Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a III-a )


Partidul demite, Patriarhia ajută ( p. 591-592 )

 

C.M. : Momentul de ruptură a fost în 1972. […] Ceauşescu mă cheamă la el şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. […] Aceasta a fost concedierea mea. […] Simţeam că împotriva mea începuse o adevărată prigoană. Normal că el, Ceauşescu, a fost încunoştinţat despre reacţia mea.

L.B. : Cum, oare ?

C.M. : Aşa cum afla de toate, prin aparatul de urmărire pe care-l avea. Probabil gândidu-se că voi face ceva ce nu i-ar conveni, a vrut să vorbească cu mine. Dar am plecat.

L.B. : Unde puteaţi pleca ?

C.M. : Normal că nu mai puteam să plec din ţară. Dar am părăsit Capitala. Întâi m-am dus la <<Cota 1400>>. Acesta era hotelul meu favorit, mai sus de Sinaia. […] Stăteam la hotel cu soţia mea şi purtam asupra mea un revolver.

L.B. : Un revolver ?

C.M. : Da. Aveam voie să port armă. Cât am stat în acel hotel, am fost continuu urmărit. Îi vedeam pe cei de la Securitate, puşi să mă urmărească, imediat ce ieşeam din cameră. Fie că mergeam pe jos, mă plimbam prin faţa hotelului sau cu maşina, cu telefericul, ei erau la un metru în spatele meu. O urmărire sălbatică de nesuportat. Am pus mâna pe telefonul hotelului şi l-am sunat pe prim-secretarul judeţului. I-am spus : <<Ia golanii ăştia de pe capul meu că nu mă lasă să trăiesc !>>. Cum mă aşteptam, el mi-a răspuns că nu ştie de nimeni şi de nimic. Şi-atunci, într-o zi am conceput cu nevastă-mea un plan să fugim de-acolo. Era cu noi şoferul meu, în care ajunsesem să avem destulă încredere. Şi am fugit. Am pornit cu nevastă-mea să ne plimbăm pe şosea, cu cel care ne urmărea după noi. În acest timp, şoferul ne-a încărcat lucrurile în maşină. Când a terminat, ne-a ajuns cu maşina din urmă şi am urcat aproape din mers. De la Sinaia, pe drumul ce traversează muntele, am ajuns la Târgovişte, de unde era directorul hotelului <<Cota 1400>> – dar nu aveau, în casa părintească, mijloace să ne găzduiască. Neavând încotro, ne-am îndreptat către hotelul partidului din Târgovişte, unde n-am stat mai mult de o jumătate de oră.

L.B. : De ce ?

C.M. : Ce rost avea să stăm acolo şi s-o luăm de la capăt cu alţi însoţitori după noi ?

L.B. : Vi se luase cumva şi locuinţa de la Bucureşti ?

C.M. : Nu ni se luase, dar când am plecat la <<Cota 1400>>, închisesem tot. Era ger, era iarnă şi pe drumul către Bucureşti au apărut alţi însoţitori care ne escortau. Am ajuns la casa noastră, dar în apropierea ei se aflau deja postaţi alţii. Am luat atunci legătura cu patriarhul Iustinian. La-m rugat să ne sprijine în această situaţie şi să ne ajute să găsim un adăpost unde să nu fim urmăriţi. El a înţeles şi ne-a trimis la Cozia.

L.B. : La mânăstire ?

C.M. : Da, la mânăstire. Am stat acolo câteva săptămâni. În timpul acesta, am devenit o figură. Şedeam într-o cămăruţă, lângă biserica lui Mircea cel Bătrân. O cameră cu două pătucele, pentru mine şi nevastă-mea. Acum mi se pare o copilărie când îmi amintesc cum dormeam şi acolo cu revolverul la cap. Mă împrietenisem cu preotul. Cele câteva săptămâni au fost o cură de odihnă, dar şi un prilej de reflecţie. Şi de însănătoşire sufletească. Numai că între timp începuse pelerinajul.

L.B. : Al cui ?

C.M.  : Veneau camioane, autobuze cu vizitatori la mânăstire. După ce stăteau la slujba bisericească şi vizitau obiectivele turistice, voiau să se fotografieze cu mine.

L.B. : În ce calitate ?

