„La Sagrada Familia”, instrumentalizată ideologic de extremiştii de stânga


În ultimul timp pe stângiştii noştri scumpi (liberalo progresişti, s-avem pardon!) îi aflăm în gură numai cu Sagrada Familia din Barcelona, pe care o contra-propun Catedralei Neamului Românesc. Cică, cât de hidoasă ar fi Catedrala din Capitala României. Şi cât de super aceea din Barcelona. Şi cum ar fi ea la fel de slută ca şi Palatul Parlamentului (Casa Poporului) şi ar reprezenta aceleaşi tendinţe spre megalomanie ca pomenita clădire guvernamentală.
Să lăsăm de-o parte chestiunea casei Poporului – obiectiv inclus OBLIGATORIU în cicuitele turistice bucureştene – şi să revenim la Sagrada Familia. Pe care un anarhist celebru ar fi vrut-o… demolată! La George Orwell mă refer, care în „Omagiu Cataloniei” se referă în aceste cuvinte la vestita catedrală:
„For the first time since I had been in Barcelona I went to have a look at the cathedral [La Sagrada Familia] – a modern cathedral, and one of the most hideous buildings in the world… Unlike most of the churches in Barcelona it was not damaged during the revolution – it was spared because of its ‘artistic value’, people said. I think the Anarchists showed bad taste in not blowing it up when they had the chance.”
Aş fi dat extrasul în limba română dar, ca un făcut, nu găsesc acum volumul în bibliotecă. Dar e bine şi aşa.
Observăm două lucruri. În primul rând, că în Catalonia dictaturii anarho-bolşevice cele mai multe biserici fuseseră distruse – „Spre deosebire de cele mai multe biserici, ea (Catedrala) nu fusese distrusă în timpul revoluţiei”. Anarho-bolşevicii aplicaseră, pesemne, avant la lettre, sloganul binecunoscut „Vrem spitale, nu catedrale”, dar la modul ciuntit. Că de credinţa că „Dumnezeu preferă lucrurile mici” nu putem să-i credităm. Spre diferenţă de ipocriţii mioritici, anarho-bolşevicii catalani erau sinceri: atei (şi asasini) până-n pânzele albe. Ştim însă sigur că, deşi aveau spitale şi nu mai aveau catedrale (biserici, mă rog) spaiolii republicani nu mai aveau… mâncare. Aşa cum nu avea să mai fie mâncare în tot lagărul socialist.
Atunci de ce nu s-o fi apucat să distrugă „una din cele mai hidoase clădiri din lume”. Aici cred că ne aflăm în plină dispută estetică. Locuitorii din Peninsula Iberică aveau, pur şi simplu, alte preferinţe estetice, conform tiparului înscris în mentalul colectiv forjat din împreunarea stilului maur cu acela creştin, şi, de aici, preferinţa pentru formele gândite de Gaudi. Ceea ce se opunea vederilor „internaţionaliste” ale unui tovarăş precum Orwell.
Dar vie întrebarea noastră. Nu cumva ideile estetice ale contestatarilor Catedralei româneşti sunt calate pe acelaşi tipar internaţionalist precum fuseseră şi cele ale lui Orwell la vremea sa? Eu cred că da! Iar noul internaţionalism „estetic” (şi nu numai) are în spate un finanţator: Soros. Atunci de ce i-am credita pe aceşti cu monopolul adevărului, inclusiv în plan artistic?
PS: nu faceţi din Orwell un sfânt. Abia după ce a cunoscut ipocrizia bolşevicilor în sensul cel mai brutal şi criminal a început să realizeze hidoşenia din spatele stângii.

