Scandalul Maria Olaru: întrebări pentru măreţul Tolo


Deci 9 (NOUĂ) luni i-au luat măreţului Tolo să aranjeze conţinutul „cărţii” (zice-se scrise de Maria Olaru) aşa cum îi convine lui. Că se dă de gol pe propriu-i blog, acolo unde publică şi pretinsele anchete, în fapt dosare primite de-a gata din surse oculte. Că mai avem şi noi habar de cum se cosmetizează textele ca să fie în acord cu interesele comanditailor.

Dar noi am dori să ştim alte chestii legate de interesul subit al măreţului Tolo faţă de lumea gimnasticii:

– Cât de cuşer e ca măreţul Tolo să arunce cu noroi în cuplul de antrenori ai naţionalei de gimnastică (şi nu numai asupra lor) dacă ţinem cont că, atunci când la Sydney se înregistra o performanţă unică (un podium exclusiv românesc la individual compus), ziarul pe care-l păstorea măreţul Tolo pe vremea aceea (ProSport, pentru cine nu ştie) nu a menţionat în ediţia proximă nimic pe prima pagină despre succesul de la Olimpiadă?

– ce procent din gradul de răzbunare tolontanistic e cauzat de reacţia cuplului de antrenori faţă de încercarea transformării echipei de gimnastică în rezervor de pro-(iarăşi Pro!)-stituţie în beneficiul publicaţiei Playboy din ograda aceluiaş trust de presă care edita şi ProSportul păstorit de măreţul Tolo?

Ştiri trecute cu vederea


În mod normal un jurnalist ar fi trebuit – atunci când s-au lovit de chestiunile pe care le voi aminti – să se pună pe săpat. Dar jurnalistul român numai jurnalist nu este. Puteţi să-i spuneţi cum vreţi – agent de influenţă, agent acoperit, lingău, pupincurist, şantajist – numai jurnalist nu. Şi de ce mă pronunţ aşa sever? Păi să vedem două chestioare în care „jurnalistul” român s-a strofocat să ancheteze.

Din întâmplare am dat la un moment dat de o ştire televizată în care e vorbea de reconstituirea în anumite laboratoare a propagării focului în cazul „Colectiv”. Ei bine, au încercat în tot felul şi răspândirea viteza propagării nu reuşea să o atingă pe aceea din clubul cu pricina. Cu diverse grosimi ale spumei, cu diverse materiale – nimic! Apoi, după ce am dat, mă repet, întâmplător de ştire, nu s-a mai pomenit nimic de ea. Pesemne dădea peste cap scenariul oficial şi nu era bine pentru răspândacii din presă.

O a două ştire era legată de firma „Brădet”, acuzată că a infestat cu e-coli un copil din… Italia. Au vuit televiziunile la prânz pentru că seara să se oprească brusc şi, mai apoi, să nu se mai pomenească nimic. Nimic despre o conexiune „Italia- Brădet”. Nu că ar fi fost dar, după ce au făcut atât de mult tam-tam, aceste mijloace media ar fi trebuit să lămurească lucrurile – eventual să-şi ceară scuze – să pună ordine în informaţii, să lumineze telespectatorii. Nimic. Doar patronul de la „Brădet” care s-a apărat cum a putut mai bine. Dar de Italia aţi auzit ceva? Nimic, repet!

De ce nu s-a auzit? Pentru că prestatatorii din presă ar fi ajuns, în cazul în care s-ar fi ocupat de caz, la nişte subiecte care ar fi deranjat aranjamentele unora. Pentru că italienii au profitat de ceea ce se întâmplă în România – unde ţapul ispăşitor este deocamdată doar firma „Brădet”, spre a arunca oprobiul public asupra lactatelor provenind din ţara noastră. Pentru că se pare că în Italia se importă foarte mult lapte din Ungaria şi România cu care se fabrică produse „100% italiene”. Ceea ce dăunează producătorilor tradiţionali italieni, care au găsit acum motiv să propage ideea cum că e-coli egal România. Dar şi un motiv de atac la practicile comerciale UE, şi aici devine interesantă problema.

