Zvonul ca proptea politică – Muzeul Ţăranului Român şi tupeiştii din jurul său


În cazul de faţă vorbim de un domn numit Virgil Niţulescu, director şi pe timpul PeDe-Lingăilor, şi pe timpul USLaşilor (c-aşa-i în cotocobităceală) al Muzeului Ţăranului Român. Politruc (a)cultural îl numea Claudiu Târziu cu ceva vreme în urmă – uitaţi aici – şi continua în descriere cu un citat din Andrei Pleşu: „Un zvon în care nu vreau să cred e că unul dintre aspiranţii la directorat ar fi fostul secretar de stat Virgil Niţulescu, de la Ministerul Culturii. Îl ştiu de mult. Iniţial, am crezut în candoarea lui. Între timp s-a instalat în postura unei mediocrităţi vesele, de funcţionar hârşit în rele. Mi-e greu să înţeleg de ce vrea acest directorat. În materie de etnografie e nul. În materie de caracter e, ca să zicem aşa, aproximativ. Se crede un administrator? Să caute vreun şantier sau vreo circă financiară. Altfel, va rămâne în memoria noastră ca un demolator de duzină, înălţat pe ruinele unui lucru bine făcut” Cred că aţi remarcat sublinierea cuvântului zvon, doară zvonistica ce devenea realitate era la ordinea zilei în timpul guvernărilor Băsescu-Boc din urmă cu nu mulţi ani.

 

Acest Virgil Niţulescu s-a evidenţiat (ŞI EL!) prin politica sa anti-creştină culturală dar în spiritul corectitudinii politice la putere în zilele noastre, transformând MuzeulŢăranului Român într-o oficină a propagandei sodomite. Pentru cei ce au uitat – şi, din păcate, suferă mulţi de amnezie „culturală” – le reamintesc de scandalul de la MŢR ivit cu ocazia desfăşurării „Lunii LGBT”. Mă voi ajuta iarăşi de articolele publicate de Claudiu Târziu – de aici şi aici – şi în care i se cerea DEMISIA. Sau demiterea, lucru foarte greu, de vreme ce „are proptele politice solide”. Peste câteva luni, în septembrie 2013 (deci nu demult!), apărea chiar şi un „Comitet pentru salvgardarea MŢR”, după cum citim pe blogul aceluiaş Claudiu Târziu. Interesant că nu aflăm printre semnatari numele lui Cristian Preda.

 

Dar de ce ar fi trebuit să apară numele politologului, politicianului şi politrucului Cristian Preda? Pentru că suntem în căutarea cercului de proptele politice ale celor care distrug MŢR. Iar în demers trebuie să vedem unde îşi au izvorul ZVONURILE create pentru a-l spijin pe cel care, în condiţiile în care la conducerea Ministerului Culturii a venit un creştin (fie el şi răspopit), ar putea să-şi piardă postul.

 

Păi domnul Cristian Preda este într-o amiciţie de idei cu fostul ministru de la Cultură, Daniel Barbu zis „Cianură”. Îşi au numitorul comun în apartenenţa la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. Ambii sunt vajnici apărători ai „minorităţilor sexuale” şi a umanitarelor deziderate ale RMGC. Nu contează că sunt în structuri politice diferite, doară trăim în coabităceală şi prin urmare este firească orice apropiere. Îi mai leagă şi apartenenţa „dilematică” şi, de aici, ideologia ce-i uneşte îmi pare evidentă.

 

Ori, după aberantele decizii şi afirmaţii ale lui Daniel Barbu, îndepărtarea sa era aproape certă. Aşa că de ce să nu lase în urmă un ou fierbinte urmaşului de scaun ministerial? Poate convenea şi anumitor interese ce cloceau în mintea premierului Victor Ponta: de jaf şi de furt. Deci, dacă au existat planuri de „comasare”, ele au fost realizate ÎN MINISTERUL CULTURII doar în perioada Daniel Barbu. Poate chiar ca urmare a unui ordon ocult ceva mai vechi, de ce nu?

 

Dar de ce să se pună în cârca unui ministru care încă NICI NU FUSESE ÎNVESTIT ÎN FUNCŢIE? Ori acest lucru face Cristian preda, care se pare că le ştia el mai bine decât oricine… de la Bruxelles, unde este europarlamentar!

