Victor Ponta, un prost de bubuie!


„Robben Island – Acesta este locul in care Nelson Mandela si- a petrecut aproape 27 ani dupa care a avut puterea sa ierte si sa construiasca o tara din ruine! Intr-adevar merita omagiul intregii omeniri!”

 

Acestea sunt cuvintele pe care le-a postat premierul nostru drag şi scump pe pagina sa de facebook, vorbe care însoţeau o fotografie făcută la închisoarea în care a fost deţinut Nelson Mandela (a se vedea captura postată la final). Poate domnul Ponta – trecător premier – se pregăteşte moral pentru spaţiul în care se va vieţii ăn următorii 20 de ani, problema dânsului.

 

Dar, ca un premier în funcţie să afirme cu se seninătate că în 1994 – anul în care Nelson Mandela a fost ales preşedinte – Africa de Sud să fie „o ţară în ruine” (sic!), acest lucru este inacceptabil şi demn doar de un partener de politichie cu Elena Udrea şi al ei „preşedinte al Norvegiei” şi cu felul dement al Robertei Anastase de a număra.

 

Despre care „ţară în ruine” vorbeşti, domnule Ponta? A trecut Africa de Sud prin vreun război şi nu ştim noi? A cunoscut vreun cataclism? Mai curând credem că ai dat glas propriilor dumitale lacune cauzate de vagabondajul recunoscut public într-o perioadă vitală pentru dobândirea cunoştinţelor de cultură generală! Poate de aici şi modul agresiv în care te propui expert în orice, precum Leana Ceauşescu de pe timpuri.

 

Capture

Megalomania Elenei Ceauşescu, depăşită de Victor Ponta!


Pentru cei care n-au mai prins vremurile dinainte de 1989, dar şi pentru cei care erau prea mici ori pentru amnezici, să reamintim că pe Nicolae Ceauşescu – cel declarat de propagandiştii acelei vremi drept „titan între titanii neamului” – nu l-am auzit niciodată pretinzând a fi un geniu al ştiinţei şi tehnologiei. peste tot dădea acele celebre „indicaţii preţioase”, care veneau însă, după cum o dovedesc mărturiile tot mai multe, dintr-o consiliere anterioară şi sfatul specialiştilor. Era un joc propagandistic putem să spunem.

 

Consoarta sa, Elena ceauşescu, ea era „savanta” neamului, „de renume internaţional” şi academiciană. Şi, cu toate acestea, nici odioasa nu îndrăznea în public să se declare atotştiutoare în alte ramuri ale ştiinţei decât chimia, în care domeniu avea doctoratul şi numeroase lucrări în domeniul polimerilor, opere concepute cinstit de… alţi autori care deserveau şi aici aceluiaş scop propagandistic al regimului.

 

Mă repet, cu toate că-i aveam în frunte pe „omul politic apreciat pe plan internaţional şi pe tovarăşa savant de renume mondial” nu am găsit nicăieri ca în declaraţii PUBLICE aceştia să se fi declarat atoatecunoscători şi să minimalizeze toate instituţiile ştiinţifice şi culturale ale ţării. Rolul lor era acela de „părinţi ai naţiunii”, „far ai progresului” şi alte epitete bombastice.

 

Iată că în zilele noastre premierul în funcţie, Victor Ponta, cu un doctorat cel puţin dubios, face de câtăva vreme nişte declaraţii pe care cuvântul „stupide” nu este suficient. A afirmat cu seninătate, cu obrăznicie şi cu un tupeu incredibil că toţi (dar absolut toţi!) cei care se împotrivesc jafului numit „Proiectul Roşia-Montană Gold Corporation” sunt NE-IN-FOR-MAŢI! Le lipseşte adică discernământul ştiinţific. Nu se pricep la lucrurile acestea legate de minerit la fel de bine precum acest expert într-ale geologiei care este fostul procuror Ponta.

