BREXIT sau sfârşitul şmecheriei franco-germanice

În urmă cu câteva ceasuri poporul britanic a decis în majoritate, prin votul dat la referendum, ieşirea Regatului Unit din componenţa Uniunii Europene. Câteva lucruri îmi par că au influenţat atitudinea electoratului britanic şi acestea au o componentă comună: aşa-zisul motor frnaco-german al UE.

În primul rând, politica de austeritate impusă de Merkel tuturor ţărilor din componenţa structurii europene. O austeritate cuprinsă într-o formulă foarte simplă: DEFICIT DE MAXIMUM 3 PROCENTE din PIB. Numai că în timp ce majoritatea ţărilor se zvărcoleau sub acest pat al lui Procust economic, s-a descoperit că existau câteva ţări mai egale decât altele şi pentru care limita se întindea spre 5%. Care erau aceste ţări? Exact Germania şi Franţa, care pretindeau celorlalte plafoane stricte.

În al doilea rând, ŢEAPA DATĂ UCRAINEI. Adică statului a cărui integritate teritorială fusese garantată atât de Rusia, cât şi de SUA în rând cu Marea Britanie. Mai întâi, o invitaţie de aderare la Uniunea Europeană. Apoi – după ce acest stat devine ţinta agresiunii Rusiei – urmează un tangou politic extrem de ciudat între Rusia şi UE. Aceleaşi Germania şi Franţa îşi arogă rolul de primadonă în politica externă a UE şi impun planuri utopice de pacificare, mai curând mijloace prin care i se recunoaşte Rusiei, prin status quo-ul impus prin acordul de la Minsk, achiziţiile teritoriale. Pentru că doar naivii ar putea să creadă că Rusia ar mai restitui Crimeea sau că şi-ar retrage „voluntarii” din Donbas. În dosraul ucrainean putem vorbi fie de miopie crasă politică – ţinând cont de faptul că, prin măsurile luate, Rusia consideră UE drept inamic al ei (şi atunci de ce să cocoloşeştii o putere care te consideră aşa?) – fie vorbim de înţelegeri secrete prin care spaţiul răsăritean a fost împărţit în zone de influenţă între Rusia, pe de-o parte, şi binomul franco-german. Şi ca să ni se întărească această bănuială, iată că doar cu câteva zile înaintea referendumului din Marea Britanie, domnul Steinmeier, ministrul de externe al Germaniei, devine vocal faţă de politica de apărare a NATO şi cere ridicarea sancţiunilor impuse Rusiei! Ciudate pretenţii faţă de o organizaţie militară susţinută în principal de efortul SUA şi britanic.

Ceea ce a pus capac (şi la care a făut referire cam orice comentator) a fost politica faţă de migrarea în massă, legată de evenimentele din toamna anului trecut, când peste un milion de persoane au trecut ca prin brânză peste frontierele UE, atraşi de mesajele doamnei Merkel, total opuse tratatelor europene. NU numai că puhoiul de oameni a înspăimântat în măsură foarte mare, dar inducerea ideii că acest şuvoi este infiltrat la greu de islamişti fanatici a făcut ca groaza să crească. Şi acest lucru în condiţiile în care Franţa (şi Belgia) erau răvăşite de atacuri teroriste, penetrate aceste ţări de reţele de insideri, de radicali neaoşi, cu cetăţenie europeană. Ca o paranteză, observăm că discursul oficial al acestor două ţări (Germania şi Franţa) e foarte deschis emigraţiei – chit că ţări precum Grecia şi, mult mai mult, Italia şi Spania sunt răvăşite şi lăsate fără sprijin real – dar evită să facă trimitere la calvarul prin care trec creştinii din Orientul Mijlociu în faţa terorii islamiste, teroare alimentată de material uman născut şi crescut în Europa, mai ales provenit din mediile stângiste şi atee.

dacă adăugăm şi birocraţia înfiorătoare şi OPACĂ controlului democratic, tabloul Uniunii Europene trebuie că s-a prezentat în mod foarte fioros participanţilor la scrutinul organizat pe 23 iunie.

Dar ce se va întâmpla după ieşirea efectivă?

Mi se pare că un efect pervers va fi că, prin ieşirea regatului Unit şi, de aici, prin pierderea accesului la resursele energetice din Marea Nordului, Germania va fi aruncată şi mai mult în braţele sirenei energetice ruseşti! Şi UE împreună cu ea!