Magiştrii şi învăţăceii haosului


Majoritatea teroriştilor „islamişti” şi-au făcut stagiul pregătiitor mai întâi în celulele extremei stângi din Europa. Observăm că nu se mai spune nici o vorbuliţă de aceeaşi concetăţeni europeni care, din atei ce erau până mai ieri, au devenit înfocaţi islamişti numai cu gândul de a distruge societatea tradiţională.La anarhiştii, bolşevicii, tiermondiştii de până mai ieri mă refer. La toată pleava de „studenţime” de la Paris (de exemplu) care, în loc să devină profesionişti într-un domeniu pentru a-şi dezvolta patriile, au preferat să-şi umple creierele cu gunoiul marxist iar apoi să-l importe în ţările de origine. Pol Pot, de exemplu, care a vrut să facetabula rasa din toată istoria Cambodgiei. ori ce fac ăştia de la ISIS acum? Acelaşi lucru, acelaşi tipar mental! Semn că e vorba de aceiaşi magiştri care i-au dăscălit. Din Europa! Pol Pot a distrus vechile temple ale Cambodgiei, nişte bijuterii artistice; ISIS distruge vestigiile Palmyrei, monumente arheologice care nu fuseseră clintite din loc în atâţia ani de dominaţe arab-musulmană.

Atentatele de la Paris: bun venit în Războiul Rece 2.0


Redau mai jos un comentariu pe care l-am scris la o postare a doamnei Monica Ghiurco de pe Facebook (şi reluat şi pe blogul lui Adelin Petrişor), text de pornire pentru alte gânduri ivite în jurul evenimentelor sângeroase recente din capitala Franţei.

Părerea mea e că în Franţa a ajuns războiul extremelor. Pe de-o parte, un stat francez total separat de electorat (nu numai de Biserică şi religie, după cum clamează), care – în dispreţul suveran faţă de majoritate – a decis să aplice politicile extremei-stângi culturale. A se vedea aşa-zisele căsătorii între cei de acelaşi sex, chestia aia cu politica sau filosofia genului (nu prea am înţeles), multiculturalitatea extremistă, permisivitatea faţă de atacurile la propriu a simbolurilor creştine din Franţa (ceea ce face Femen). Pe de altă parte, extremiştii islamului radical sunt în largul lor de vreme ce nu-i întreabă nimeni de sănătate iar “corectitudinea politică” (la putere în Franţa şi nu numai) INTERZICE – pe motiv că… ar fi rasism! – orice încercare de analiză a pericolelor aduse de o emigraţie în afara oricărui control. Cred că ar trebui să avem în vedere şi o deosebire majoră faţă de situaţia din SUA, ca să dăm alt reper. În Statele Unite, oricât ar părea de ciudat, nu există nici un soi de piedică în exprimarea oricăror idei, oricât de aberante ar fi sau oricât de extremiste ar părea. Există KKK, partide naziste (şi comuniste), tot felul de fiţuici radicale. pentru că libera exprimare a ideilor este un amendament cu un loc bine prins în Constituţie. În schimb, în “democratica” Franţă cine îndrăzneşte să aibe anumite idei opuse “istoriei oficiale” riscă să ajungă în puşcărie.

 

Aceste lucruri le scriam în noaptea de 7 spre 8 ianuarie. Între timp, lucrurile au luat amploare, Parisul a fost paralizat de panică iar autorităţile franceze – în frunte cu serviciile lor speciale – s-au cam umplut… de respect. Trei zile a durat neutralizarea presupuşilor atacatori, oameni care – după cum au ajuns să spună chiar experţii – dovedeau o temeinică cunoaştere a tacticilor militare. Dar să fie vorba doar de acest mult vânturat conflict între „civilizaţia Occidentală” şi partizanii Islamului radical? Sau cumva explicaţia o găsim în altă parte?

De ce uităm să avem în vedere CONTEXTUL în care ne aflăm? Ori, acesta ne prezintă – pentru anul 2014 care tocmai s-a sfârşit – două conflicte de amploare care au pus lumea pe jar. Unul se petrece în orientul apropiat şi îi are drept actori pe partizanii ISIL. Dar al doilea conflict – cel din Ucraina – dă naştere unr mult mai grave urmări! Parctic – deşi mai-marii politicii mondiale nu recunosc acest lucru – din cauza agresiunii Rusiei cât şi ca urmare a sancţiunilor suferite de guvernul „ţarului Putin”, lumea deja se găseşte într-un nou RĂZBOI RECE. Pe de-o parte, Rusia a fost dată peste cap de războiul economic dus de SUA (în special) şi de aliaţii vestici. Nu atât sancţiunile adoptate de UE şi SUA şi-au dovedit eficienţa, cât prăbuşirea cotaţiei petrolului. Iar pentru aceasta a fost nevoie de acţiunea concertată a Statelor Unite şi a monarhiilor din Golf. Monarhii ISLAMICE!