 

Adică ACADEMIA ROMÂNĂ, ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, BISERICA ORTODOXĂ şi BISERICA ROMANO-CATOLICĂ, diverşii specialişti în geologie, minerit, economie, experţii în ECOLOGIE (e o ştiinţă asta, domnilor impostori de renume mondial!), jurişti, – toţi aceştia sunt consideraţi fără nici o reţinere ca o adunătură de proşti şi nemernici. „Nu sunt suficient de informaţi!”.

 

Şi asta în timp ce chiar în ziua de 15 Septembrie 2013 Victor Ponta ăşi dădea examenul de capacitate la proba de îndrugat prăpăstii în emisiunea Elenei Vijulie transmisă de Digi24. Jurnalista i-a pus calm nişte întrebări adresate în asemenea mod încât ilustrul personaj de la palatul Victoria nu s-a prins de capcană. Cum ar fi: „Ştiţi pe ce suprafaţă se va întinde exploatarea?” Iar răspunsul a sosit prompt din partea panglicarului: „Nu ştiu”.

 

A mai afirmat senin – cu candoarea pe care o dovedesc doar imbecilii sau MITOMANII înăscuţi – că pericolul cianurării nu ar fi real pentru că nu există ÎN ACEST MOMENT lacul de decantare. Să deducem că habar nu are nici ce se înţelege prin „PROIECT”? Că-i lipsesc cunoştinţele lexicale? Să-i explicăm, atunci, ca unui copil tembel ce se află: prin „proiect” înţelegem ceva ce se va clădi ÎN VIITOR.

 

Dar eu cred că ştie despre ce vorbim aşa cum ştiu şi ceilalţi cuprinşi brusc de o adâncă uitare a punctului 8 din cadrul promisiunilor electorale. Şi dau dovadă doar de un cinism ivit dintr-o lăcomie fără scrupul. Dar în cazul acesta trebuie EI, jefuitorii, să se teamă. Pentru că zidul de la Târgovişte va fi o simplă glumiţă.

 

Mai există şi varianta prostiei congenitale. Şi ne-am vedea siliţi să constatăm adevărul vorbei româneşti: „Să te ferească Dumnezeu de prostul ce se crede deştept”. Dar prea sunt mulţi de soiul ăsta şi nu cred că s-a răsturnat carul cu proşti fix pe malul Dâmboviţei.

 

Deci, pregătiţi ghilotinele!

Manelizarea istoriei. Dar cine comandă muzica?


De câteva zile încoace suntem invadaţi de o serie nouă de informaţii senzaţionale cu privire la viaţa intimă a cuplului dictatorial ce a condus România din 1965 până în 1989. O copie la indigo a „dezvăluirilor” marca Ion Mihai Pacepa (din anii ’80) şi a minciunilor de duzină cu care am fost îmbrobodiţi de agenţii Moscovei în perioada imediată Revoluţiei. Un individ – ajuns şef al Direcţiei a V-a în timpul lui Ceauşescu (Nicolae Stan) a început de-odată să turuie despre amanţii pe care i-ar fi avut Lenuţa Ceauşescu (la 60 de ani!) şi alte şi alte picanterii. Curios mai este că, în acelaşi timp, în cealaltă parte a Europei, în Anglia, apare în tabloidul Daily Mail o altă ştire cu tentă senzaţionalistă care i are în centru tot pe cei doi din cuplul prezidenţial împuşcat la Târgovişte.Fie lucrurile sunt întâmplătoare (puţin probabil), fie avem de-a face cu o… lucrătură specifică serviciilor specializate în aceste procedee. Iar publicaţiile româneşti „au pus imediat botul”, ca să mă exprim şi eu mai plastic. Nu vreau să dau link spre măreţele organe de presă ce aruncă pe piaţă asemenea gunoaie informaţionale, aşa că o să dau trimitere spre un blog care reproduce nu numai articolul lui Horia Tabacu, proxenetul de la Hustler, precum şi comentariile cititorilor: http://ceausescunicolae.wordpress.com

 

Pentru început să vedem ce nu se potriveşte:

„Generalul” afirmă (de fapt lasă să se înţeleagă) că ar fi devenit aghiotant al lui Ceauşescu prin 1973 sau 1974 apoi ar fi devenit Preşedinte al Federaţiei Române de tenis în perioada celor mai mari izbânzi (Ţiriac – Năstase).
Ori perioada Ţiriac – Năstase a fost cam între anii 1968-1976 (conform Wikipedia).
Şi tot din Wikipedia aflăm şi altceva foarte interesant: abia în 1978 devine acest individ şef al Direcţiei a V-a, până în 1984 – http://ro.wikipedia.org/wiki/Serviciul_de_Protec%C8%9Bie_%C8%99i_Paz%C4%83 Adică pe la 60 de ani (şi 40 de ani vechime în… Partid) a fost scos la pensie. Din copilărie îmi amintesc faptul că acei ani erau şi cu cele mai intense zvonuri şi dezinformări ce-i priveau pe Ceauşeşti. După cum s-a aflat în ultimii ani, era o operaţie a sovieticilor de influenţare a opiniei publice, prost gândită – părerea mea. Ar fi fost mai eficientă să se refere la condiţiile din ce în ce mai grele de trai, dar asta ar fi pus sub semnul întrebării tot sistemul bolşevic de guvernare. Revenind. Prin ceea ce toarnă din guşă acest „general” se pare că în persoana sa aflăm unul dintre acei agenţi de influenţă şi manipulare puşi în slujba… Moscovei!
Dar cui slujeşte acest „scandal”? Poate ar trebui pus în legătură cu alte „dezvăluiri picante” privindu-i pe Ceauşeşti? Pentru că tot zilele astea aflăm cum că regina Marii Britanii s-ar fi pitit prin… boscheţi ca să nu socializeze cu Ceauşescu şi Lenuţa. Afirmaţii absolut stupide pentru cei ce ştiu modul în care a fost întâmpinat Ceauşescu în 1978 cu ocazia vizitei sale în Regatul Unit. A fost primit CA UN ŞEF DE STAT şi s-a întâlnit cu ŞEFUL STATULUI din ţara gazdă. Am spus aceasta şi într-o postare anterioară. Şi atunci, de ce această dezinformare (iar mâna profesioniştilor în ale dezinformării se simte) ? Pentru că există un personaj în România aflat în funcţia cea mai înaltă în stat şi care este realmente bolnav de invidie pe toate personajele din istoria noastră care s-au bucurat de un tratament care lui îi este refuzat. Vă las pe dumneavoastră să-l ghiciţi.

 

Offf! Şi mai sunt!

Condamnarea lui Drăghici. A a vut loc în 1968.
Felul în care sunt puse întrebările, special concepute spre a fi interpretabile. „Dar Dej nu era afemeiat!”. Păi nu era afemeiat, domnule director de reviste pornografice Tabacu, dar avea amante. Ori un afemeiat, domnule Tabacu, înseamnă un personaj apropiat de taurul comunal. Să înţelegem că în afară de afemeiaţi şi poponari nu mai există altă categorie. Dar zvonul cu actele pidosnice puse pe seama lui Dej au ieşit tot din fabrica de zvonuri a Moscovei. Interesant este că au fost reluate de măreţul actoraş Florin Călinescu (la comanda cui?) şi, iată, de Horia Tabacu – un alt gangster al „ziaristicii” post-revoluţionare, unul din factorii de presiune în campania de transformare a femeilor din România în sclave sexuale. Este firesc atunci să ne întrebăm: „În slujba cărui sewrviciu lucrează aceşti indivizi?” Pentru România în nici un caz!