Să sperăm că nişte capete lucide vor preîntâmpina un astfel de scenariu şi vor impune reconstituirea Uniunii Europene pe noi baze. O Europă a naţiunilor, fără acel monstru birocratic de la Bruxelles, o Europă în care motorul prosperităţii să nu duduie doar în beneficiul Germaniei, ci al tuturor partenerilor. O Europă FĂRĂ MAI MULTE VITEZE, fără aberaţiile corectitudinii politice pe care tot încearcă să le dicteze, fără „multiculturalisme”, şi în care, pentru că a fost regândită, să poate fi acceptată (de ce nu?) Marea Britanie din nou.

„Cazul Virgil Tănase” – de la o a patra la o a cincea ipoteză?

Mi-a picat în mână volumul lui Liviu Tofan despre celebrul „caz Virgil Tănase”. „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj” – aşa se intitulează. Am citit-o cu mare atenţie şi concluzia pe care am tras-o la final e că fostului jurnalist de la Europa Liberă i-a fost pur şi simplu milă de personajul-cheie al poveştii, scriitorul-„disident” Virgil Tănase. I-a fost aşa de milă încât nu şi-a mai dus cercetarea spre concluziile extreme ci îşi lasă cititorii să-şi facă o părere. Pentru că, în schimb, autorul pune o sumedenie de întrebări în jurul personajelor şi întâmplărilor ce se ivesc tocmai pentru a contracara fumigenele informaţionale aruncate de „băieţii cu ochi albaştri” ai diverselor servicii. Iar pe respectivul Virgil Tănase îl lasă să se aplice pe seama lui exact vorba populară care spune că „orice pasăre pre limba ei piere”. Adică i-a cerut scriitorului să-şi prezinte propriul punct de vedere, peste ani.

Şi iată ce ne îndrugă marele „disident” despre motivaţiile „disidenţei” sale, care i-ar fi adus cică ura clanului Ceauşescu, un discurs parcă tras la indigo după acelea ale diverşilor stângişti de pe-aici sau de pe-aiurea ce aruncă vina nenorocirilor comunismului NU asupra ideologiei criminale, ci „modalităţii greşite de aplicare” a unei idei foarte umaniste:

„Trăiam într-o lume rea (şi astăzi cred că era rea, tocmai pentru că, având sămânţa unei lumi mai bune, în loc s-o sădească în pâmânt, o zidise într-un strat de beton armat); trăiam într-o lume de minciună ai cărei diriguitori vroiau să construiască cu ocnaşi o lume concepută pentru oameni liberi. […]

Pe un drum greşit, calităţile politice ale lui Nicolae Ceauşescu nu puteau duce decât la dezastru, nu la cel evocat adesea din punct de vedere al democraţiilor occidentale, ci la eşecul unei experienţe istorice inedite, ce putea fi o soluţie în momentul în care, sunt convins, capitalismul şi economia de piaţă şi-au epuizat calităţile şi agonizau. […] Acestea toate m-au împins să refuz orice compromis cu regimul totalitar român. […]  Realităţile unei societăţi [Occidentul, n.m.] ce nu mai are nevoie de cultură (în care nu-şi poate privi decât moartea) şi unde arta este în primul rând o marfă.”  [Tofan, p. 151-152]

 

Deci în spatele opoziţiei sale faţă de Ceauşescu nu s-a aflat niciodată principiul LIBERTĂŢII (adică al democraţiei, al libertăţii de expresie, de manifestare, de întreprindere) ci acelaşi elan utopic spre fantasmagorii politice. De aceea oare domnul Virgil Tănase s-a aruncat imediat după 1989 – scriitorul evită să spună asta, aşijderea şi domnul Tofan – în braţele lui Ion Iliescu, trecând cu vederea crimele Revoluţiei dar, mai ales, pe cele ale Mineriadei, act criminal ce poate fi catalogat drept „terorism de stat”? În numele artei – bine stipendiate – a făcut parte din grupusculul de scriitori şi artişti apropiaţi FSN-ului? Hai să zicem că aceste lucruri nu interesează pentru că se petrec peste ani şi ani de la pretinsa încercare de asasinare comandată de Ceauşescu.