Pentru că ajungem la întrebarea logică: cine e interesat în internaţionalizarea crizei SHU (Sindromului Hemolitic Uremic)? Şi cine trage foloasele din iscarea unui nou punct de divergenţă în cadrul Uniunii Europene plecând de la laptele (pretins?) românesc şi unguresc?

Ai fi ŞOCAT să auzi asta!


Un leac împotriva dezinformărilor:

 

Între 1960 şi 1974 România nu a avut datorii externe. Acestea au fost făcute de Ceauşescu pentru planurile lui megalomane iar plata – în avans – a datoriilor s-a făcut într-un mod îngrozitor pentru poporul român. Şi mai şocant, Ceauşescu avea planuri şi mai mari de „dezvoltare”, în conformitate cu recoltele record prevăzute în plan, şi cu producţiile record ale mastodonţilor industrial pentru care ar fi trebuit însă materii prime la fel de „record” pe care România nu avea de unde să le achiziţioneze decât din… import. Adică din URSS, Australia, Africa de Sud, SUA, China, Iran.

 

De faot, era diferenţa dintre politicile economice ale lui Gheorghiu-Dej, care se baza pe oameni inteligenţi, şi acelea absolut fanteziste ale lui Ceauşescu, înconjurat de un aparat de partid slugarnic. Şi mincinos pe deasupra, pentru că uitase Ceauşescu (şi propaganda sa) să spună că datoriile i se „datorau” iar politica de independenţă faţă de Moscova i se „datora” aceluiaşi Gheorghiu-Dej, de la care o moştenise.

Atentatele de la Paris: bun venit în Războiul Rece 2.0


Redau mai jos un comentariu pe care l-am scris la o postare a doamnei Monica Ghiurco de pe Facebook (şi reluat şi pe blogul lui Adelin Petrişor), text de pornire pentru alte gânduri ivite în jurul evenimentelor sângeroase recente din capitala Franţei.

Părerea mea e că în Franţa a ajuns războiul extremelor. Pe de-o parte, un stat francez total separat de electorat (nu numai de Biserică şi religie, după cum clamează), care – în dispreţul suveran faţă de majoritate – a decis să aplice politicile extremei-stângi culturale. A se vedea aşa-zisele căsătorii între cei de acelaşi sex, chestia aia cu politica sau filosofia genului (nu prea am înţeles), multiculturalitatea extremistă, permisivitatea faţă de atacurile la propriu a simbolurilor creştine din Franţa (ceea ce face Femen). Pe de altă parte, extremiştii islamului radical sunt în largul lor de vreme ce nu-i întreabă nimeni de sănătate iar “corectitudinea politică” (la putere în Franţa şi nu numai) INTERZICE – pe motiv că… ar fi rasism! – orice încercare de analiză a pericolelor aduse de o emigraţie în afara oricărui control. Cred că ar trebui să avem în vedere şi o deosebire majoră faţă de situaţia din SUA, ca să dăm alt reper. În Statele Unite, oricât ar părea de ciudat, nu există nici un soi de piedică în exprimarea oricăror idei, oricât de aberante ar fi sau oricât de extremiste ar părea. Există KKK, partide naziste (şi comuniste), tot felul de fiţuici radicale. pentru că libera exprimare a ideilor este un amendament cu un loc bine prins în Constituţie. În schimb, în “democratica” Franţă cine îndrăzneşte să aibe anumite idei opuse “istoriei oficiale” riscă să ajungă în puşcărie.

 

Aceste lucruri le scriam în noaptea de 7 spre 8 ianuarie. Între timp, lucrurile au luat amploare, Parisul a fost paralizat de panică iar autorităţile franceze – în frunte cu serviciile lor speciale – s-au cam umplut… de respect. Trei zile a durat neutralizarea presupuşilor atacatori, oameni care – după cum au ajuns să spună chiar experţii – dovedeau o temeinică cunoaştere a tacticilor militare. Dar să fie vorba doar de acest mult vânturat conflict între „civilizaţia Occidentală” şi partizanii Islamului radical? Sau cumva explicaţia o găsim în altă parte?

