Insultele lui Barbu „Cianură” la adresa Ortodoxiei româneşti


Acest articol, ce se aseamănă foarte mult în tezele sale cu inepţiile debitate de Lucian Boia, a apărut în publicaţie cu capital iudeo-francez „Historia”, unde tartor înscăunat (adică director) se află Ion Cristoiu, „românul rupt în fund”, după cum s-a autodefinit. Asemănarea de idei cu domnii cu atitudini atât de „corecte politic” ne face să înţelegem de ce acest culturnic al contemporaneităţii vede peste tot „legionari” şi ţipă isteric că îl agresează „neofasciştii”. Ne devine mai clar acum motivul pentru care acest specimen de neokominternist vrea să cianureze România. Pur şi simplu, otrava se revarsă din interiorul spiritului său.

 

De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.

 

Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă. 

 

Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

 

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

 

S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creştini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanţul după Bizanţ, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond? Noţiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma. Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea. În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii.

 

Ortodoxia românească, o splendidă babilonie. 

 

Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domneşte în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanţul de după Bizanţ şi ţările române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecinţe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti.

 
Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.

 

Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei? 

 

Turcocraţia toarnă aşadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observaţia nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituţiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.

 

Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebraţi ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominaţiei din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.

 

Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ştefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.

 

Relaţia stat-biserică în societatea românească. 

 

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.

 

Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.

 

Sursa: Historia.ro

Presa cianurată moare de grija lui Barbu „Cianură”


În orice ţară civilizată presa ar fi cerut de mult în cor demiterea acestui impostor cocoţat în fruntea ministerului care diriguieşte cultura. Cum la noi jigodismul este la moda, haita presarilor s-a pus pe urlat în cor. Dar nu ca lupi ci ca… şacalii. Năravul pupincurist din fire (adică dinainte de ’89) nu are lecuire. Păi s-ăi eutanasiem lichelele, nu căţeii!

 

DEMISIA, Barbule!

 

PS

Există un proverb: „cel ce sapă groapa altuia cade singur în ea”. Stimabilii culturnici din presă şi politică n-au auzit de el. Or să audă cu vârf şi îndesat.

 

foto: Mediafax

 

Specialişti în Patrimoniu, Arheologie, Arhitectură cer demiterea lui Daniel Barbu, actualul ministru al Culturii


Preluare de pe siteul România Curată. Cei care doresc să se alăture semnatarilor o pot face accesând siteul menţionat şi adăugând opinia lor la rubrica Comentariul dvs.!

 

Alturați-vă semnatarilor scrisorii (Monica Mărgineanu Cârstoiu, Prof. dr. Dan Mohanu, Prof. Şerban Cantacuzino, Arh. Șerban Sturdza, Prof. dr. Andrei Pippidi, Prof. dr. Ioan Piso, Conf. dr. Ştefan Bâlici, Dr. Virgil Apostol, Dr. Maria Alexandrescu Vianu, Dr. Gheorghe I. Cantacuzino, Maria Berza, Dr. Ioana Bogdan Cătăniciu, Prof. dr. Mircea Babeş, Prof. dr. Aurelian Trişcu, Arh. Șerban Țigănaș, Dr. Radu Harhoiu, Dr. Iulian Bârzescu, Dr. Florina Bârzescu, Dr. Florian Matei, Prof. dr. Alexandru Avram, Dr. Alexandru Dragoman, Dr. Cristina Georgeta Alexandrescu, Dr. Nicuşor Dan, Conf. dr. Mihaela Criticos, Prof. dr. Nicolae Lascu, Lect. dr. Ștefan Vianu, Lect. dr. Celia Ghyka, Dr. Carmen Popescu, Prof. dr. Sorin Alexandrescu, Dr. Ioana Popescu, Dr. Ruxandra Nemţeanu, Prof. dr. Rodica Crişan, Prof. dr. ing. Mircea Crişan, Conf. dr. Valeriu-Eugen Drăgan, Conf. dr. Ştefan Ghenciulescu, Conf. dr. Kázmér Kovács, Dr. Carmen Popescu, Lect. dr. Petru Mortu, Prof. dr. Ana Maria Zahariade, Lect. dr. Adrian Crăciunescu, Arh. Mariana Celac,Dr. Mihaela Mănucu Adameşteanu, Dr. Constanţa Costea) și cereți demisia ministrului Culturii, Daniel Barbu.