Pe de altă parte, Rusia acăutat şi ea să găsească punctele slabe din rândul alianţei vestice şi, acolo unde i se părea ţesătura slabă, să încerce să o deşire. Ungaria e primul nume care-mi vine în minte de politici duse spre a stârni doscordie în Europa dar cazuri mai sunt. ori cine spune că tentativele ruseşti au încetat? Dimpotriva, ele continuă şi vor continua. Apropo, şi-a pus cineva problema duratei acestui Război rece 2.0?

Dar să revenim la problemă în chestiune iar pentru aceasta avem nevoie de o privire spre… trecut, spre mai vechiul Război rece dintre URSS şi lumea liberă. Care erau mijloacele de subversiune utilizate de sovietici pentru erodarea vesticilor? Între altele, arma terorismului. IRA, Brigăzile Roşii, ETA, Septembrie Negru – câteva din organizaţiile sprijinite financiar şi material de sovietici. Baze de antrenament? Foarte curios – în ţări din Orientul Mijlociu. Iată că astăzi aceeaşi zonă e sursă din care se revarsă spre Occident materialul uman gata să îmbrace de această dată haina Jihadului în locul aceleia a diverselor cămăşi de extremă-stângă.

Am remarcat anterior că Rusia încearcă să găsească în ţările din Vest punctele slabe care să împiedice, prin forţarea lor, o atitudine cât mai tranşantă între aliaţii NATO. Dar care ar fi în privinţa Franţei acest câlcâi al lui Ahile? De la prima vedere iese în evidenţă politica imigraţionistă, eşecul politicilor de stânga privind „multiculturalitatea”, eşecul integrării. Din acestea a ieşit parţial victorios Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, formaţiune politică dovedită a fi finanţată de… Rusia. Dar nu-i suficient. Ce ar fi dacă s-ar alimenta şi polul celălalt, prin trimiterea unor celule care să acţioneze criminal. De câte ar fi nevoie ca să instaureze haosul la Paris? Nici măcar o sută, nici măcar 50. Cred că vreo 20 ar fi arhisuficiente pentru ca din trei în trei zile să auzim dinspre Hexagon acelaşi şi acelaşi scenariu pe care-l vedem de alte trei zile încoace.

În plus ar avea şi un efect de reacţie în lanţ. Pe de-o parte, acea pegră atrasă de mesajul anarhisto-islamic s-ar putea desfăşura violent în stradă, de la un punct încolo, producând ciocniri masive cu organele de ordine. Ba – mai ştii? – ar încerca să creeze enclave autonome supuse sharia în mijlocul Republicii franceze. Pe de altă parte, partidul doamnei Le Pen va avea o şi mai mare motivaţie de a activa şi de a iluziona electoratul spre cucerirea puterii politice.

În al treilea rând, însă, foarte posibil ar fi ca în Europa de vest să se întărească un curent atât de radical islamofob încât să fie prejudiciate relaţiile cu statele de civilizaţie islamică. Între acestea, Arabia Saudtă, Qatar, Emirate… Cele care decid preţul petrolului.

PS: Publicaţia „Charlie Hebdo” era una de evidentă fatură extrem-stângistă. Mesajele răspândite contribuiau ca nici altcineva la inflamarea relaţiei cu musulmanii din întreaga lume, în răspăr cu mult-clamata „corectitudine politică” îmbrăţişată de stânga în general. Oare batojocura cu care se tratau subiectele „satirei” venea numai din imboldul interior al neconformismului sau avea şi un anumit grad de subordonare… ierarhică, pe linie ideologică, dinspre şefii care, pentru cei de extremă-stângă, se găseau într-o vreme în Estul Europei?

Despre pretinsul femeie cu barbă şi pretinsa melodie românească de la Eurovision.