C.M. : Spuneau călugărilor că auziseră că se află acolo şi fostul ministru de Externe, că ar vrea să-l vadă şi să rămână cu o amintire de la această întâlnire. Că ar vrea să aibă o fotografie cu el, mai ales că a fost preşedinte ONU… Dacă şi el este de acord. <<El>> – adică eu – era totdeauna de acord. Şi veneau tot mai mulţi…

 

„Studenţi” în Occident ( p. 606 )

 

L.B. : Ca fostă studentă la finele deceniului opt, ştiu bine că nici o instituţie de învăţământ superior din România nu punea în circuitul liber burse în străinătate. Sunt îngrozită însă de naivitatea unor politicieni care au promovat în funcţii importante de decizie <<somităţi>> cu titluri obţinute în străinătate în acea vreme, pentru că nu există decât o cale pentru obţinerea lor – apartenenţa la DIE.

C.M. : Sau o legătură foarte apropiată cu mişcarea comunistă internaţională. Aceasta e cazul, probabil, destul de singular al lui Petre Roman, al cărui tată avea multe legături printre foştii cominternişti din Occident…

 

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a II-a )


O survolare periculoasă ( p. 499-500)

 

C.M. : Fusese o vizită importantă a unei delegaţii de stat guvernamentale şi româneşti în India, Indonezia şi Birmania, state ce aveau mare importanţă în politica mondială, care încerca să iasă din închistarea celor două blocuri – socialismul şi capitalismul. Eram bucuroşi la întoarcere de rezultatele vizitei. Călătoream, ca de obieci în acea vreme, cu un avion sovietic, condus de echipaj sovietic, în care fuseserăm îmbarcaţi de la Moscova. Pe teritoriul sovietic mai făceam o escală la Taşkent, la dus şi la întors. Deasupra munţilor Himalaya, la întoarcere, ni s-a comunicat interdicţia de survol din partea chinezilor. Aceasta însemna că dacă avionul nu se întoarce, pot să-l doboare. Gheorghiu-Dej a cerut, cum era şi firesc, să facem cale întoarsă. Însă n-am apucat bine să luăm drumul înapoi către Delhi, că de la baza din Taşkent s-a comunicat echipajului că primiseră între timp, în urma demersurilor făcute de la sol, acceptul de a survola teritoriul Chinei. Am mers cu bine, am străbătut China conform rutei de zbor, şi am aterizat la Taşkent. Trebuia să rămânem acolo, într-o casă de oaspeţi, o noapte, şi abia a doua zi să continuăm drumul spre Moscova. În acea casă, şeful local de partid, care i-a întâmpinat pe Dej şi pe Maurer, ne-a spus că survolaserăm China în condiţiile interdicţiei. Că nu se mai revenise asupra refuzului chinezilor, dar Hruşciov, căruia i se comunicaseră cele întâmplate – echipajul şi avionul erau cele cu care călătorea el -, a dat ordin de continuare a drumului şi de transmitere a mesajului ce ne fusese comunicat. Sigur, spuneau sovieticii, chinezii n-ar fi îndrăznit să ne omoare…

L.B. : Cum a reacţionat Gheorghiu-Dej ?

C.M. : Atunci l-am auzit pe Dej, pentru prima şi ultima oară, urlând de furie. Înjura cum nu mi-a fost dat să-l mai aud vreodată !

L.B. : Îi înjura pe sovietici cumva ?

C.M. : Nu, pe chinezi ! Cum să-i înjuri pe sovietici pe teritoriul lor şi între oamenii lor ?… Îi înjura pe chinezi, dar de gândit se gândea la sovietici. Ne-a şi spus după ce-am ajuns în ţară: „Hruşciov ar fi avut nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii câtă dreptate are în disputa cu Mao”

 

Naţionalismul lui Dej (p. 545)

 