Scrisoare deschisă Dlui. Ministru al Culturii, Daniel Barbu

Stimate Domnule Ministru al Culturii,

În data de 9 septembrie 2013, în jurul orei 21.43, ați făcut pe postul de televiziune B1TV următoarea declarație pe care o reproducem mai jos ad litteram, [1] cu privire la proiectul minier de la Roşia Montană („Proiectul Minier RMGC”): „Ministerul Culturii a avut experți în comisia de lucru care a redactat acordul cu compania [sic], am avut observații câteva luni și în final pe textul pregătit de dl. Șova [sic] am dat aviz cu observații pe câteva pagini. În acest moment, din punctul de vedere al Ministerului Culturii, proiectul se poate face [sic]. Pe latura de conservare şi punere în valoare, în ochii experţilor Ministerului Culturii şi evident a mea ca titular al acestui resort, nu există nici un fel de probleme. Niciodată în istoria de 100 de ani a arheologiei româneşti nu s-au investit atâţia bani ca în acest proiect. Dacă acest proiect ar fi ajuns în Parlament, din partea Ministerului Culturii era în regulă începerea exploatării. Din punct de vedere al expertizei tehnice, chestiunile de patrimoniu sunt în cele mai bune condiții și în limitele cadrului legal. Pe temeiului analizei experte acest lucru este adevărat, pe patrimoniu nu exista nici un fel de probleme!” (infra „Declarația Barbu-B1TV”)

Or, reprezentanţi ai forurilor şi organizaţiilor profesionale din domeniul patrimoniului cultural , ICOMOS România, Academia Română, Europa Nostra, Uniunea Internațională a Arhitecților, Consiliul European al Arhitecților, Ordinul Arhitecților din România, Uniunea Arhitecților din România, Fundația ProPatrimonio, Asociația „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”, Fundaţia Culturală Roşia Montană şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, cărora li se adaugă specialiști membri ai Comisiei Prezidențiale [2] şi 1038 specialiști din mediul academic internațional – oameni de știință şi instituţii de specialitate din comunitatea internaţională a arheologilor, a istoricilor şi a altor clasicişti [3] – au atras atenția de nenumărate ori asupra pericolului în care patrimoniul Roșiei Montane se află, daca proiectul minier pe care îl încurajați şi aprobați în Declarația Barbu-B1TV va fi inițiat.

Conform opiniei unanime a forurilor şi organizațiilor profesionale menţionate, [4] patrimoniul de la Roșia Montană, a cărui valoare este recunoscută prin lege şi de Statul Român (Legea 5/2000), [5] inclusiv prin includerea sa în Lista Monumentelor Istorice, [6] va suferi distrugeri ireversibile în urma efectuării Proiectului Minier RMGC pe care Dvs. îl încurajați şi aprobați public, demonstrând prin Declarația Barbu-B1TV că vă aflaţi în totală şi gravă contradicție faţă de respectivele opinii şi în același timp cu legea Statului Român.

În consecință vă solicităm:

1. Să nominalizați în mod exhaustiv experţii Ministerului Culturii la care vă referiți în Declarația Barbu-B1TV şi să publicați numele şi datele de contact ale acestora pe situl Ministerului Culturii. Acești specialiști, prin expertiza lor, legitimează distrugerea peisajului cultural şi mediului istoric reprezentat de Roșia Montană, prin urmare este de interes național ca aceștia să fie cunoscuți de comunitatea științifică internă şi internațională şi de toți cetățenii români.

2. Să aduceți clarificări cu privire la documentul numit de Dvs. în Declarația Barbu B1TV „acordul cu compania” și să faceți public acest document;
• să nominalizați experții Ministerului Culturii care au participat în comisia de lucru care a redactat „acordul cu compania”;
• să publicați „acordul cu compania” pe situl Ministerului Culturii.