De ce uităm să avem în vedere CONTEXTUL în care ne aflăm? Ori, acesta ne prezintă – pentru anul 2014 care tocmai s-a sfârşit – două conflicte de amploare care au pus lumea pe jar. Unul se petrece în orientul apropiat şi îi are drept actori pe partizanii ISIL. Dar al doilea conflict – cel din Ucraina – dă naştere unr mult mai grave urmări! Parctic – deşi mai-marii politicii mondiale nu recunosc acest lucru – din cauza agresiunii Rusiei cât şi ca urmare a sancţiunilor suferite de guvernul „ţarului Putin”, lumea deja se găseşte într-un nou RĂZBOI RECE. Pe de-o parte, Rusia a fost dată peste cap de războiul economic dus de SUA (în special) şi de aliaţii vestici. Nu atât sancţiunile adoptate de UE şi SUA şi-au dovedit eficienţa, cât prăbuşirea cotaţiei petrolului. Iar pentru aceasta a fost nevoie de acţiunea concertată a Statelor Unite şi a monarhiilor din Golf. Monarhii ISLAMICE!

Pe de altă parte, Rusia acăutat şi ea să găsească punctele slabe din rândul alianţei vestice şi, acolo unde i se părea ţesătura slabă, să încerce să o deşire. Ungaria e primul nume care-mi vine în minte de politici duse spre a stârni doscordie în Europa dar cazuri mai sunt. ori cine spune că tentativele ruseşti au încetat? Dimpotriva, ele continuă şi vor continua. Apropo, şi-a pus cineva problema duratei acestui Război rece 2.0?

Dar să revenim la problemă în chestiune iar pentru aceasta avem nevoie de o privire spre… trecut, spre mai vechiul Război rece dintre URSS şi lumea liberă. Care erau mijloacele de subversiune utilizate de sovietici pentru erodarea vesticilor? Între altele, arma terorismului. IRA, Brigăzile Roşii, ETA, Septembrie Negru – câteva din organizaţiile sprijinite financiar şi material de sovietici. Baze de antrenament? Foarte curios – în ţări din Orientul Mijlociu. Iată că astăzi aceeaşi zonă e sursă din care se revarsă spre Occident materialul uman gata să îmbrace de această dată haina Jihadului în locul aceleia a diverselor cămăşi de extremă-stângă.

Am remarcat anterior că Rusia încearcă să găsească în ţările din Vest punctele slabe care să împiedice, prin forţarea lor, o atitudine cât mai tranşantă între aliaţii NATO. Dar care ar fi în privinţa Franţei acest câlcâi al lui Ahile? De la prima vedere iese în evidenţă politica imigraţionistă, eşecul politicilor de stânga privind „multiculturalitatea”, eşecul integrării. Din acestea a ieşit parţial victorios Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, formaţiune politică dovedită a fi finanţată de… Rusia. Dar nu-i suficient. Ce ar fi dacă s-ar alimenta şi polul celălalt, prin trimiterea unor celule care să acţioneze criminal. De câte ar fi nevoie ca să instaureze haosul la Paris? Nici măcar o sută, nici măcar 50. Cred că vreo 20 ar fi arhisuficiente pentru ca din trei în trei zile să auzim dinspre Hexagon acelaşi şi acelaşi scenariu pe care-l vedem de alte trei zile încoace.

În plus ar avea şi un efect de reacţie în lanţ. Pe de-o parte, acea pegră atrasă de mesajul anarhisto-islamic s-ar putea desfăşura violent în stradă, de la un punct încolo, producând ciocniri masive cu organele de ordine. Ba – mai ştii? – ar încerca să creeze enclave autonome supuse sharia în mijlocul Republicii franceze. Pe de altă parte, partidul doamnei Le Pen va avea o şi mai mare motivaţie de a activa şi de a iluziona electoratul spre cucerirea puterii politice.

