Poveste căpcăunului, osului şi a gurmanzilor


Era o dată un căpcăun mai spre răsărit care avea în el o poftă de nestăvilit. El înghiţea într-una teritorii şi nu se mai sătura. Numai că-i stătea un os în gât şi nu ajungea la friptura strâmtorilor. Ce şi-a zis atunci: ia să mă folosesc eu de furculiţa grecoteie de obedienţă ioanită pentru a curăţa drumul de aceste piedici. Numai că osul, ca-n poveşti, se dădea de fiecare dată peste cap, se acoperea cu tot felul de sosuri de prin bucătăriile de inspiraţie italiană, franceză sau engleză, şi – cu preţul unor aşchii care s-au jertfit conform Tradiţiei mioritice – osul nu s-a frânt. Mai mult, aşchiile i-au rămas în gât monstrului care, de atunci, când aude de numele de Vladimirescu, Bălcescu, Alexandrescu, Câmpineanu, Văcărescu, dă în damblageală şi face spume la gură.

 
Dar şi sosurile la care care m-am referit şi ni se serveau drept garnitură aveau şi ele patronii lor. Astfel că unii s-au gândit să le îmbunătăţească reţeta prin ceva aditivi toxici. Doar, doar structura de rezistenţă a osului, o structură ceva mai specială, în formă de Cruce, avea să cedeze şi să folosească doar ca simplă unealtă în mâna unor stăpâni poate nu la fel de pociţi ca capcăunul de la est, dar la fel de flămânzi.

Rituri farmazoane


În ultimele zile „presa” (cică e presă asta!) ne-a tot abătut atenţia de la adevăratul motiv – sau cel puţin aşa mi se pare mie – al deciziei „familiei” lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat (sau cremat, sau imolat, sau ars, sau prăjit spuneţi-i cum vreţi). Şi ni se tot vânturau prin faţa ochilor ba presupuşi copii din flori, ba discuţii pe care prietenii şi „familia” şi le aminteau brusc, ba vorbele năuce ale unei veşnice directoare de spital oftalmologic, ba problema sicriului nedezvelit. Nimic despre (re)apariţia practicii incinerării în Europa. Şi iar nimic despre calitatea mai bună sau mai proastă a unor filme ale maestrului Nicolaescu. Ca o paranteză, Irina Margareta Nistor, pe care am observat-o invitată la mai multe posturi de televiziune, nici nu a fost lăsată să-şi dea cu părerea despre ceea ce rămâne din filmografia lui Sergiu Nicolaescu. Dar nu despre cinemaul lui Nicolaescu este vorba în această postare.

 

Tot cu această ocazie nu s-a scăpat prilejul de a se arunca iarăşi cu tone de murdărie mediatică asupra Bisericii ortodoxe care, iată!, continuă să-şi păstreze verticalitatea şi puritatea credinţei creştine în ciuda mulţimii de băgători în seamă şi de grabnic revoltaţi care ne terorizează zilele cu inepţiile lor ateist-seculariste prin diversele medii de informare. Cele două chestiuni sunt legate între ele.

 

O minimă căutare asupra subiectului intitulat „incinerare” ne trimite imediat la MASONERIA secolului al XIX-lea ca iniţiatoarea unui curent de opinie prin care se căuta să se lovească în mod direct asupra concepţiei creştine despre om şi viaţă. „It was only in the late 19th century that cremation returned to the scene in Europe, promoted by Freemasonry. In those days, when Paganism and Pantheism were on the rise, cremation once again became fashionable” ne informează site-ul acesta. Adică, „Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea cremarea şi.a refăcut apariţia pe scena europeană, prpovată fiind de către FrancMasonerie. În acele zile, în care păgânismul şi panteismul renăşteau, incinerarea dedevenise subiect la modă.” Iar în capul paginii site-ului găsim un citat cum că: „La 8 decembrie 1869 Congresul Internaţional al FrancMasoneriei impunea tuturor membrilor ca datorie să facă tot ceea ce pot pentru a stârpi de pe faţa pământului Catolicismul” Iar incinerarea era considerată modalitatea ideală spre a micşora treptat credinţa în învierea trupurilor şi în viaţa de veci. Şi tot pe acest site se menţioneaă că deşi incinerarea fusese condamnată printr-un canon al Bisericii Romano-Catolice, papa Paul al VI-lea a revocat în 1863 dispoziţia respectivă, act văzut drept „o concesie făcută masonilor”. Şi cu toate acestea catolicii au continuat şi ei să creadă că arderea trupurilor este o blestemăţie care nu trebuie urmată. Deci iată că nu numai noi, ortodocşii, suntem nişte „retrograzi” ci şi creştinii din Vest. Pe alt site catolic se menţionează şi locurile pe unde a început să se practice arderea trupurilor răposaţilor: Italia (Padova), Germania, Elveţia, Franţa, Anglia… Şi a ajuns şi prin părţile noastre. Unde s-a lovit de rezistenţa BOR prin reacţia clară de răspuns. Şi să fie clar, masonii considerau cremaţia drept un act făţiş anticreştin, după cum o dovedeşte şi această scurtă notiţă din New York Times de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