Alexandru Bârlădeanu în dialog cu Lavinia Betea


Fragmente din Lavinia Betea, „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri

Tăcerea poate contribui mai mult la triumful neadevărului şi mult mai puţin la cel al adevărului. (p. 297)

Despre Vladimir Tismăneanu (p. 64-65)

Lavinia Betea (în continuare LB): – Manipulările continua, însă, şi astăzi. În general, politologii ce şi-au dobândit renume de experţi ai <<epocii Dej>> trec sub tăcere asemenea <<amănunte>>, toate tarele epocii fiind transferate asupra lui Dej.
Alexandru Bârlădeanu (în continuare AlB): – Te referi, probabil, şi la Vladimir Tismăneanu. La el, probabil, îşi spune cuvântul biografia. Vladimir e fiul lui Leon Tesmeneţki, basarabean de origine evreiască care a participat – cu Valter Roman – la războiul civil din Spania. Acolo, în luptă, şi-a pierdut braţul. Eu I-am purtat totdeauna respect pentru curajul şi abnegaţia lui. După război, printre primii care au fost trimişi de la Moscova în România au fost Tesmeneţki şi Răutu/Oigenstein. Graba cu care au fost trimişi în ţară arată că erau printre cei mai de încredere oameni ai Moscovei. Când a putut, Dej s-a derobat de aceşti oameni care îl împiedicau în politica lui de îndepărtare de Moscova. Am impresia că atitudinea domnului Tismăneanu faţă de Dej reflectă resentimentele unui fiu faţă de cineva pe care îl crede vinovat de nedreptăţile comise împotriva tatălui său. Cred că, de aceea, domnul Tismăneanu nu vede nimic pozitiv în activitatea lui Dej, nici măcar lupta acestuia pentru independenţa ţării. Desigur, aceasta este impresia mea subiectivă.
LB: – Am observat că Vladimir Tismăneanu nu-l place nici pe Leonte Răutu. De ce?
AlB: – Nu ştiu. Cred că din două motive. Întâi, pentru faptul că acesta s-a apropiat de Dej, nu a rămas ca tatăl său în grupul care s-a păstrat fidel faţă de Ana Pauker. Al doilea – acesta mi l-a relatat Răutu personal şi nu răspund de autenticitatea lui -, Răutu n-a fost de acord să i se mărite fata cu Vladimir Tismăneanu. […]
LB: – Din caietele Anei Pauker, păstrate la Moscova, reiese că soţii Leon şi Hermina Tesmeneţki au fost plătiţi cu cele mai mari sume de către Comintern pentru serviciile aduse. Şi, în 1944, Leon plătea, dintre toţi românii aflaţi în URSS, cea mai mare cotizaţie de partid, ceea ce dovedeşte că avea cele mai mari venituri.
AlB. – Ei au reprezentat fracţiunea cominterniştilor. Dar, uite, în rescrierea istoriei contemporane a României continuă să se manifeste tendinţe partinice şi chiar interese de familie…

Despre arhiva Comitetului Central (p 145-146)