Subliniem că Declarația Barbu-B1TV demonstrează că Dvs, în calitate de Ministru al Culturii, ignoraţi responsabilitățile pe care funcția pe care o ocupați le impune: Dvs. nu țineți cont de opinia ştiinţifică a specialiștilor în domeniul patrimoniului din cele mai importante foruri şi organizaţii profesionale de profil, care v-ar legitima refuzul ferm al acestui proiect minier sau, cel puţin, v-ar putea determina – dacă nu aţi face faţă impactului politic al unei atitudini ferme de respingere – la o atitudine de reținere absolută faţă de Proiectul Minier RMGC. Mai mult, Domnule Ministru al Culturii, Dvs. luați decizii în defavoarea protecției culturii şi patrimoniului de la Roşia Montană, bazându-vă, până la proba contrariului, pe opinii pseudo-științifice, pe concluzii superficiale ale unor comisii care lucrează netransparent.

Astfel, Domnule Ministru al Culturii, prin afirmațiile făcute de Dvs. în Declarația Barbu-B1TV v-ați plasat în rândul celor care activează pentru distrugerea patrimoniului de la Roșia Montană. D-voastră susţineţi în faţa românilor că sunteți gata să încredinţaţi patrimoniul inestimabil al Roşiei Montane promotorilor Proiectului Minier RMGC, adică celor care sunt responsabili, printre altele, pentru distrugerea unui număr de 150 de case tradiţionale de la Roșia Montană, celor care vă propun să acceptaţi distrugerea nepreţuitului patrimoniu reprezentat de galeriile romane, să închideți ochii în faţa distrugerii ireversibile a unui mediu istoric fundamental pentru această ţară.

Ignorarea opiniilor ştiinţifice în domeniu, a opiniei organizațiilor profesionale de prestigiu în domeniul patrimoniului cultural şi atitudinea Dvs. ostilă faţă de realitatea științifică de la Roșia Montană comunicată de un spectru larg al comunităţii științifice românești şi internaționale arată că prezența Domniei Voastre la conducerea Ministerului Culturii reprezintă un pericol real pentru cultura românească, pentru identitatea și siguranța națională.

În consecință, noi, semnatarii prezentei, inter alios cercetători științifici în domeniul arheologiei, istoriei artei şi arhitecturii, restaurării monumentelor istorice şi de artă,

VĂ SOLICITĂM DEMISIA CU EFECT IMEDIAT.

_________________________
Dr. Monica Mărgineanu Cârstoiu
CşI : Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
Preşedinte Asociaţia „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”
Membru în Koldewey Gesellschaft für Bauforschung (Germania)
_________________________
Prof. dr. Dan Mohanu
Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
Membru Asociaţia „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”
Membru în Consiliul Director ICOMOS-România
_________________________
Prof. Şerban Cantacuzino
Membru al Societăţii Anticarilor şi al Institutului Regal al Arhitecţilor din Marea Britanie
Președinte Fundaţia „Pro Patrimonio”
________________________
Arh. Șerban Sturdza
Vicepreşedinte Fundaţia „Pro Patrimonio”, vicepreşedinte OAR
________________________
Prof. dr. Andrei Pippidi
Facultatea de Istorie București
Membru corespondent al Academiei Române
_________________________
Prof. dr. Ioan Piso
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Fost director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei
Președinte Fundaţia Culturală „Roşia Montană”
_________________________
Conf. dr. Ştefan Bâlici
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”
Vicepreşedinte Asociaţia „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”
specialist MC, membru în Consiliul Director ICOMOS-România, OAR, RUR
_________________________
Dr. Virgil Apostol
Secretar Asociaţia „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”
specialist MC, membru ICOMOS, OAR, RUR
_________________________
Dr. Maria Alexandrescu Vianu
Cş I, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Dr. Gheorghe I. Cantacuzino
Cş I, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, membru ARA
________________________
Maria Berza
Expert în politici culturale, Fundaţia „Pro Patrimonio”
_________________________
Dr. Ioana Bogdan Cătăniciu
Preşedinte Asociația Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie (RPER) România, membru ARA
_________________________
Prof. dr. Mircea Babeş
emeritus Universitatea Bucureşti
Cş I Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Prof. dr. Aurelian Trişcu
Fost Preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice
_________________________
Arh. Șerban Țigănaș
Preşedinte, Ordinul Arhitecţilor din România (OAR)
_________________________
Dr. Radu Harhoiu
Cş I, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Dr. Iulian Bârzescu
Cş III, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Dr. Florina Bârzescu
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Dr. Florian Matei
Cş III, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Prof. dr. Alexandru Avram
Universitatea din Le Mans
Cş I, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Dr. Alexandru Dragoman
Cş II, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Dr. Cristina Georgeta Alexandrescu
Cş III, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
_________________________
Dr. Nicuşor Dan
Preşedinte Asociaţia „Salvaţi Bucureştiul”
_________________________
Conf. dr. Mihaela Criticos
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti,
dir. Departament Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului
expert MC, membru OAR
_________________________
Prof. dr. Nicolae Lascu
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
expert MC, membru al Secţiunii de urbanism şi Zone protejate a CMI
_________________________
Lect. dr. Ștefan Vianu
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
_________________________
Lect. dr. Celia Ghyka
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
______________________
Dr. Carmen Popescu
Université Paris I – Sorbonne, Universitatea Națională de Arte București