Dar nu numai lucrurile de mai sus mă fac să mă gândesc la un ritual francmasonic. Mai este vorba şi de păstrarea închisă a sicriului (poate pentru a masca purtarea şorţuleţului), de rapiditatea cu care s-a desfăşurat „ceremonia”, de vânturarea într-una prin faţa publicului a cuvintelor magice: „a fost dorinţa familiei” sau „a fost dorinţa răposatului”. Ori am găsit acest site în care se explică CUM trebuie să se desfăşoare o ceremonie masonică de înmormântare. Curios lucru, unii paşi sunt păstraţi întocmai şi în cazul de care vorbim zilele acestea.

 

La care să mai adăugăm mesajul încifrat de pe coroana adusă de Dana Nicolaescu (” Ştii tu… Elf”). Care s-ar putea să nu aibe nici o legătură cu aumite obiecte masonice precum acesta găsit aici:

 

foto: http://www.etsy.com

Chiar şi înainte de impunerea imolării au existat alte forme prin care trupurile masonilor să fie oarecum făcute să se piardă. Cazul celebru este al lui Mozart. Dar să pomenim de nişte numele unor mari români şi, în acelaşi timp, masoni: Tudor Vladimirescu este ucis iar trupul îi este aruncat într-o fântână pentru a i se pierde urma; Nicolae Bălcescu moare în exil la Palermo iar rămăşiţelor nu li s-a dat de urmă nici în ziua de astăzi; mai apoi, Constantin Stere este incinerat; de ce să nu pomenim în continuare şi acest nume: cadavrul lui Nicolae Ceauşescu, membru al P2, se PRESUPUNE că a fost îngropat la Ghencea (tentativele de deshumare au fost împiedicate până acum). Şi s-ar putea să mai existe şi alte exemple.

 

Poate mulţi vor arunca blamul asupra numelor pomenite anterior numai şi numai pe baza apartenenţei la acest viespar de societăţi secrete. Eu nu mă voi grăbi să arunc blamul. Consider chiar că au avut un rol providenţial în apărarea românismului (sau măcar într-o parte a vieţii lor). În conflictele de interese ale diverselor masonerii care vroiau să impună pe aici planurile alogenilor (fie ele ţariste, nemţeşti, ateo-franţuzeşti ori italiene sau iudee) aceşti oameni au căutat să întoarcă situaţia spre binele ţării şi neamului nostru, nu al altora. Poate felul în care au trecut din viaţa aceasta a fost în cazul lor o pedeapsă simbolică şi nu un rit.

 

Iar atunci vine întrebarea: Şi dacă Sergiu a tulburat şi el apele altora în decembrie ’89?

Note explicative la Memoriul lui Ion Ghica


În cele ce urmează redau notele marginale explicative cu care Cornelia Bodea, cea care a pus în circulaţie textul lui Ion Gica, a însoţit textul scriitorului şi omului de stat român.

Atenţie! Fiecare an are ancoră ce leagă de postarea respectivă în care este redat textul.

ION GHICA, NOTES HISTORIQUES SUR LES PRINCIPAUTÉS. REMIS À AHMED EFENDI (1851) (Memorial istoric despre starea Principatelor române)

1827

Comisiile pentru redactarea Regulamentului Organic; Atitudinea consulului rus

1828

Războiul ruso-turc; Contele Pahlen: guvernator al Principatelor; Gr. Ghica oprit la Câmpina; Boieri destituiţi; mitropolitul exilat etc.; Fraţii domnitorului; Datoriile Luxandrei Văcărescu şi ale fiicei ei… abuzuri, corvezi, silnicii… armata rusă, o plagă… Eliade o elogiază…; Calamităţile continuă, ţărani înjugaţi…; Mersul războiului; Rechiziţii, ilegalităţi crase; Generalul Pahlen, destituit ca incapabil; e înlocuit cu generalul Jeltuhin

1829

Cruzimile sale; Vistiernici înlocuiţi; Abuzurile lui Villara…; Consulul englez l-a îmblânzit pe Jeltuhin dar… moare otrăvit…; Generalul Kiseleff, noul preşedinte; Administraţia sa; Lucrările Comisiilor Regulamentare; Adunarea extraordinară pentru discutarea Regulamentului… Preşedinte: Minciaki; Opoziţii

1831

Iancu Văcărescu arestat, judecat, exilat…; Văcărescu contra lui Eliade;Votarea Regulamentului… şi… Art. 54…; Regulamentele sunt trimise numai la Petersburg; Noul guvern de la Bucureşti