AlB: – Pentru a întregi imaginea din care se poate deduce că se întâmplă lucruri curioase cu această arhivă, în cele ce urmează voi relata două momente trăite de mine. Le consider, de asemenea, semnificative pentru nebănuitele dificultăţi ce le ridică accesul la această importantă sursă de documente şi pentru modul inadecvat în care sunt tratate proprietatea arhivei şi accesul la ea. După ce am devenit preşedintele Senatului, m-am interesat unde se află arhiva CC. Am fost informat că ea a fost transportată la Piteşti şi predată armatei, spre a fi păzită de aceasta. Am vorbit, prin urmare, cu ministrul Apărării Naţionale din vremea respectivă, generalul Spiroiu, şi i-am atras atenţia asupra enormei răspunderi ce-i revine, având în păstrare respectiva arhivă. L-am sfătuit să nu permită nimănui accesul la această arhivă fără aprobarea corespunzătoare a autorităţilor, pentru a nu fi sustrase sau falsificate anumite documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat că acestea sunt şi ordinele date de el. În ceea ce mă priveşte, îmi recunosc vina de a nu fi ridicat atunci problema arhivei de stat, chiar în Senatul României.
LB: – De ce n-aţi făcut-o?
AlB: – Era o perioadă foarte aglomerată. Se adunaseră chestiuni politice şi economice şi mai era activitatea de elaborare a Constituţiei, căreia eu, în calitate de preşedinte al Adunării Constituţionale, îi acordam prioritate deosebită. Vedeam în elaborarea acestui act fundamental calea de a muta lupta politică din stradă în Parlament. Dar, după retragerea mea din viaţa politică, la începutul lui 1993, am primit un telefon de la generalul Spiroiu, prin care m-a informat că a avut ocazia să citească stenograma discuţiilor din 1965 cu Bejnev şi – considerând probabil că-mi face plăcere – mi-a adus o serie de complimente referitoare la felul în care am expus eu punctul de vedere românesc. L-am întrebat cu ce prilej a aflat acest lucru şi mi-a spus că a fost nevoie de acea stenogramă pentru pregătirea unui material. Din ordinul cui s-a umblat în arhivă? Generalul Spiroiu mi-a răspuns că nu are voie să spună aceasta. I-am cerut o copie după acea stenogramă. <<Nu am voie>>, mi-a răspuns iarăşi.
LB: – Dee la cine putea primi un stfel de ordin ministrul armatei române şi ce grad putea să aibă acela care-l dădea, astfel ca general-locotenent Spiroiu să-l execute cu atâta scrupulozitate?
AlB: – Asta m-am întrebat şi eu! Am căutat să obţin măcar copia intervenţiei mele din acea stenogramă, apelând la oameni cu alte funcţii: senatori, un vicepreşedinte de partid, directorul Institutului pentru Studiul Totalitarismului… Rezultatul a fost negativ. Cea de-a doua întâmplare care mi-a întărit şi mai mult suspiciunea se datorează unor jurnalişti de la Bucureşti-Match. Când s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Dej, am fost rugat să relatez două-trei amintiri scurte despre el, pentru publicaţia respectivă. Am satisfăcut cererea şi probabil că, în semn de mulţumire, ziarista cu care vorbisem m-a întrebat dacă nu vreau să citesc stenograma discuţiei cu Brejnev, privitoare la tezaurul românesc. Când mi-a adus stenograma, am observat că discuţia respectivă era secţionată în două. Lipsea din ea prima parte, în care se prezenta poziţia României în această secţiune, adică intervenţia mea. A doua reprezenta răspunsul lui Brejnev, pe care l-am putut reda anterior. Am atras atenţia tinerei jurnaliste asupra acestei inadvertenţe şi am rugat-o să transmită redactorului-şef rugămintea mea de a întregi documentul, pentru a putea fi interpretat şi comentat în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru a fi tratată în spiritul adevărului, o chestiune trebuie expusă integral şi nu în virtutea practicilor anterioare de trunchiere a textelor, prin care a fost falsificată istoria. Peste câteva zile, mi s-a răspuns că acea primă parte care lipseşte nu poate fi obţinută.
LB: – Ce explicaţii aveţi pentru aceste <<întâmplări>>?
AlB: – Prima explicaţie pe care mi-am dat-o a fost cea mai nevinovată: se urmărea pur şi simplu scoaterea din chestiune a numelui Bârlădeanu. Deşi stupiditatea e evidentă pentru că, în textul lui Brejnev, prima frază spune că problema tezaurului a fos ridicată de Bârlădeanu. Eliminată persoana mea din discuţie, întrebările sunt mult mai grave. Nu cumva aceste măsuri de fragmentare a documentelor urmăresc scopuri mult mai profunde? Nu cumva se mai practică aceleaşi obiceiuri care au ca urmare falsificarea istoriei prin omiterea sau trunchierea unor adevăruri şi fapte?