 

 

Şi care europarlamentar îi dă repede telefon lui tătuca de la Cotroceni, care-l roagă pe proaspătul ministru să nu comaseze MŢR cu Muzeu Satului. Şi vine şi (încă) directorul Virgil Niţulescu fluturând o scrisoare deschisă, dezvăluind planul ocult al lui Ponta! Dar de ce nu a făcut acest lucru în timpul mandatului antecesorului lui Ştirbu? Pentru că scopul NU este salvarea MŢR ci atacarea PNL. Din ambele direcţii, în stil coabitac. Dacă ar fi doar un scop politic, lucrul m-ar lăsa rece. De vreme au fost de acord cu cobităceala, atunci să se descurce! Dar în joc sunt şi valorile CREŞTINE şi aparatul drăcesc instalat în frunte pentru distrugerea ţării. O colcăială de propagandişti care se spijină reciproc în intenţia de a schimonosi şi mai rău România.

 

Şi la Iulian Capsali am găsit o concluzie asemănătoare:

 

 

Nu tiu cât de bune sunt reacţiile pripite în zilele noastre, plecate numai de la zvonistică. Există departamente ale „serviciilor” însărcinate cu manipularea. Dacă am reacţiona imediat, fără judecată critică, le-am face „serviciilor” un mare serviciu. Şi să nu credeţi că mobilele ce stau la bază sunt nobile. De mult nu mai avem „stat naţional”.

 

PS: după tot acest „scandal” ar mai putea fi clintit din funcţie poponarofilul director al MŢR? QED!

Pe la reviste d’astea nu e Rost de bărbăţie


O păsărică fără rost a venit şi ne-a şoptit că, cică, un ins foarte vocalist în cele ale tradiţionalismului face pe viteazul numa’ şi numa’ virtual. Când e rost de pus vorbele în fapte, o dă repede la întors, după tradiţia băsismului glorios pe care o urmează.

 

Astfel, individul cu pricina s-a făcut foc şi pară pe un anume „Mucles, bă”, căruia a promis „că-i rupe capul”. Păsărica ne-a şoptit că personajul cu pricina i-ar fi oferit prilejul să-şi pună ameninţările cu pricina în fapte dar replica, dată cică altora, a fost cum că măreţul personaj băsist nu poa’ să-şi piardă timpul prin tot oraşul căutând un anonim oarecare.

 

A! Păi dacă-i aşa, sşa trecut la varianta clasică, din nişte epoci mai vechi. Adică, prin intermediul unor martori, marele scribău a fost provocat la… duel, ca să-i zicem aşa. Practica mai veche presupunea săbii, pistoale, chestii d’astea, dar în vremurile mai noi şi simpla bumbăceală poate fi trecută la capitolul dueluri. Şi a avut timp de gândire (sau de răzgândeală) mai mult de patru zile. Adică ar fi avut prilejul să-şi spele orgoliu de răspândac rănit printr-o luptă mai bărbătească.

 

Dar… a refuzat! Adică a băgat-o la întors. Cică e nevoie de a depune cerere, cu număr de înregistrare, cu adeverinţe şi, neapărat, cu buletinul în mână! A! Şi cu declaraţie pe propria răspundere pentru cazul de accidentare. Evident, respectând minorităţile, adică scrise ori în ţigăneşte ori, preferabil, în idiş.

 

Păsărica respectivă ne-a încredinţat şi textul cu care onor barosanul de la Rost îşi apără „onoarea”:

 

„Dacă e tare în carbastan (ca şmecher de cartier ar trebui să ştie ce înseamnă) să-mi facă această provocare în mod public, pe blog, sub numele real si asumându-şi toate consecinţele, că vin.”

 

Replica a venit – oho! – într-un „târziu”, cu mari sforţări obţinută. Adică la patru zile după ce a fost înştiinţat (dacă mesagerii şi-au făcut treaba cum se cuvine). Martorii celor doi stau dovadă. Oameni cât se poate de serioşi. Şi în loc de o zi precisă, de o oră stabilită, de un loc fixat se treziră cu… condiţii. Adică o dă întoarsă. Măi, ăsta, măi, nu-i cuşer treaba, măi!