1832

Armata (miliţia); Instructori ruşi; Nemulţumiri ţărăneşti; Precizări aduse de gen. Kiseleff; Noi alegeri pentru Adunarea Obştească; Noul guvern; Remanieri; Învăţământul, Colegiul Sf. Sava; Activitate culturală: Societatea Filarmonică, o şcoală – Conservator; Aspiraţii la domnie

1832

Intrigi de culise; Alex. Ghica; M. Sturdza; Kiseleff lasă o situaţie financiară precară şi… o seamă de ruşi; Domnitorul Al.D. Ghica sub influenţă rusească…; Împiedică progresul teatrului naţional; Imită luxul gen. Kiseleff; Mihalache Ghica, fratele domnitorului…

1835

I. Câmpineanu sprijină progresul economic; Domnitorul tolerează abuzurile; Remanieri guvernamentale…

1836

Alte remanieri…; Ion Câmpineanu ca executor testamentar al fostului domn Gr. Ghica…; Nemulţumiri împotriva guvernării…; Loja masonică a d-rului Tavernier; Primul denunţător; Alte abuzuri; Situaţia în Moldova nu e mai bună; Plângerile opoziţiei…; Politica administrativă abilă a Domnului; Starea ţăranului în Moldova; Alte măsuri administrative în comparaţie cu Valahia; La Iaşi, baronul Ruckman impune introducerea clauzei adiţionale…; Opoziţia din Camera munteană; Ion Câmpineanu; Nota Ruckman; Rezultatul imediat al notei Ruckman; 1837;… şi după câteva luni

1838

Întoarcerea lui Ruckman de la Constantinopol cu mandat special…; 15 mai 1838…; Punct crucial în mişcarea naţională; Orientarea spre Turcia; Falimentul casei Hagi Moscu; Dizolvarea Adunării Generale; Notă adresată contelui Nesselrode

Consului Franţei; Cazul dr. Tavernier-Marsille

1839

Câmpineanu: la Constantinopol… Paris… Londra…

La Caransebeş… Viena… la Mănăstirea Mărgineni şi Plumbuita; Urmările… atitudinea lui Eliade; Speranţele tineretului

1840

Reuniuni masonice la Mitică Filipescu; Eliade… informează pe Al. Ghica; Arestările şi procesul; Eliade: continuator al lui Petru Maior; G. Bibescu autor…

1841

Bibescu – M. Băleanu pentru elogierea lui Kiseleff; Domnul… sprijinit de Austria… şi Franţa… se îndepărtează de Rusia; Procesul Mitică Filipescu…; Membrii Divanelor; Sentinţa…

atitudinea consulului rus; Rivalitate între domn şi consulul rus; Domnul şi mişcările bulgăreşti; Poziţia consulului rus… în sprijinul opozanţilor; Sesiunea Adunării Obşteşti…; Acuzările adresate domnitorului Ghica; Răspunzătorii de abuzurile comise au devenit acuzatorii protejaţi de consulul rus…; Intervenţia generalului Duhamel; remanierile sugerate; Noul guvern; Tot la îndemnul lui Duhamel; Ghica e încurajat de Viena şi de Poartă, dar…; D-rul Arsaki anunţă destituirea lui Ghica; Căimăcămia sub influenţă rusească; Dintre candidaţi, Câmpineanu e înlăturat; Înşelătorii electorale…; Succes rusesc!; Eliade preamăreşte pe Bibescu, noul domn ales; Alte comparaţii bombastice

1842

Al.D. Ghica şi Domnul nou numit: un grandilocvent, emfatic…

care agită toate clasele, unele contra celorlalte; Amnistiază cu multă paradă pe Mitică Filipescu şi ai săi…; În privinţa ţăranilor… estimări legislative, etc.; Comparaţie între dispoziţiile din 1837 şi 1842

1843

Grădini, drumuri, şosele Kiseleff: Cişmigiu, la Mitropolie, Băneasa… Buftea…; Remanieri guvernamentale; nepotisme:; În Moldova, stimulat de popularitatea lui Bibescu, M. Sturdza se impune …şi în alegerea de Mitropolit … şi în eliberarea robilor; În Ţara Românească; Organizări şi reforme în miliţie; Favoritisme

1844

Urmările unui proiect de lege dotală respins de Adunare… în defavoarea Principelui domnitor; Întâlnirea Bibescu – Sturdza, la Focşani… şi suprimarea arbitrară a Foaiei ştiinţifice şi literară…; Cazul Trandafiroff… şi Maior Cavalenski; Sprijinul domnitorului şi al guvernului…; Interpelări în Adunarea Obştească; 30 000 de muncitori din Rusia egal cu o veritabilă ocupaţie militară; „Măcieşul”… creaţie anonimă atribuită lui Văcărescu şi lui Eliade…; Argumentele ruseşti, pro Bibescu…, obţin suspendarea Adunării Obşteşti…; Schimbări şi hotărâri pro Bibescu…; Fondarea Societăţii literare ca reacţie împotriva sistemului etimologic susţinut de Eliade; Patronajul lui Bibescu; componenţa membrilor Societăţii:

1845

Recensământul populaţiei; comentarii; Bibescu; lista sa civilă… şi alte revendicări bugetare; achiziţionarea pământurilor lui Hagi Moscu, puse la licitaţie…

1846

Alte încasări, alte beneficii pecuniare; Bugetul pe 1846… alcătuit arbitrar de domn…

1846

Divorţul obţinut; Noua căsătorie; Viitoarea Principesă; B. Ştirbei înlocuit; În vederea alegerilor; Pregătirea listelor…; În sprijinul candidaţilor guvernamentali; Succesul opoziţiei în Ilfov; Protest contra alegerilor dezaprobat de Daşcov; O Adunare pe placul domnului, ca şi legile votate de aceasta; După exemplul Adunării moldave

1847

Remanieri ministeriale; În Moldova… revoltă; La Paris, Societatea Studenţilor Români; [La Bucureşti] lux, baluri, recepţii; Limba franceză în şcoli…; Capitaţia robilor eliberaţi…

1848

Nemulţumirile împotriva domnului ţării; Bibescu reacţionează…,; Solidarizarea opoziţiei; Reuniuni secrete; Veştile revoluţiilor de la Paris şi de la Viena…; În Moldova: reuniunile de la Hotelul Regensbourg…; Adresa către M. Sturdza…; Arestări… deportări; Restabilire a ordinei…; Bibescu şi „mica sa revoluţie”; Ştefan Golescu; Eliade… Magheru… Maiorul Tell…; „… lucrul se divulgă”; Duhamel e ironizat… Talaat Efendi e vizitat…; Un partid: gata „să restabilească poziţia legală faţă de Poartă”, a pactizat cu Şt. Golescu şi mai apoi cu Tell şi Eliade… astfel… revoluţia n-a fost înăbuşită…

Cornelia Bodea, Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste române – Unitatea naţională, Editura Academiei române şi Editura Nestor, Bucureşti, 2004, pp. 225-279

Prima sovietizare: încercarea de acaparare a Principatelor române de către ruşi dintre 1827 şi 1848 descrisă de Ion Ghica (IX)


1839

 

L’Assemblée fermée, Campineano se décide vers le commence­ment de l’année de 1839 d’aller à Constantinople plaider au nom de plusieurs députés la cause du pays contre les empiéte­ments de la Russie et d’éclairer la Porte sur la question arrivée à Constantinople. Il n’est reçu chez aucun ministre de la Porte. Les ambassadeurs de France et d’Angleterre, l’amiral Roussin et lord Ponsonby, lui font un excellent accueil, l’encouragent et lui conseillent d’aller en France et en Angleterre plaider cette [cause]. Campineano part muni de lettres de recommandation pour monsieur Molé et pour lord Palmerston. À Paris et à Londres il est écouté avec intérêt. Il se met en relation avec Reschid Pascha alors ambassadeur de la Porte. Mais le moment est mal choisi. Les affaires d’Egypte et la mort du Sultan Mahmoud préoccupent la politique européenne. La question des Principautés n’est pas même entamée. La Russie obtient de Reschid Pascha devenu ministre des Affaires Étrangères un firman d’exilé pour Campineano; il est arrêté à Caranszebesch dans le Banat; de là, il est conduit à Vienne et escorté jusqu’à la frontière de Valachie où il est remis entre les mains du gouvernement valaque qui l’envoye dans le couvent de Margineni quoique le firman portait qu’il soit envoyé à Philippopolis. Il est tenu entre Margineni et Ploumbouita près de deux ans et il n’est mis en liberté que sur amende honorable envoyé au Consulat de Russie et sur la condition écrite de ne plus se mêler de politique.

 

Le firman d’exilé contre Campincano débande tout le parti. C’est à qui irait faire son mea culpa chez le Prince et chez le consul de Russie. Eliad, le secrétaire de la Société Pharmaçonnique [sic], pour témoigner de son zèle, livre au Prince tous les papiers de cette société, écrit des satyres contre Campineano et contre ses amis, des odes à la louange du Prince et crie contre la tolérance de la censure qui a permis l’impression des fables d’Alexandresco dont il interprète et explique les allusions au consul de la Russie et au Prince. Il écrit dans son Courrier que les droits de la Cour protectrice étaient imprescriptibles comme ceux de la Cour suzeraine.

 

Toute la jeunesse sympathisait avec les idées de Campineano. Le programme politique était posé dans le mémoire qu’il avait remis à Reschid Pascha aux cabinets de France et d’Angleterre: les anciens droits du pays accordés par le sultan Mahomet II.

 

Le traité du 27 Juillet [1839]4 donnait à espérer que la France et l’Angleterre prêteraient tout leur appui à l’Empire Ottoman pour l’accomplissement de l’œuvre de régénération commencée par le sultan Mahmoud et les esprits commencèrent à se remuer.