În al treilea rând, însă, foarte posibil ar fi ca în Europa de vest să se întărească un curent atât de radical islamofob încât să fie prejudiciate relaţiile cu statele de civilizaţie islamică. Între acestea, Arabia Saudtă, Qatar, Emirate… Cele care decid preţul petrolului.

PS: Publicaţia „Charlie Hebdo” era una de evidentă fatură extrem-stângistă. Mesajele răspândite contribuiau ca nici altcineva la inflamarea relaţiei cu musulmanii din întreaga lume, în răspăr cu mult-clamata „corectitudine politică” îmbrăţişată de stânga în general. Oare batojocura cu care se tratau subiectele „satirei” venea numai din imboldul interior al neconformismului sau avea şi un anumit grad de subordonare… ierarhică, pe linie ideologică, dinspre şefii care, pentru cei de extremă-stângă, se găseau într-o vreme în Estul Europei?

„Acoperit” sub proiecţia propriilor temeri


În sfârşit, cineva care realizează absurditatea logicii şchioape a lui musiu Băsescu! Un articol de pe Bursa – chiar dacă vizează altceva – şi preluat de Ziarişti Online remarcă nişte absurdităţi la care se poate ajunge dacă afirmaţiile lui nea Caisă Băsescu ar fi luate de bune. Pentru că era o nerozie presupunerea că un subordonat ajuns decident şi-ar păstra şi vechiul statut de subordonat. Ar însemna ca Hitler sau Napoleon – ca să dau două exemple – odată ajunşi în frunte statului respectiv să rămână (ei! Fuhrerul, respectiv Împăratul) obedienţi sergenţilor care le dădeau ordine! Nerozia este evidentă dar din păcate prinde la o populaţie manelizată politic şi scufundată din ce în ce mai mult în analfabetism. În cazul nostru, al României, un fost subordonat (în orice funcţie ar fi el), odată ajuns Preşedinte devine el cel ce apasă la butoane.
Dar ar fi interesant de văzut ce imbolduri lăuntrice anume l-or fi făcut pe musiu Băsescu să scoată pe goarnă asemenea idioţii. Nu cumva episoade din experienţa proprie l-or fi făcut să-şi proiecteze propriile temeri asupra adversarilor săi politici dacă ţinem cont că există bănuieli temeinice că Traian Băsescu, la Anvers, ar fi fost şi el un „acoperit” în subordonarea lui Silvian Ionescu?

Concluzie penală


Băsescu a afirmat tranşant că Ponta ar fi fost – în perioada Convenţiei Democratice! – ofiţer acoperit. Ori, una din două: fie informaţia este corectă, şi atunci Băşinescu se face vinovat de transmiterea publică a secretelor de stat; fie nu este adevărată, ceea ce înseamnă difuzare de informaţii false. Indiferent de situaţie, concluzia e una: PUŞCĂRIA!

PS: dacă Tonta nu reacţionează ferm, rezultă că ne aflăm tot în faţa unui „blat” informaţional de natură coabitacă pontaco-băsistă.

Cazul Turcescu: răspândaci şi intoxicări


Nu a fost chestie mai hilară – în tot acest „caz Turcescu – precum s-au prezentat lucrurile în legătură cu tot felul de dezvăluiri asigurate de „specialiştii netului”, care mai de care „profesionist” făcute. Şi înghiţite – la fel de „profesionist” – de alţi măreţi „specilişti”, de astă dată ai presei. Nume celebre ale „presei” au căzut în plasă luând de bune aceste mari descoperiri asigurate de „specialiştii” lui peşte, fără ca măcar să aibe minima grijă de A VERIFICA sursele şi de A CERCETA CRITIC aceste măreţe dezvăluiri. Ba chiar, pentru ca totul să se transforme într-un bâlci de doi bani, argumentaţii bazate pe zisele „dovezi” au fost îmbrăţişate, în funcţie de interese, când de adulatorii lui Turcescu, când de pretinşii adversari ai lui.