 

Ca să facem o analiză de text servit, observăm că specimenul cunoaşte nuanţele lexicului unei anumite minorităţi, ceea ce nu trebuie să ne mire la felul acesta de tradiţionalişti. Mai observăm că personajul cu pricina se crede… Băsescu (se putea altfel?) şi pune condiţii. Cu atât mai interesant devine cazul cu cât acestui specimen de tradiţie mai nouă nu i se poate da în nici un fel de numele pe care-l are. S-o numi Târziu? S-o numi Lovin? Ori poate Levin, prescurtat Levy, ca să fie mai spre bucuria unora. Adică ar fi Riceard Levy, mă întrebaţi? Naiba ştie! Parcă în cazul celuilalt tovarăş „de idei” lui Dolfi Codrescu ne putem baza pe ceva serios? Ori în cazul lui Paul Ghiţiu, al cărui nume, când îl citesc. mă duce (iarăşi naiba ştie de ce) la mai vechiul Sorin Toma (fiul „celui mai mare poet al românilor”, pentru cine nu a auzit de acest specimen). Chair nu ştiu de ce fac această conexiune.

 

„Este pseudonim, dom’le. Nu ştii ce-ai aia? Are dreptul, conform legii”. Ei bine nu-i chiar aşa. Pentru că altui „tradiţionalist” de viţă dârză îi găsim semnătura sub forma „Paul S. Grigoriu”. Adicătela taică-su se numeşte Sorin? Au Silviu? Ori poate Săndel? Ei, aş! Nţţţţ. Păi o mai avea un al doilea nume de botez. Paul Sebastian Grigoriu? Paul Săftică Grigoriu? Paul Serghei Grigoriu? Da de unde! Domnul cu pricina îşi semnează articolele mereu cu Paul Slayer Grigoriu. Este dreptul domniei sale (conform legii). Dar nu şi pentru al nostru Claudiu R. Târziu, care a scos la vedere – şi în tipar şi în mediul virtual – inepţia aceasta. Vă daţi seama câte capete de istorici literari se vor chinui să afle cine se află sub numele cui în această publicaţie!

 

Aşa că specimenul cu pricina rămâne cu buza umflată şi mândria dereglată. Că zilele în care trebuia să accepte provocarea s-au dus. De altminteri, nu o să-i explicăm noi – şi nici „Mucles, bă” cum era cu practica şi procedura duelului – pentru că instituţie nu era. să se documenteze singur.

 

– Bine, dar cu onoarea lui nereperată ce se va întâmpla?

– Las’ că i-o reperează dom’ Băsescu!

 

(Finalul e parafrază după clasici. Pentru necunoscători)

Riceard loves Bibire. Ce potrivire!


O avalanşă de materiale de presă ce au ca subiect Biserica şi, cel mai adesea, sunt realizate cu scop denigrator, ne umplu ochii şi urechile de un tip încoace. O făcătură de acest soi a fost promovată şi săptămâna ce a trecut. Pesemne drept cadou de la moş Gerilă din minţile îmbâcsite de bolşevită cronică. Cazul unui om care şi-a dat duhul în timpul Sfintei Liturghii a fost dat drept exemplu al „nesimţirii de care dau dovadă preoţii şi babele ortodoxe”. Doar sintetizez, nu redau exact.

 

Făcătura a fost demontată pe blogul unor entuziaşti ai apologeticii. Au fost şi un pic neatenţi dar asta mi-a dat prilejul să fac nişte conexiuni. Fără travaluil acelora nu aş fi intrat pe siteul Realităţii unde am aflat punctul de pornire al ştirii. Şi acesta este un neica ziarist de prin Bacău, Răzvan Bibire pre numele său, pe al cărui blog s-a produs dezinformarea.

 

Mă rog, e problema lui Bibire în ce raport se află cu onestitatea. Dar baiul nu este numai aici. Blogul acestei goarne din presă se află şi pe lista pe care o urmăreşte (deci o apreciază şi, în consecinţă, o diseminează) a vajnicului tradiţionalist înverzit şi diagonalizat. La domnul (sau camaradul, pentru unii) Claudiu Târziu mă refer.