 

1840

 

De fréquentes réunions avaient lieu chez Mitica Philippesco, l’un des jeunes boyards les plus éclairés et les plus instruits. Vaillant, N. Balcesco, Marin, Telegesco et quelques autres étaient de ces réunions. Vaillant avait profité de ce cercle pour donner aux réunions un caractère d’organisation maçonnique. Aucun doute, elles avaient fini par prendre un caractère politique. Mais il n’y a ni organisation, ni préparatif insurrectionnel. Eliad mis au courant par Izesco de ce qui s’y disait et s’y faisait, alla en informer le Prince et le Consulat de Russie, en présentant ce centre comme ayant des ramifi­cations et des afiliés répandus dans tout le pays, prêts à lever l’éten­dard de la révolte. Le courant du mois d’Octobre, Colonel Nicolas Golesco, aide de camp du Prince, remplassait les fonctions d’aga en l’absence de Manuel Floresco qui était en voyage et chargé d’arrêter les soit-disant conjurés – Mitica Philippesco, Vaillant, Nicolas Balcesco, Marin, Telegesco, Sotir et plusieurs autres dont la liste était donnée par Izesco l’un des leurs. Le Capitaine Costaki de l’Agie fut chargé de faire de nombreuses arrestations dans les districts. À l’occasion de la St. Michel, Eliad présenta son poème intitulé La Chute des Diables – Căderea Dracilor – qu’il dédia à Michel Ghica en le comparant à l’archange qui a précipité les démons du ciel. Une commission composée de Nicolas Golesco, Manuel Floresco, Constantin Ghica et le colonel Odobesco fut instituée pour instruire le procès des conspirateurs.

 

Mr. Titoff, arrivé comme consul général de Russie, avait annoncé aux boyards, dans le mois de Décembre, que sur les instances de la Mission de Russie à Constantinople, la Porte avait consenti que l’Assemblée fut convoquée. C’est ce qui eut lieu en effet peu de temps après son arrivée. De tous les députés Campineano seul est exclus, un autre est élu à sa place.

 

Eliad, banni et déconsidéré par tout le monde, s’empare de l’idée de Petro Mayor, se pose en nationaliste en écrivant des articles sur l’ortographe étymologique. Il fait un journal intitulé le Courrier des deux sexes dans lequel il bannit tous les mots qui ne sont pas d’origine latine. Peu de temps après, tout le monde s’occupe d’étymologie. Eliad devient à l’aide de deux ou trois prôneurs le représentant du nationalisme.

 

L’ambition des frères Bibesco et Stirbey s’aiguisait tous les jours d’avantage en voyant la déconsidération dans laquelle le prince Ghica était tombé dans le pays. Fort de la protection du général Kissileff, ils travaillaient  à profiter de la chute du Prince que la Russie ne pourrait manquer de provoquer, ils allaient et venaient de Paris à Carlsbad et à Vienne où ils se trouvaient souvent avec le Grand Duc Michel et le Général Kissileff. Bibesco passe l’hiver de 1840 à écrire une brochure intitulée Paul Kissileff et les Principautés de Moldavie et de Valachie, par Un habitant des Principautés.

 

4. De fapt, aici e vorba de Nota colectivă a Puterilor adresată Porţii la 27 iulie 1839. Tratatul din 15 iulie 1840 de la Londra nu include şi Franţa, ci numai Anglia, Prusia, Austria şi Rusia, în spijinul Porţii. Franţa susţinea pe Mehmet Ali.

 

Cornelia Bodea, Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste române – Unitatea naţională, Editura Academiei române şi Editura Nestor, Bucureşti, 2004, pp. 225-279

 

Prima sovietizare: încercarea de acaparare a Principatelor române de către ruşi dintre 1827 şi 1848 descrisă de Ion Ghica (VII)