Două chestiuni am în vedere când fac aceste afirmaţii: pretinsul Cod Numeric Personal „fals” şi pretinsul stagiu militar neefectuat. Puteam să scriu mai de mult cele ce vă înfăţişez mai jos dar am avut curiozitatea să observ care persoane dintre măreţii analişti se vor arunca în continuare cu capul înainte fără să încerce să cerceteze mai amănunţit cum stau lucrurile. Dar nu! Zgomotul a continuat să propage aceleaşi diversiuni: că CNP-ul ar fi un fals şi că Turcescu nu ar fi făcut armata. De aici concluzia indusă că documentele ar fi false.

Să ne reamintim, pentru început, câteva lucruri. În după-amiaza duminicii de 21 Septembrie a apărut, pe site-ul lui Robert Turcescu, un material în care acesta se desconspira ca ofiţer acoperit al unui serviciu secret din România. Postarea cu pricina era însoţită de câteva documente scanate şi înfăţişate cititorilor. Imediat avocaţii din oficiu ai respectivului angajat de la B1TV au sărit ca arşi şi, crezând ei că au de-a face cu rodul activităţii vreunui hacker, au căutat indicii care să dea de gol „minciuna”. Ba că documentele sunt făcute cu Photoshop-ul; ba – mai interesant – că falsificatorul ar fi utilizat un CNP la mişto. „Bei, nu vezi că cifrele care indică locul naşterii sunt falce. Turcescu e născut, bei, în Argeş iar CNP-ul arată oraşul Bucureşti. E un fals, bei, că ştim noi care suntem dăştepţi, bei”. Cam aşa sunau textele martorilor lui Turcescu.

 

Peste câteva ore, spre seară, Turcescu însuşi a recunoaşte că documentele sunt cât se poate de autentice, că materialul îi aparţine şi, deci, nu fusese nici un pirat care să-i fi violat spaţiul virtual. Dar şi că acele scanări ar fi dovezi sigure că numitul Turcescu, cel cuprins de remuşcări, ar fi fost agent acoperit în lumea presei. Prin urmare, partizanii de până mai adineauri îşi vedeau argumetaţiile spulberate! Numai că, stupoare! Aceeaşi argumentaţie este reluată de cei care să combată imaginea unui „Turcescu, spionu’ lu’ peşte”. Tot cu CNP-ul fals, tot cu cele două cifre care – nu-i aşa? – indică alt teritoriu decât Argeşul (adică Bucureştii). Şi, în plus, mai îl vedem şi pe combativul adversar Mircea Badea cum ÎI IA APĂRAREA lui Robert Turcescu (da! îi ia apărarea,, ştiu ce tastez) tunând şi fulgerând că Turcescu nu a făcut niciodată armata, precum nici el, Mircică, nu a făcut-o.

Şi acum, după ce am revăzut tabloul, să trecem la scormonirea „dovezilor”. Nu atât fluturaşii de salarizare sunt interesanţi aici, cât „Livrettul militar” prezentat ca atare pe site-ul lui Turcescu. Iată-l mai jos, unde aflaţi evidenţiat şi câmpul ce indică zona geografică:

 

CNP Turcescu

 

Se observă clar acel 40 – indicaţie pentru Bucureşti – în locul căruia ar fi trebuit să fie, conform „specialiştilor entuziaşti”, 03 (indicativul pentru Argeş. Numai că eu am făcut altceva. Un lucru ce ar fi trebuit să-l fi făcut toate loazele din presă înainte de a difuza dezinformări: mi-am luat la puricat propria Carte de identitate. Şi… ce să vezi! Mare surpriză! Eu, care sunt născut în Roman, judeţul Neamţ, în loc să găsesc în respectiva poziţie indicativul 27, aflu un… 45 – adică Bucureşti, sector 5. Aoleo! Oi fi şi eu un agent atât de bine acoperit încât nici eu însumi nu mi-am dat seama de acest lucru? Ia să verific CNP-urile mamei şi surorii mele, ambele născute în acelaşi judeţ Neamţ. 40!!! Acelaşi Bucureşti prezent şi în livretul lui dom’ locotenent-colonel Turcescu. De fapt, nu avem în faţă nici o surpriză şi nci un fals ci o situaţie foarte simplă, dacă măreţii jurnaşlişti şi-ar fi făcut treaba.

