, dans lequel ils recueillaient le sang des Martyrs et avec lequel ils irriguaient les âmes qui s’approchaient de Dieu” (sursa: http://fr.wikipedia.org/)

„După cele două părţi pe care le-am expus, am văzut în partea stângă a Maicii Domnului, un pic mai sus, un înger cu o spadă de foc în mâna stângă; ea scânteia şi  emitea flăcări care, îmi păre, trebuiau să incendieze lumea; dar ea se stingea la contactul cu splendoarea ce se revărsa din mâna dreaptă a Maicii Domnului în direcţia lui; îngerul, arătând spre pământ cu mâna dreapt, spune: Pocăinţă! Pocăinţă! Pocăinţă! Şi văzurăm într-o lumină imensă care era Dumnezeu, ceva asemănător, aşa se văd oamenii într-o oglindă când îi trec prin faţă, unui episcop îmbrăcat în alb, şi am avut presentimentul că era Sfântul Părinte. Am văzut diverşi alţi apiscopi, preoţi, călugări şi călugăriţe urcând pe un munte abrupt în vârful căruia se afla o Cruce mare din trunchiuri de copac necioplite şi cu coaja ca de plută; înainte să ajungă, Sfântul Părinte a traversat un mare oraş pe jumătate ruinat şi, aproape tremurând, cu paşi înceţi, cuprins de suferinţă şi de durere, s-a rugat pentru sufletele trupurilor pe care le-a găsit pe drum; ajuns pe vârful muntelui, îngenuncheat la picioarele Crucii celei mari, el fu omorît de cître un grup de soldaţi care au tras de mai multe ori cu o armă care trăgea gloanţe şi săgeţi; şi în acelaşi fel au murit unii după alţii, episcopii, preoţii, călugării şi călugăriţele şi diverşi credincioşi, bărbaţi şi femei de clase şi categorii sociale diferite. Sub cele două braţe ale Crucii se găseau doi îngeri, fiecare cu o căldăruşă de cristal în mână în care adunau sângele martirilor şi cu care stropeau sufletele care se apropiau de Dumnezeu.

Creu de crezut că înţelesul textului de mai sus ar avea de-a face cu atentatul comis împotriva papei Ioan Paul al II-lea. Şi în acelaşi timp este ciudat de asemănător cuvintelor lăsate de Malachia.

Deci este descrierea clară a unei persecuţii îngrozitoare. Se va întâmpla ea imediat după retragerea papei Ratzinger? Posibil că NU. Am spus că înfruntăm pe părintele minciunii. Poate va fi ales ACUM un papă cu numele de Petru. Dar va fi – părerea mea – numai spre întărirea vicleniilor – pentru că ceea ce se va petrece va fi DUPĂ MOARTEA fizică a actualului papă.

Dar mila Domnului este mare şi va avea grijă de robii săi.

PS: pentru ca lucrurile să fie şi mai enigmatice, interimatul papal este asigurat de Tarcisio PIETRO Evasio Bertone. Informaţia a apărut pe wikipedia dar… a fost imediat ştearsă modificată de un „binevoitor”.

UPDATE: continuare https://marianhociung.wordpress.com/2013/03/02/ziua-de-dinaintea-intunerecului-continuare/

Titulatura papei Benedict al XVI-lea


După terminarea pontificatului, fostul papă Benedict al XVI-lea va primi titulatura de „papă emerit” sau „Pontifice Roman emerit”, au anunţat surse oficiale ale Vaticanului, conform publicaţiei „Il Messaggero”. Prin urmare, în ziua următoare celei de 28 februarie vom găsi acest anunţ în presă:

Caricatura papa final

Rituri farmazoane


În ultimele zile „presa” (cică e presă asta!) ne-a tot abătut atenţia de la adevăratul motiv – sau cel puţin aşa mi se pare mie – al deciziei „familiei” lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat (sau cremat, sau imolat, sau ars, sau prăjit spuneţi-i cum vreţi). Şi ni se tot vânturau prin faţa ochilor ba presupuşi copii din flori, ba discuţii pe care prietenii şi „familia” şi le aminteau brusc, ba vorbele năuce ale unei veşnice directoare de spital oftalmologic, ba problema sicriului nedezvelit. Nimic despre (re)apariţia practicii incinerării în Europa. Şi iar nimic despre calitatea mai bună sau mai proastă a unor filme ale maestrului Nicolaescu. Ca o paranteză, Irina Margareta Nistor, pe care am observat-o invitată la mai multe posturi de televiziune, nici nu a fost lăsată să-şi dea cu părerea despre ceea ce rămâne din filmografia lui Sergiu Nicolaescu. Dar nu despre cinemaul lui Nicolaescu este vorba în această postare.

 

Tot cu această ocazie nu s-a scăpat prilejul de a se arunca iarăşi cu tone de murdărie mediatică asupra Bisericii ortodoxe care, iată!, continuă să-şi păstreze verticalitatea şi puritatea credinţei creştine în ciuda mulţimii de băgători în seamă şi de grabnic revoltaţi care ne terorizează zilele cu inepţiile lor ateist-seculariste prin diversele medii de informare. Cele două chestiuni sunt legate între ele.