1836[-1837]
Le baron Ruckman est amoureux de madame Glogovano, la fille de Constantin Balatchano. Ionidès trouve moyen d’obliger le consul dans cette circonstance. Mais le baron Ruckman veut épouser cette dame et il a besoin de l’intercession du Prince. Celui-ci s’y prête volontiers et persuade à Glogovano d’accorder le divorce à sa femme. Par là, le Prince se met au mieux avec le consul de Russie dont il suit tous les conseils et toute l’action. Le Prince ne veut pas entendre parler de Bibesco, mais il accepte Stirbey à la Justice. Arsaki est remplacé par Constantin Cantacuzène et Constantin Balatchano, le beau frère du Baron Ruckman, est nommé à la place de Michaïlesco qui vient de mourir. Linsche est remplacé au contrôle par Constantin Soutzo.
Le prince Grégoire Ghica, mort vers la fin de l’année 1831, avait légué une grande fortune à sa seconde femme et à ses enfants du second lit ainsi qu’à deux filles naturelles. Il avait désigné le colonel Jean Campineano comme son exécuteur testamentaire et comme tuteur de ses deux filles naturelles. Le testament est attaqué par les enfants du premier lit. Campineano défend ses pupilles par devant la Justice. Le Prince pousse la parcimonie jusqu’à influencer les juges casser le jugement du tribunal de première instance ainsi que les juges, el les orphelines sont frustrées de leur bien. Campineano proteste, et à cette occasion il se met au plus mal dans l’opinion du Prince.
Le mécontentement contre le gouvernement est très prononcé. Il y avait depuis quelques années en Valachie un Français, le docteur Tavernier, ancien capitaine de l’Empire. Ce médecin, après avoir parcouru l’Egypte, la Perse et la Russie, s’était marié et établi à Bucarest. Entendu avec quelques Valaques, il avait formé une loge maçonnique, Eliad en faisant partie. En initiant quelques boyards, on avait donné à cette loge et plus d’extension et plus d’importance. Campineano, Manuel Baleano, Jean Rosetty, Grégoire Cantacuzène, Jean Otétéléchano, plusieurs autres députés et quelques jeunes gens en faisaient partie. Cette société franc-maçonnique, sans être politique, ne laissait pas moins d’avoir une influence sur la Chambre. C’est dans les réunions maçonniques que les députés de l’opposition arrêtaient leur conduite dans les questions qui se débataient à la Chambre et souvent le succès de leurs opinions était dû à cette entente préalable.
Constantin Braïloi, le secrétaire de la Société franc-maçonnique dénonce tout au P-ce Ghica, mais celui-ci laisse continuer la loge, d’autant plus volontiers qu’il peut savoir tout ce qui s’y fait.
Le traitement du Prince de Valachie porté l’année précédente à 1.200.000 Piastres ou 38.000 Ducats est porté cette année à 1.600.000 Piastres 51.000 Ducats. Depuis longtemps il a le désir de se faire payer par le pays la somme de 3.000.000 de Piastres payée soit-disant en dépenses faites à Constantinople lorsqu’il est allé recevoir son investiture; mais il n’ose pas se faire, craignant un refus de l’Assemblée ou pour le moins des observations sur le chiffre. Il se décide à s’adresser au consul de Russie et il obtint une permission impériale qu’il n’a jamais fait connaître officiellement, en vertu de laquelle il a ordonné la perception de la somme en question repartie par parties égales sur les paysans contribuables.
En Moldavie, le gouvernement ne va guère mieux. Le P-ce Stourdza plus avide que le Pce Ghica a du moins le talent d’empêcher les boyards de faire des abus. Il augmente rapidement sa fortune par les couvents et les procès. Les boyards adressent des plaintes à Petersbourg contre les exactions du Prince, toutefois cette action des boyards se fait en dehors de la Chambre, qui est toute dévouée à Michel Stourdza. Nicolas Rosnovano, Alexandre Balche, Conaki, Alexandre Stourdza et Constantin Morousi sont les grands meneurs; le dernier est sujet russe et il a de l’influence à St. Petersbourg par l’entremise de son cousin Alexandre Morousi. Ils réus­sissent par des pétitions à l’Empereur Nicolas à provoquer une enquête. Le baron Ruckman et Beyak le consul de Jassy sont obligés de faire cette enquête. Le prince convaincu de concussion est obligé de restituer plus de 60.000 ducats. Le Ministère russe fait cependant observer aux boyards que toute action de leur part qui ne serait pas faite d’une manière légale, serait mal vue par l’Empereur. Alors ils cherchent tous à arriver à la Chambre qu’ils avaient d’abord dédaignée.
Le Prince Stourdza, pour empêcher les boyards qui lui sont hostiles d’être élus à chaque élection partielle ou générale, il a la précaution de bien compter les voix qui peuvent lui être favorables et assure toujours une grande majorité aux candidats qu’il présente, en faisant des fournées de promotions de la sorte bientôt le chiffre des grands boyards atteint le nombre de 500, tandis qu’il n’est que de 60 à 65 en Valachie. Cependant le Prince de Moldavie occupe de temps à autre la Chambre de quelques projets utiles. Il lui a fait noter les six journées de travail pour les routes, loi qui si elle avait été consciencieusement exécutée, à l’heure qu’il est, depuis longtemps la Moldavie aurait été couverte de routes dans tous les sens. S’il y a moins d’abus dans l’administration moldave qu’il n’y a en Valachie, le paysan n’en est pas moins vexé car le propriétaire abuse des droits que lui accorde le Règlement de faire travailler les clacasches à la tâche. On peut dire qu’en Valachie le paysan est exploité par l’administration, tandis qu’en Moldavie, il l’est par le propriétaire, aussi les revenus de ceux-ci augmentent avec une très grande rapidité.