C.M. : … Întrebarea aceasta o aud deseori exprimată : când a devenit Dej naţionalist ? Întrebările conduc la politica externă a României. Nu Ceauşescu i-a imprimat această direcţie de apărare şi sprijinire a intereselor naţionale, ci Gheorghiu-Dej. Ceauşescu a continuat – cât a continuat – ce începuse Dej. Iar Dej a creat această direcţie în momentele în care a avut posibilitatea s-o facă. Am citit şi eu, am mai ascultat emisiuni la radio şi televizor cu istorici, cu politologi… Când vorbesc despre diplomaţia lui Dej, toţi dau detalii despre strategia şi priceperea cu care şi-a eliminat adversarii politici din interior. Sistematic şi pe etape. Se opresc însă aici cu strategia. Sistematic şi pe etape a gândit şi acţionat Dej şi în politica externă. A profitat de slăbiciunile lui Hruşciov, de crizele sistemului sovietic, de anumite conjuncturi internaţionale favorabile când şi-a pus planurile în aplicare. Iar planurile erau ale lui. Mai târziu s-a spus că i-au aparţinut lui Nicoale Ceauşescu.

 

Importanţa discursului lui Ceauşescu din 1968 ( p. 589 )

 

C.M. : … Acesta e momentul în care Ceauşescu, România a dobândit un mare capital politic. La ONU şi oriunde în lume eram primiţi cu mare respect… O declaraţie cum a fost cea din aprilie 1964, chiar dacă a fost de mare importanţă pentru cursul politicii noastre, nu este de senzaţie pentru lume. Dar acea cuvântare a lui Ceauşescu din august 1968, în care spunea în numele tuturor românilor, că vom rezista până la ultimul om dacă vom fi invadaţi, era mai clară ca orice în privinţa faptului că făceam opinie separată de sovietici şi de ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia.

 

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea I )


Comunişti şi legionari (p. 456 – 457)

C.M. : …Veneam după un stagiu ceva mai lung la <<Uniunea Patrioţilor>>, la Judeţeana de Partid Ilfov, unde prim-secretar fusese Andrei Pătraşcu.

L.B. : Andrei Pătraşcu cel care-l împuşcase din greşeală pe Gheorghe Apostol la fabrica  <<Malaxa>>, în 1945, în încăierările generate de înfiinţarea sindicatului muncitoresc unit, patronat de comunişti ?

C.M. : L-a împuşcat pe Apostol din greşeală ?… Nu din greşeală îl împuşcase.

L.B. : Eu am asupra evenimentelor şi protagoniştilor o cunoaştere livrescă. Am citit în colecţia ziarului Scânteia cum Gheorghe Apostol, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, a fost împuşcat de legionari cu prilejul unei vizite ce-o făcuse la uzinele <<Malaxa>> pentru a-i organiza pe muncitori. În urma incidentului a fost spitalizat şi operat de medici sovietici. Am citit, de asemenea, stenograma discuţiilor purtate cu Teohari Georgescu de comisia de anchetă din 1968, unde fostul ministru de Interne afirmă că Apostol a fost împuşcat <<din greşeală>> de Pătraşcu. În relatarea ce-o face asupra cazului, Gheorghe Apostol nu scrie că Pătraşcu fusese legionar. Insistă asupra faptului că, pentru a muşamaliza cazul, Pătraşcu a fost trimis în Valea Jiului de către Ana Pauker. Abia în 1952, după sancţionarea <<devierii de dreapta>>, Pătraşcu a fost anchetat şi condamnat la trei ani închisoare pentru tentativă de omor asupra lui Gheorghe Apostol.

C.M. : Înainte de a intra în Partidul Comunist, Andrei Pătraşcu fusese legionar. S-a putut înscrie în partidul comunist datorită unor hotărâri luate de Ana Pauker şi colaboratorii ei din acea vreme, printe care şi Teohari Georgescu. Pătraşcu, cu trecutul lui, a făcut repede carieră, funcţia de prim-secretar al Judeţenei de partid Ilfov, în componenţa căreia intra şi organizaţia de partid Bucureşti, fiind una important. După împuşcarea lui Apostol, funcţia a fost dată, mi se pare, lui Miron Constantinescu. Apostol fusese împuşcat ca urmare a faptului că se dusese la <<Malaxa>> încercând să salveze situaţia. S-a ales cu o împuşcătură de pistol din partea lui Pătraşcu. Puterea comunistă instalată la repezeală în fabrică, la nivelul sindicatelor, fusese dată peste cap de legionari. După dispoziţia personală a Anei Pauker, care se ocupa de primirile în partid, mulţi legionari au fost făcuţi comunişti peste noapte, de unde nu cu multă vreme în urmă fuseseră duşmanii cei mai înverşunaţi ai lor. Foarte tulburi au fost vremurile acelea şi pentru omul de rând, şi pentru cel implicat în politică

Casa Centrală a Armatei şi artiştii (p. 458)

L.B. : Ce era Casa centrală a Armatei ?