 

O minimă căutare asupra subiectului intitulat „incinerare” ne trimite imediat la MASONERIA secolului al XIX-lea ca iniţiatoarea unui curent de opinie prin care se căuta să se lovească în mod direct asupra concepţiei creştine despre om şi viaţă. „It was only in the late 19th century that cremation returned to the scene in Europe, promoted by Freemasonry. In those days, when Paganism and Pantheism were on the rise, cremation once again became fashionable” ne informează site-ul acesta. Adică, „Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea cremarea şi.a refăcut apariţia pe scena europeană, prpovată fiind de către FrancMasonerie. În acele zile, în care păgânismul şi panteismul renăşteau, incinerarea dedevenise subiect la modă.” Iar în capul paginii site-ului găsim un citat cum că: „La 8 decembrie 1869 Congresul Internaţional al FrancMasoneriei impunea tuturor membrilor ca datorie să facă tot ceea ce pot pentru a stârpi de pe faţa pământului Catolicismul” Iar incinerarea era considerată modalitatea ideală spre a micşora treptat credinţa în învierea trupurilor şi în viaţa de veci. Şi tot pe acest site se menţioneaă că deşi incinerarea fusese condamnată printr-un canon al Bisericii Romano-Catolice, papa Paul al VI-lea a revocat în 1863 dispoziţia respectivă, act văzut drept „o concesie făcută masonilor”. Şi cu toate acestea catolicii au continuat şi ei să creadă că arderea trupurilor este o blestemăţie care nu trebuie urmată. Deci iată că nu numai noi, ortodocşii, suntem nişte „retrograzi” ci şi creştinii din Vest. Pe alt site catolic se menţionează şi locurile pe unde a început să se practice arderea trupurilor răposaţilor: Italia (Padova), Germania, Elveţia, Franţa, Anglia… Şi a ajuns şi prin părţile noastre. Unde s-a lovit de rezistenţa BOR prin reacţia clară de răspuns. Şi să fie clar, masonii considerau cremaţia drept un act făţiş anticreştin, după cum o dovedeşte şi această scurtă notiţă din New York Times de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

Dar nu numai lucrurile de mai sus mă fac să mă gândesc la un ritual francmasonic. Mai este vorba şi de păstrarea închisă a sicriului (poate pentru a masca purtarea şorţuleţului), de rapiditatea cu care s-a desfăşurat „ceremonia”, de vânturarea într-una prin faţa publicului a cuvintelor magice: „a fost dorinţa familiei” sau „a fost dorinţa răposatului”. Ori am găsit acest site în care se explică CUM trebuie să se desfăşoare o ceremonie masonică de înmormântare. Curios lucru, unii paşi sunt păstraţi întocmai şi în cazul de care vorbim zilele acestea.

 

La care să mai adăugăm mesajul încifrat de pe coroana adusă de Dana Nicolaescu (” Ştii tu… Elf”). Care s-ar putea să nu aibe nici o legătură cu aumite obiecte masonice precum acesta găsit aici:

 

foto: http://www.etsy.com

Chiar şi înainte de impunerea imolării au existat alte forme prin care trupurile masonilor să fie oarecum făcute să se piardă. Cazul celebru este al lui Mozart. Dar să pomenim de nişte numele unor mari români şi, în acelaşi timp, masoni: Tudor Vladimirescu este ucis iar trupul îi este aruncat într-o fântână pentru a i se pierde urma; Nicolae Bălcescu moare în exil la Palermo iar rămăşiţelor nu li s-a dat de urmă nici în ziua de astăzi; mai apoi, Constantin Stere este incinerat; de ce să nu pomenim în continuare şi acest nume: cadavrul lui Nicolae Ceauşescu, membru al P2, se PRESUPUNE că a fost îngropat la Ghencea (tentativele de deshumare au fost împiedicate până acum). Şi s-ar putea să mai existe şi alte exemple.

 

Poate mulţi vor arunca blamul asupra numelor pomenite anterior numai şi numai pe baza apartenenţei la acest viespar de societăţi secrete. Eu nu mă voi grăbi să arunc blamul. Consider chiar că au avut un rol providenţial în apărarea românismului (sau măcar într-o parte a vieţii lor). În conflictele de interese ale diverselor masonerii care vroiau să impună pe aici planurile alogenilor (fie ele ţariste, nemţeşti, ateo-franţuzeşti ori italiene sau iudee) aceşti oameni au căutat să întoarcă situaţia spre binele ţării şi neamului nostru, nu al altora. Poate felul în care au trecut din viaţa aceasta a fost în cazul lor o pedeapsă simbolică şi nu un rit.

 

Iar atunci vine întrebarea: Şi dacă Sergiu a tulburat şi el apele altora în decembrie ’89?