Le Prince Stourdza organise des administrations séparées, des curatelles pour les écoles, pour la distribution des eaux, pour les pavés et pour les hôpitaux. Par deux ou trois mesures d’admi­nistration judiciaire, les procès accumulés dans les Divans, diminuent rapidement, tandis qu’en Valachie, l’injustice tout en n’étant pas moindre, le nombre de dossiers augmente tous les jours davantage. La loi du cautionnement pour les réclamations judiciaires est de la plus grande injustice, surtout dans un pays où la justice est au plus offrant. Le Prince l’a proposée dans un intérêt tout individuel et il en a largement profité. Mais la Chambre moldave aurait dû avoir assez de discernement pour l’adopter.
Le baron Ruckman profite de la fausse position du Prince Stourdza pour demander que conformément à la convention conclue avec la Porte: toutes les dispositions prises par le comte Kissileff pour l’appli­cation des réformes, fussent admises comme faisant partie du corps du Règlement Organique; il avait en outre demandé qu’on y établit, la clause portant que nul changement ne pourra être fait à la loi, sans le consentement des deux Cours Suzeraines et Protectrices.
Cet article quoique voté par la majorité de l’Assemblée générale extraordinaire de l’année 1831, soit parce qu’il y avait eu une minorité qui s’était abstenue de le signer, soit pour ne pas s’exposer à des obser­vations et éveiller par là l’attention de la Porte ou des autres puissances et laisser percer ses véritables intentions à l’égard des Principautés, il n’avait pas été imprimé. Le baron Ruckman n’en demande pas seulement l’insertion, mais au lieu des mots: faire par­venir à la connaissance des deux Cours il substitue: faire parvenir à une plus haute connaissance. Le Prince Stourdza a toute la Chambre com­posée rien que de ses créatures; il peut donner une preuve de son zèle à la Cour de Russie. Tout passe sans discussion ni observation aucune.
Dans la Chambre valaque, il y a un esprit d’opposition et de patriotisme; la proposition de Mr. Ruckman rencontre une très grande résistence. Campineano prend la parole et fait observer que cet article est incompatible avec l’art. 52 portant que tout acte ou décision de l’Assemblée générale et du Prince qui serait contraire aux privilèges de la Principauté aux traités ou hatichérifs émanés au profit de cette Principauté comme aussi contraire aux droits de la Cour suzeraine et protectrice doivent être considérés comme nuls et non avenus”.
Michel Ghica, Stirbey, Vellara et Constantin Cantacuzène, les mi­nistres du Prince, se démènent pour faire adopter la proposition du Consul de Russie. Ils poussent jusqu’aux insultes et aux menaces, néanmoins elle est rejetée à la presqu’unanimité comme contraire aux droits de la Principauté, aux hathischerifs de la Porte et au traité d’Adrianople. Les seuls députés Georges Philippesco, Constantin Philippesco, Cornesco et Stefan Balatschano votent pour la demande du consul.
Le baron Ruckman écrit une note qui termine ainsi3:
„Ce n ’est pas sans une extrême surprise et un vif regret que le soussigné a vu que l’Assemblée générale en prenant connaissance du rapport présenté par la Commission chargée de la révision de ce travail a élevé des objections et des difficultés relativement aux changements introduits dans la nouvelle rédaction par suite des principes qui ont servi de base et de règle et en vertu d’une sanction suprême.
Cette rédaction est basée d’une part sur le texte primitif du Règlement et des stipulations supplémentaires adoptées par l’adminis­tration provisoire et d’une autre sur les changements de pure forme arrêtés entre la Cour Impériale et la Porte Ottomane et qui n ‘altèrent d’aucune manière le dispositif du texte.
D’après cela, l’Assemblée générale n ’étant appelée qu’à constater si la nouvelle rédaction est exactement conforme à ces bases, elle ne pouvait que sortir du cercle de ces attributions et de ces pouvoirs, soit en s’opposant à ces changements, soit en voulant les modifier selon ses propres opinions.
Le soussigné se fait par conséquent un devoir de déclarer à Votre Altesse l’Hospodar que les discussions des membres de l’Assemblée ayant pris une pareille tendance, il ne peut les considérer que comme essentiellement attentatoires aux droits des Cours suzeraines et protectrices et il ne lui reste dès lors qu’à protester comme il proteste par la présente de la manière la plus formelle contre une marche aussi irrégulière et aussi contraire au respect dû aux deux Hautes Cours qui n’admettent aucune déviation de la lettre des transactions qu’elles ont conclues et qu’elles sauront maintenir dans toute leur intégrité.
En conséquence, le soussigné, en priant S.A. de vouloir bien immédiatement prendre les mesures les plus convenables pour faire cesser toute discussion ultérieure à cet égard, croit de son devoir de le prévenir en même temps qu’il se réserve de porter cette fâcheuse circonstance, tant à la connaissance de la Cour Impériale qu’à celle de la mission de Sa Majesté Impériale à Constantinople afin de provoquer les déterminations que le cas exige”.
Le résultat de celle note fut un office du Prince à l’Assemblée par lequel il retira la copie du Règlement à réviser et annula tout le travail relatif à la révision. La Chambre vote une adresse au Prince dans laquelle elle expose et elle explique les raisons pour lesquelles elle a rejeté l’insertion de l’article en question. Pendant que l’Assemblée rédigeait l’adresse, le spadar vint évacuer la salle par ordre du Prince. Le Postelnic Constantin Canlacuzène enlève plusieurs dossiers des archives de l’Asscmblée qu’il porta chez le consul de Russie où le Prince reçoit l’adresse de la Chambre de 21 Juillet 1837 (1 Août 1837). L’aga Jean Philippesco est destitué pour avoir voté avec la majorité. Il est remplacé par Manuel Floresco, le vornik des prisons et la place de ce dernier est donnée au colonel Blaremberg, le beau frère du Prince.
3.  Nota Rukman către principele Al.D. Ghica este luată de la F. Colson, De l’état présent et l”avenir des Principautés, p. 95-96.
Cornelia Bodea, Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste române – Unitatea naţională, Editura Academiei române şi Editura Nestor, Bucureşti, 2004, pp. 225-279