Soluţia o dă site-ul Wikipedia, la articolul dedicat temei. Aflăm acolo că CNP-ul a fost introdus în România abia în martie 1978 iar secţiunea privind judeţul „este un număr format din două cifre și este reprezentat de codul județului sau sectorului (în cazul municipiului București) în care s-a născut persoana ori în care avea domiciliul sau reședința în momentul acordării C.N.P.-ului.” Eu m-am născut în 1970; sora mea în 1960; mama – în 1941 iar Turcescu… în 1975. Cu trei ani ÎNAINTE de a se introduce în uz respectivul cod numeric. Nu, domnii ziarişti nu au avut curiozitatea să verifice acurateţea informaţiilor din care se inspirau atunci când emiteau elucubraţii! Nu au avut şi nici nu au măcar minima curiozitate de a-i cere lui Turcescu… să le prezinte documentul de identitate. Partea bună, pentru mine, e că am reuşit, într-un sfârşit, să reţin în memorie propriul CNP.

Să trecem la al doilea aspect – cel al stagiului militar nesatisfăcut de către Robert Turcescu. O coincidenţă face ca Turcescu să fi terminat Facultatea în acelaşi an ca mine – 1998. În ce mă priveşte, în tot timpul cât am urmat studiile universitare am fost nevoit ca, în fiecare an, să mă prezint la comisariatul militar cu adeverinţă de la Teologie că urmez studiile. În 1998 lucrurile s-au prezentat ceva mai delicat. A trebuit să defilez în faţa comisiei medicale (la centrul de pe lângă Piaţa Galaţi) şi să dau testele de inteligenţă şi psihologic în spaţiul de pe Şoseaua Panduri. Am scăpat anul acela de la încoprorare pentru că le-am spus că vreau să urmez o a doua facultate, altfel mă încălţau. Dar nu am intrat atunci, ci abia după un an – la Facultatea de Istorie şi apoi, timp de 5 ani de zile, am tot făcut drumuri anuale cu adeverinţele pomenite. Şi asta pentru că până prin 2004 ARMATA ERA OBLIGATORIE! Bun, eu am arătat cum am scăpat de ea. Dar ce aranjamente o fi făcut Turcescu? Despre Mircea Badea am aflat cum, din propriile-i spuse (a reuşit să-şi finalizeze studiile în 10 ani), dacă e să-i dăm crezare. Dar Turcescu? Cum o fi reuşit el să scape de respectivul stagiu în perioada 1998-2004 (aproximativ)?

Nicăieri nu aflăm că Turcescu ar fi urmat studiile altei unităţi de învăţământ. Ba dimpotrivă, îl aflăm ca amre profesor de jurnalism pentru tâmpirea altor studenţi. În mod normal Turcescu trebuia să stea 6 luni cu uniforma pe el. S-a petrecut acest lucru sau nu? În ce unitate, la ce armă? Sau or fi la fel de secrete aceste informaţii precum cele asemănătoare ale idolului său, Traian Băsescu, în a cărui biografie constatăm lipsa unui întreg an dintre finalizarea studiilor liceale şi începerea celor de la Institutul de Marină?

Şi de ce este atât de virulent Mircea Badea atunci când susţine câ Turcescu nu ar fi făcut armata?  Să avem de-a face în cazul Turcescu cu o întreagă coloană de specialişti în construirea de piste false şi de răspândaci ai intoxicării mediatice? Avem de-a face cu o operaţiune de abatere a atenţiei? Nimeni nu s-a referit la celelalte indicative (sau cum naiba s-or chema) prezente în celebrul de acum Livret militar al lui Turcescu. Oare de ce? De ce în încercarea de a se spulbera nişte informaţii false (pretinsa calitate de „acoperit”) se folosesc alte informaţii false?

Chiar ne iau de proşti?