Stârneşte multe discuţii recenta victorie de la Eurovision a reprezentantului Austriei. Există, prin mediul virtual românesc, şi destule voci vehemente care se indignează în faţa „corupţiei morale a putredului occident”. Doar că aceştia uită că cele 12 puncte ale României s-au dus spre… Austria? Îmi pare evident că acest festival nu mai este demult al muzicii, ci al circului. Mai ales de când s-a reintrodus votul juriilor de „profesionşti”, jurii care schimbă radical opţiunile telespectatorilor. Că se perindă pe acolo diverşi perverşi?

 

Acest lucru se petrece de mai mult timp şi chiar RUSIA le-a trimis pe degeneratele de la t.A.T.u acolo. Pe mine mă deranjează că am plecat în Danemarca cu o melodie care nu este compoziţia unor muzicieni români. Pentru cine nu ştie, compozitorii melodiei interpretate de Paula Seling şi Ovi sunt nişte scandinavi, norvegieni parcă. Şi asta în timp ce de câţiva ani încoace muzica „fabricată” în România cunoaşte o ascensiune surprinzătoare. Deci în loc să sprijinim INDUSTRIA muzicală românească, nişte şmecheri – în frunte cu preşedintele juriului selecţiei naţionale, Mădălin Voicu (care or fi fost criteriile pentru care a căpătat acest post) – au considerat că banii Televiziunii Române ar fi mai bine să combată şomajul scandinav. Şi nici nu este o melodie care să rupă gura târgului, cum fusese cazul cu Playing wiht fire (compoziţie a lui Ovidiu Cernăuţeanu – Ovi). Poate considerăm Eurovision o estradă a ciudăţeniilor? Ok! În cazul acela s-o trimitem pe Coana Chiriţa (rol care tradiţional era interpretat de un bărbat) dar să trimitem o realizare a unor români!

 

Cât despre acest pretins femeie cu barbă… Prin diverse locuri ale lumii există baruri în care se desfăşoară nişte interpreţi îmbrăcaţi femeieşte. Bună parte nici măcar nu-s pederaşti. Există şi un film, „Priscila, regina deşertului”.  Este şi cazul acestui individ prezentat de către nişte năuci drept o EA (sic!). Pesemne l-or fi pescuit din barurile respective că „melodia”… Poate fredona cineva măcar două note? Apariţia a fost destul de şocantă şi a impactul s-a produs în termenii divertismentului în general. Dar şi al muzicii? O altă apariţie şocantă din urmă cu vreun deceniu, trupa Lordi, avusese cât de cât de-a face cu o felie subţire dintr-un gen muzical. Ce are însă de-a face cu interpretarea de cover-uri şi imitarea celebrităţilor prin cluburi?

 

Poate că diverşi propagandişti ai „diversităţilor sexuale” vor face mare caz de acest succes al „femeii cu barbă” (de fapt un bărbat). În locul lor m-a gândi de două ori înainte de a trâmbiţa. Mai curând este vorba de atracţia pe cvare o are publicul (şi juraţii) faţă de exponatele din vitrina cu monştri şi de deformaţii prezentaţi prin circurile nomade. Cum s-ar spune, s-a zgâit lumea de data asta la Eurovison ca la urs.

Zece lucruri neplăcute despre John Lennon


În general, dacă un lucru este învelit într-un ambalaj frumos, cu poleială multă, însoţit de tot soiul de fraze mustind de „umanitarism” („pace”, „nonviolenţă”, „egalitate”, „belşug” etc.) oamenii – şi în special tinerii – tind să înghită amestecul pe nerăsuflate. Cam aşa stă cazul şi cu ghiveciul servit de John Lennon prin melodiile sale. Câţi nu sunt cei care se extaziază în faţa „nobleţii” ideilor proferate în „Imagine”?

 

Iată că un articol, nu prea recent, scrsi de Edward Benjamin, Top 10 Unpleasant Facts About John Lennon, dă peste cap toată faţada respectabilă pe care corectitudinea politică a construit-o în jurul figurii lui John Lennon şi face un inventar al părţilor întunecate din jurul personalităţii artistului. Un soi de top malefic se alcătuieşte astfel în faţa noastră şi începe cu:

 

10 – Violenţa domestică, în faţa căreia victime i-au căzut ambele neveste. Se pare că le folosea ca sac de box „nonviolentul” John Lennon!