Bălbăielile ce te fac să intri la bănuieli


De zeci de ani peninsula scandinavă o avem prezentă în mental ca o zonă a unui paradis social, a fericirii şi bunăstării, un ţinut în care nu s-ar putea întâmpla nimic rău niciodată. Deşi, tot acolo- dar în Suedia –  la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut a avut loc asasinatul asupra lui Olof Palme, premier în funcţie iar explicaţiile nu au fost niciodată mulţumitoare.

 

De câteva zile întreaga lume este consternată la vederea actului criminal ce a însângerat Norvegia. Trâim vremuri în care tot ceea ce se întâmplă are aspecte senzaţionale sau ne este prezentat numai în termeni senzaţionali. Avioane aruncate în zgârie nori, teatre asaltate de terorişti, cutremure înspăimântătoare, tsunami pe scară largă. Realitatea a întrecut de mult fabulaţia.

 

În oslo o deflagraţie distruge clădiri guvernamentale, 7 vieţi omeneşti sunt spulberate, zeci de răniţi spitalizaţi. În acelaşi timp, pe o insulă, într-o tabără de vară a tinerilor membri ai partidului local de guvernământ un carnagiu oribil se petrece: aproape o sută de oameni ucişi, alte sute de răniţi la care trebuie să-i adăugăm şi pe dispăruţi. Iar autorul ne este prezentat de media internaţionale ca fiind un singur om. Unul singur!

 

Obişnuinţa cu senzaţionalul ridicat la pătrat poate ne-a moleşit mintea, ne-a încetinit logica. Dar nu cred că a dispărut în totalitate creierul. Cum putem să înghiţim povestea cu „bomba artizanală realizată din îngrăşăminte chimice” ? Şi Groznâi, capitala Ceceniei, arăta mai bine. Şi parcă avem în faţa ochilor camionul plin ochi su saci arcat liniştit lângă biroul primului-ministru norvegian. Ni se împuie urechile cum acelaşi om, Anders Behring Breivik, imediat mai apoi ăşi face apariţia pe insula cu tabăra respectivă şi se apucă de tras cu puşca în stânga şi în dreapta mai ceva ca la vânătoarea de mistreţi de la Balc. Tot de unul singur! Cum adică! Ăştia vor să credem că între sutele de urmaşi ai vikingilor nu s-a găsit unul să zică: „Mor eu, dar mor cu tine de gât”? Au fost atâtea bătălii, bombardamente crâncene, populaţie civilă afectată greu dar cred că e prima dată când aud că un număr de câteva sute de oameni se duce la tăiere mai uşor decât mieii.

 

Şi mobilul şi istoricul dezaxatului sunt prezentate de o formă cel puţin ciudată. Bun. Înţeleg că gândul la un atentat islamist ar fi fost primul ce ar fi trecut prin mintea oricui. Dar ba Anders Behring Breivik a fost prezentat ca extremist de dreapta, ba ca fost membru al tinerilor laburişti până la excludere, ba fundamentalis creştin. Vorbe fără probe, fără argumente. Apoi, surprinzător, aflăm că pe pagina aceluia de Facebook individul s-ar fi prezentat ca admirator al lui John Stuart Mill, Churchill şi… ca membru al masoneriei. Ba şi dotat cu un manifest politic antimarxist.

Mai de bun simţ ar fi să credem că este vorba de un act colectiv sângeros. Conexiunile franc-masonice n-ar fi excluse. Anders Behring Breivik ar fi persoana scoasă în faţă, ţapul ispăşitor la îndemâna presei şi slujind scopurilor oculte ale crimei în masă. Ştim că prima impresie contează iar primele ştiri auzite de masse au fost: „fundamentalist creştin”, „anti-imigraţionist”, „anti-marxist”. Pe acestea le-au auzit prima oară şi să sperăm că nu se vor conforma ci vor dori să afle rezultatele unei anchete cinstite.