Anularea indemnizaţiilor academicienilor, artiştilor şi profesorilor emeriţi (p. 167-168)

Academicienii, artiştii emeriţi şi profesorii emeriţi primeau nişte indemnizaţii, pe care Ceauşescu a vrut să le anuleze pe motiv că nu se prestează nici o muncă pentru ele. Eu le-am luat apărarea, din aceleaşi considerente ale cointeresării materiale, care lipsea în sistem. Am argumentat cu exemplul bugetului de familie al chimistei Raluca Ripan, de la Cluj. Şi cu cel al profesorului cardiolog Tantinel Iliescu care îi trata pe unii membri ai Comitetului Politic Executiv. <<Iată – am spus eu, dând exemplul cardiologului – el munceşte tratându-i de inimă pe cei din conducerea partidului, dar nici unul dintre aceştia nu-i plăteşte nimic. Toţi academicienii au cheltuieli mari cu abonametele la revistele de specialitate, mai ales cele străine, au cheltuieli cu lucrările de specialitate, sunt oameni în vârstă>>. Cu toate argumentele mele, ceilalţi membri ai Comitetului Executiv nu au intevenit în discuţie. Şi atunci, exasperat, am declarat: <<Văd că tovarăşul Nicolae Ceauşescu are ceva împotriva academicienilor. Să mai aibă puţină răbdare. Fiind bătrâni cu toţii, o să scape curând de ei. Şi o să scape şi de Academie>>. Ceauşescu s-a înfuriat, a cerut sancţionarea mea.

Rivalitatea politico-mahalagistă „Steaua – Dinamo” (p. 169-170)

LB: – Pe Elena Ceauşescu cum v-o amintiţi?
AlB: – Rar am întâlnit un om care să conţină un buchet de caracteristici negative ca ea! Urâtă proastă, rea, nesimţită şi obraznică – erau caracteristicile cele mai vizibile. Nu ştiu cum s-au găsit unul pe altul şi cum au alcătuit acel mariaj.
LB: – O asemenea căsătorie se numeşte, în psihologie, mariaj asortativ.
AlB: – Nu de mult, am avut vizita unui român, rezident în Olanda, care lucrează la televiziune şi care dorea să facă un film pe tema femeilor în istorie. De la noi o voia pe Lenuţa. Nu i-am spus prea multe, că nu-mi place să vorbesc rău despre morţi. I-am povestit o întâmplare în care Dej i-a interzis ei şi Marthei Drăghici să asiste la meciurile de fotbal. Se înfiinţaseră prin anii ’50 două echipe: Dinamo – făcută de Drăghici, a ministerului de Interne, şi CCA – făcută de Ceauşescu, care lucra la Direcţia Politică a armatei. Între cele două echipe se născuse o mare rivalitate, iar aceasta era dusă mai departe de soţiile celor doi. La un meci, cele două se aflau în tribuna oficială şi acolo au început să se certe ca două mahalagioaice. Tribuna era puţin depărtată de celelalte locuri, iar lumea făcea haz. A aflat Dej de pveste şi le-a interzis accesul la meciuri.

Despre socialism (p. 181-182)

Marea greşeală a socialismului este că a îngenuncheat, a subordonat, a împins spre anihilare ideea de persoană umană, ideea de personalitate. A eliminat ideea de respect a personalităţii umane, nu pentru că este plasată undeva pe scară ierarhică, ci pentru că este un om. Altă mare vină a socialismului, acela pe care l-am cunoscut noi, este faptul că tot ce a câştigat omenirea, de-a lungul secolelor, în lupta ei pentru progres a fost contestat de aşa-zisa nouă societate. Egalitatea formală, juridică a oamenilor, libertatea, toate aceste lucruri socialismul real le-a călcat în picioare. Pentru ele, zeci de generaţii, milioane de oameni au luptat, s-au sacrificat. Forma de realizare a socialismului pe care l-am cunoscut a plătit aceste greşeli prin aceea că a fost condamnat la dispariţie.