 

9 – Abuzul emoţional la adresa propriului său fiu. Nu numai că în copilăria fiului său a fost absent dar şi în momentele în care erau împreună avea grijă să-şi lase copilul în lacrimi.

 

8 – Minciuna patologică, de la origini sociale inventate, la falsele motivaţii ale desfiinţării trupei.

 

7 – Desfiinţarea Beatles, care a fost cauzată de el şi nu de Paul McCartney.

 

6 – Lipsa de adâncime politică reală a acţiunilor lui. Mai degrabă a pozat ca mare partizan al unor cauze. Sau a finanţat! Grupări violente, dacă nu chiar teroriste.

 

5 – Talentul lipsă! Nu sunt muzician şi, repet, reproduc părerea autorului articolului care afirmă că mai degrabă s-a remarcat ca textier dar şi acolo, după ani, versurile apar datate: „o bălmăjeală hippie psihedelică [..] ivite sub influenţa drogurilor” şi în care munca de producţie a dus greul. Iar în cariera solo, cariera sa păleşte faţă de a foştilor colegi.

 

4 – Nu a deschis drumuri în muzică ci a urmat ceea ce au inventat alţii. Adică a aderat la nişte curente după ce aceste apăreau fără a fi iniţiator, inovator.

 

3 – Un conformist mental! Ei, da! Se străduia mereu să se plieze diferitelor curente ideologice fără a avea o opţiune critică şi, deci, liberă faţă de acestea. Un sclav al modelor. Cum bine spune autorul, şi nonconformismul devine conformism. Hm. Lucru valabil şi astăzi pentru multe persoane.

 

2 – Disperat după bani şi celebritate. Şi de aceea cultivând apariţiile mediatice.

 

1 – IPOCRIZIA la care a făcut trimitere şi ucigaşul său. „După cum subliniau câteodată criticii săi, tot ce trebuie să faci este să mergi la conţinutul melodiilor sale. Omul care cânta “imagine no possessions” (imaginează-ţi că nu mai există proprietate) trăia o viaţă de milionar într-un hotel de clasă din new York. Omul care cânta “imagine no religion” (imaginează-ţi că nici religie) era obsedat de orice trăznaie spiritualistă sau New Age care-i ieşea în cale, incluzând meditaţia indiană, oracolul I-Ching, astrologia de toate felurile. Omul care cânta “all you need is love” (dragostea e tot ceea ce ai nevoie) era un om crud, violent şi mânios, care ăşi abuza familia şi prietenii. Omul care se lăuda că „nu are pentru ce să omoare sau pentru ce să moară” (“nothing to kill or die for”) ajuta la finanţarea şi făcea publicitate grupurilor extremiste care elogiau folosirea violenţei”.

 

Un tablou nu prea frumos, nu-i aşa?, şi în antiteză cu „mitul Lennon” cu care suntem asaltaţi.

Răspundem ascultătorilor


Poponeţ Fundache, corist fundaş fruntaş la Fundaţia pentru Curtivarea Cultivarea Democraţiei ne întreabă dacă în cazul homosexualilor şi lesbienelor nu avem de-a face cu o încălcare gravă a dreptului natural de a se manifesta, împerechea, căsători şi adopta?

 

Comitetul Umanist Republican (CUR) – la care am apelat – a avut un răspuns prompt: „Da, este adevărat. Din aceleaşi motive în curând se va abroga şi Legea Gravitaţiei, urmând ca membri minorităţilor sexuale să-şi aleagă – conform dreptului natural – propria acceleraţia grevitaţională.”

Cântece vechi la vremuri… noi (?): Timpuri noi – Perfect


 

 

Ferit de intemperii,
Graul de toamna
Receptionat la timp –
Este asigurat …
Perfect.

 

Oile placide
S-au asternut la iernat
Privesc nutretul cu multa pofta
Din care vor consuma
Iarna intreaga,
Perfect.

 

Oh,
Totul e minunat,
Oh,
Minunat.

 

Versuri de pe http://www.songonlyrics.com