 

Nu prea înţeleg eu cum vine treaba asta. O fi ceva mai de modă nouă. Nu ştiu nici cum se potriveşte cu dojanele de mustrare pentru nerespectarea Rost-ului în post. Îmi pare că şi aici aplică dubla măsură. Adicătelea poţi să dai cu popii de pământ (fie şi cu minciunele) atâta vreme cât eşti verde-nrourat?

 

Găsiţi mai jos două capturi de ecran, prima de pe blogul lipsitului de minte de la ContraSENS, iar în a doua se observă cum pe blogul lui Târziu e cu rost să fie link spre ContraSENS.

 

Despre sărbători şi reacţiile „ultraconservatoare”


Domnii înTârziaţi, rost-uiţi şi iudeo-tradiţionalişti se pare că n-au habar de tradiţiile ţării în care sălăşluiesc acum! Nimic nou sub soare. Se pare că jidovii trăitori mai cu mult timp în urmă cunoşteau câte ceva din tradiţiile popoarelor (chiar dacă aceşti tovi erau atei).

 
1. Păi bine Târziule şi Codrescule, voi, ăştia de daţi lecţii de ORTODOXIE tuturor, să n-aveţi voi habar că la noi, LA ROMÂNI (Dar nu numai. Cred că în toţi Balcanii) ne aflăm în zilele BABELOR care încep cu Mărţişorul şi se termină cu… 8 Martie. După aceasta… ziua Moşilor – a celor 40 de Mucenici. Greu, tare greu de aflat asta. Că mărţişorul se dăruia cu vremuri înainte şi bărbaţilor, da este adevărat, dar că ne aflăm în ZILELE BABELOR nu poate nega nimeni.

 
2. Toţi bolşevicii dar şi toţi anticreştinii (fie ei şi… sectanţi) au încercat să întineze sărbătorile fie prin conexarea acestora cu tot felul de momente ale „luptei muncitoreşti” (în ceea ce-i priveşte pe bolşevicii de diverse direcţii) sau prin inventarea de diverse „origini” aiuristice, mitomanii diversioniste cu pretenţii de corectitudine istorică. Surprinzător! Şi tov-ul Codrescu a marşat la aceleaşi apucături atunci când a declarat sus şi tare că Naşterea Domnului (Crăciunul) ar fi preluată din… păgânism (năzbâtia cu Sol Invictus). Curat tradiţionalism, coane Claudiule!

 
3. Şi uite aşa ajungem la altă sărbătoare „comunistă”. Împrumutată de la „americani” via… Moscova (sic!). Te pomeneşti că şi aici s-o sărbători vreun eveniment din istoria evreilor? Dar cum să nu! Este vorba exact de Profetul Ieremia, de unde numele de Armindeni. Dar ce nenorociţi Românii ăştia! Să facă ei amintire de momente din Istoria Sfântă în loc să asculte de ceea ce îi spun filfizonaţii cu origini pe Volga şi vorbitori de idiş. Care îi explică lui, poporului român, cum stă traba cu sărbătorile astea româneşti.

 
4. Pe domnii tradiţionalişti ai lui peşte prăjit în ulei rânced ăi supără NUMAI ŞI NUMAI faptul că oamenii se pot bucura de ceva, pot sărbători, pot dărui. Şi pot mulţumi şi sfătui, precum Patriarhul României într-o scrisoare. Dar, ca orice lup în piele de oaie, nu-i supără nici otrăvirea prin mass-media a înţelesului sărbătorilor, a desfigurării, a negării, nici îndemnurile la desfrâu. Îi vedeţi sărind în sus faţă de porcăriile aacelea cu „Chipandale”? Ei aşi!  Domnii tovi sunt tradiţionalişti. Amintiţi-vă şi de acele specimene care se arată ofuscate de faptul că de Crăciun sau de Paşte Românul încearcă să se comporte ca un… boier. Ce e asta? Cum adică să aibe ospăţ în casă? ce este risipa asta cu atâtea daruri? Dar unde ne credem? Fiţi mai „creştini” tovarăşi! Mai „tradiţionalişti”!