Despre procesul şi „conturile” Ceauşeştilor (p. 196-197)

LB: – În ce raporturi aţi fost cu procesul soţilor Ceauşescu?
AlB: – Am aflat despre cele întâmplate ca oricare cetăţean, de la televizor. Cu Ceauşeştii s-a comis, după părerea mea, o crimă. Mi-a fost ruşine de cele întâmplate în chiar momentul când am văzut scenele respective. Acela a fost proces? Dar culpele ce i s-au adus? 60 000 de morţi! Că avea conturi în străinătate!
LB: – Nu credeţi că avea conturi valutare în bănci externe? Legionarii şi Antonescu aveau fonduri în străinătate. Cât despre Mihai Antonescu şi Ion Antonescu, acesta a fost una dintre raţiunile pentru care au fost anchetaţi în URSS. Şi cei care-au făcut lovitura de palat din 23 august 1944 făcuseră pregătiri în caz de eşec…
AlB: – […] În ce priveşte fondurile din străinătate, trebuie făcută o distincţie clară între cele destinate lui Ceauşescu şi familiei acestuia şi între depozitele ce-ar fi avut un anumit scop politic. Încă imediat după 1968, cred că era elementar, chiar obligatoriu ca în conducerea partidului să fie discutată problema constituirii unui fond în străinătate, în eventualitatea în care ţara ar fi fost ocupată de către ruşi din cauza politicii ce-o duceam. […] Se vor face şi corelaţiile cu anumite morţi misterioase ce s-au petrecut din ’90 până acum ca şi cu provenienţa neaşteptată a unor averi la anumiţi oameni care nu pot dovedi, legal, o bază de pornire. Fără îndoială că va veni momentul când toate asete lucruri vor fi aflate şi bine ştiute. Adevărul nu poate fi ascuns decât pentru un timp, nu pentru eternitate.

Transformarea FSN în partid (p. 198-199)

AlB:  – În CFSN am participat la diverse şedinţe. La unele din ele, ţinute în Palatul Victoria, erau convocaţi şi reprezentanţi din judeţe. La una din aceste consfătuiri, Iliescu, cu totul neaşteptat pentru mine şi fără ca această chestiune să fi fost discutată în Consiliul FSN, a propus ca FSN să devină partid. Eu m-am declarat împotrivă. Am spus că FSN trebuie să rămână ceea ce este, iar dacă cineva doreşte să intre în vreun partid, să-şi facă partid. După mine a luat cuvântul Andrei Pleşu, care a spus: <<Eu sunt de acord cu ce-a spus domnul Bârlădeanu>>. Apoi Ana Blandiana, care a fost şi ea de acord cu punctul de vedere de anu se transforma FSN în partid. În acea etapă, vedeam FSN-ul ca un areopag din care să facă parte toate curentele de opinie democratică din ţară, mai ales că încă nu aveam parlament. Iniţiatorii propunerii şi-au dat seama ce capital politic acumulase FSN şi doreau să-l speculeze.
LB: – Brucan şi-a revendicat ulterior şi paternitatea ideii de transformare a FSN în partid.
AlB: – N-am ştiut. Problemele dezbătute în CFSN erau pregătite de Comitetul Executiv, alcătuit din Iliescu-Mazilu-Roman-Brucan. Din acel comitet eu nu făceam parte. Ca şi în cazul comisiei de anchetă instituită de Ceauşescu pentru reabilitările din 1968, habar n-aveam de activitatea lui, în afară de ceea ce devenea public şi oficial. <<Consensul naţional>>, de care vorbea atâta Iliescu, nu putea însemna decât subordonarea celorlalte opinii la cea a lui, care urma să fie prezentată ca o opinie generală. Faptul venea în contradicţie cu ideea de pluripartidism. În 22 decembrie, au fost incluşi, chiar fără a fi întrebaţi, în CFSN – toţi opozanţii lui Ceauşescu, printre care şi Doina Cornea şi Ana Blandiana -, dar fiecare cu convingerile proprii, iar Iliescu a apărut ca un coordonator. Dacă FSN se transforma în partid, ce diferenţe de opinii mai puteau exista? Unde era pluripartidismul? Nu ajungeam, din nou, la partidul unic? Cred că acest moment a fost un izvor de înveninare a relaţiilor dintre diversele curente olitice, care a dus la dezbinări şi contradicţii pe cât de dăunătoare unei vieţi politice normale în aşezare, pe atât de inutile. A fost o mare greşeală din punct de vedere al instalării unui regim democratic, chiar dacă era un succes din punct de vedere partizan.

Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.