Prof. dr. Sorin Alexandrescu
Universitatea București, Universitatea Amsterdam
_________________________
Dr. Ioana Popescu
membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial
fost Director General Adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român
_________________________
Dr. Ruxandra Nemţeanu
expert MC, membru ICOMOS
_________________________
Prof. dr. Rodica Crişan
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
membru ICOMOS, OAR, UAR
_________________________
Prof. dr. ing. Mircea Crişan
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
expert MC, membru ICOMOS
_________________________
Conf. dr. Valeriu-Eugen Drăgan
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
specialist MC, membru ICOMOS, OAR
membru în Comisia de Istorie a Oraşelor din România de pe lângă Academia Română
_________________________
Conf. dr. Ştefan Ghenciulescu
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” București
_________________________
Conf. dr. Kázmér Kovács
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” București
membru OAR, UAR, UAP, INTBAU
_________________________
Dr. Carmen Popescu
Université Paris I – Sorbonne, Universitatea Națională de Arte București
_________________________
Conf. dr. Iosif Kiraly
Universitatea Națională de Arte București
_________________________
Lect. dr. Petru Mortu
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
specialist MC, membru OAR, ARA
_________________________
Prof. dr. Ana Maria Zahariade
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti
membru ICOMOS, OAR, UAR
membru în Comisia Naţională a Monumentelor de For Public
_________________________
Lect. dr. Adrian Crăciunescu
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, specialist MC
membru ICOMOS, ICLAFI, membru al Asociaţiei pentru Arheologie Industrială din România, membru OAR
fost Director General pentru Patrimoniu Cultural Naţional în Ministerul Culturii şi Cultelor
_________________________
Arh. Mariana Celac
_________________________
Dr. Mihaela Mănucu Adameşteanu
Cş II, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române
________________________
Dr. Constanţa Costea
Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române, membru ARA

[1] http://www.youtube.com/watch?v=ScsnRDmnefQ&feature=youtu.be
[2] Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Situri Istorice şi Naturale, 2009, http://patr.presidency.ro/upload/Raport%20Patrimoniu%2021%20septembrie%202009.pdf
[3] Vezi Anexa.
[4] Vezi Anexa.
[5] Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional – Secţiunea a III-a, Zone protejate aprobat prin Legea 5/2000.
[6] Lista Monumentelor Istorice – Monitorul Oficial din data de 01.10.2010 (M.O., Anexa 1, partea I, nr. 670/bis/01.10.2010).

 

Oglinzile RMGC: curvele politicii, scursorile minerilor, mizeriile ţigăneşti, ticăloşia presei, otrava afaceriştilor


 

Mai jos, nişte capturi de ecran:

 

– javrele şi jigodiile parlamentare şi politice

 

 

 

– maimuţe televizate

 

 

 

 

– mineriada din fire n-are lecuire

 

 

 

 

 

 

– noi suntem urmaşii rromei, mânca-ţi-aş