C.M. : Eu pot s-o asemuiesc cu o comoară îngropată. Era un loc cu posibilităţi culturale de dezvioltare extraordinare ! Am stat acolo un an de zile şi am fost uimit de potenţialul artistic al CCA. Pot spune şi că în acel timp CCA a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre, dintre care unul este Teatrul <<Nottara>> de astăzi, care se numea pe atunci Teatrul Armatei. Acolo a jucat Iancovescu, acolos se ataşaseră Vraca – un mare artist şi un om fermecător – şi Mihai Popescu, şi Calboreanu. Cei mai mari actori din România trăgeau la Armată.

L.B. : De ce ?

C. M. : Pentru că era un loc mai sigur. Teatrul Armatei concura în acea vreme Naţionalul. Era cam ceea ce este azi Teatrul <<Bulandra>>. Însăşi Lucia Sturdza-Bulandra a jucat la Teatrul Armatei. Îmi amintesc de mari actori ca Nineta Gusti, Ileana Predescu… Erau regizori ca Finţi şi Vlad Mugur. La CCA mai era un teatru de revistă ce-şi avea sediul pe strada Uranus. Şi Ansamblul Armatei…

L.B. : De nebănuit această posibilitate a trecerii unor mari artişti sub egida Armatei într-un timp când cultura şi arta românească erau branşate la comandamentele realismului socialist !

C.M. : Acolo a reînviat şi opereta, care, după 23 august, fusese azvârlită ca artă decadentă, burgheză, uşoară. Sufletul ei era Sică Alexandrescu. […] A adus pe scena Armatei, care nu părea adecvată unor asemenea spectacole, mari valori cum ar fi baritonul Ştefănescu-Goangă, a cărui voce părea a fi de neegalat, Sily Popescu, Tasian… La Armată s-au afirmat comicii celebri Mircea Crişan, Radu Zaharescu… Şi alţii, şi alţii… După 23 august, genurile şi artiştii aceştia zăceau de o parte şi aşteptau să fie scoşi la lumina scenei. […] În Ansamblul Armatei funcţiona un cor extraordinar. În acest cor a cântat Elena Cernei, Irina Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu… În acest cor era floarea cântăreţilor bisericeşti.

Despre SOVROM-uri (p. 479)

L.B. : Sovieticii au transformat ţările în care şi-au instaurat regimul mai întâi cu armatele, apoi cu ajutorul unor mecanisme economice şi abia în cele din urmă şi-au impus regimul politic. Mecanismele economice prin care s-au infiltrat în economia României şi a celorlalte state-satelit au decurs din înţelegerile între Puterile Aliate.

C.M. : Da, la Conferinţa de la Potsdam, Marea Britanie şi America au renunţat, în favoarea URSS, la drepturile lor la reparaţii asupra bunurilor germane şi italiene din Europa Centrală şi Orientală. Astfel s-au constituit sovromurile, întreprinderi mixte sovieto-române sau sovieto-bulgare. În ele, 50% era partea sovietică constituită din aceste prăzi de război ale învingătorilor. Au mai adăugat şi firmele franceze sau belgiene de pe teritoriile acestor ţări ce fuseseră confiscate în timpul războiului de germani, au trimis consilieri şi specialişti sovietici, uneori ceva tehnologie. De cealaltă parte era proprietatea naţiunii respective – solul, subsolul, forţa de muncă, mijloacele financiare. Astfel, Uniunea Sovietică a ajuns cel mai mare proprietar din România, Ungaria sau Bulgaria, deoarece aceste sovromuri au înghiţit ramurile economice principale. Şi-atunci normal ar fi să te întrebi ce fel de relaţii externe poţi avea ca ţară când, de fapt, nu poţi avea o libertate economică de mişcare ? Despre aceste lucruri nu s-a putut vorbi decât după moartea lui Stalin, când s-a semnat un acord sovieto-român privind vânzarea şi predarea către România a cotei de participare sovietice din sovromuri.

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.