Dar cum rămâne cu „sinceritatea”? Cum poate fi „sincer” cineva care devine părtaş al unei operaţiuni cât se poate de evidente de măsluire a faptelor. Adică de minciună! Şi domnul (sau tovarăşul?) disident Tănase mai scăpa un lucru din vedere: că prin participarea sa la o operaţiune de intoxicare mediatică organizată DE UN SERVICIU SECRET (DST în cazul de faţă) făcea ca toată propaganda denigratoare a statelor comuniste împotriva adevăraţilor luptători pentru libertate şi adevăr să capete un aer veridic. „Uite dom’le”, ar fi putut trage concluzia un neavizat, „au dreptate ăştia când spun că disidenţii sunt spioni în slujba reacţiunii străine.” Dar să-l lăsăm la o parte pe acest individ. Aşa cum lăsăm la o parte şi scornelile – subliniate de însuşi Liviu Tofan – ale preconizatului asasin Matei Pavel Haiducu – HIRSCH.

Altceva sare în ochi – conexiunile cazului cu activitatea revoluţionarului de profesie Ilich Ramirez Sanchez cunoscut şi drept Carlos Şacalul. Pentru Liviu Tofan conexiunea e doar una secundară în acest volum. Ştiu că s-a ocupat de prezenţa şi legăturile lui Carlos cu regimul Ceauşescu într-o altă carte dar încă nu mi-a picat sub ochi. Pentru autor principala filieră e aceea a „dosarului Hernu” – a patra ipoteză a cazului, după cum consideră domnia sa.

Dar dacă lucrurile nu stau chiar aşa? Dacă am avea chiar o a cincea ipoteză şi, pentru a o expune, mă voi baza pe un alt volum citi recent: „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional” de Oliver Schrom. Autorul e un jurnalist neamţ iar tendinţa volumului e aceea de a elimina trimiterile către URSS ca aliat al teroriştilor de teapa lui Carlos. Mai mult, şi activităţile sale în celelalte ţări socialiste sunt minimizate (Ungaria, RDG, Iugoslavia; cât despre Cehoslovacia şi Polonia, mai că nu sunt menţionate) deşi Carlos se plimbă cu arme şi bagaje fără nici o îngrădire. Şi deşi KGB şi GRU sunt cât se poate prezente în aceste state dar şi în altele. Arăbeşti sau musulmane. Dar nimic nici despre serviciile sovietice. Şi atunci de ce să fac referire la acest volum? Pentru că rămân faptele, datele şi milcările personajelor pe care le coroborâm cu cele din primul volum menţionat.

Afacerea Tănase are loc în intervalul ianuarie 1982 (apariţia pamfletului în revista Actuel) şi 31 august acelaşi an (conferinţa de presă a lui Virgil Tănase, Paul Goma şi Matei Haiducu). Cu un an înainte însă avusese loc atentatul de la Europa Liberă – 21 februarie 1981, premers de coletele capcană destinate unor opozanţi români din exil (fără victime însă). Şi aici revenim la volumul lui Schrom, din care aflăm că în pregătirea acţiunii din Munchen a contribuit şi belgianul „Eric” care îl recrutase pe bascul din ETA ce trimisese coletele capcană. „Şi tocmai acest Eric i-a făcut greutăţi grupului Carlos la Munchen. În seara zilei de 12 februarie 1981, specialiştii de ascultare unguri au interceptat o convorbire a lui Weinrich [mâna dreaptă a lui Carlos, n.m.]. El i-a dat de înţeles lui Carlos, care se afla la Budapesta, că Eric nu poate să livreze obiectele necesare şi că de aceea atentatul se mai amână puţiin.” [Scrom, p. 220]Apoi iar se mai amână puţin pentru că pe 16 februarie 1981 este arestat la frontiera dintre Elveţia şi Germania „Roberto” Bellini, care ar fi trebuit să aibe un rol în atentatul preconizat. Iar când acesta se petrece, afectată NU va fi secţia română, ci doar cea cehoslovacă, deşi se afirmă că atentatul ar fi fost produs duin ordinul lui Ceauşescu. Apropo, Carlos nu era prezent în RFG iar ofiţerul de legătură Niţescu l-ar fi tachinat atât pentru eşc, cât şi pentru faptul că Carlos stătuse în tot timpul acesta la loc călduţ în Budapesta: „Plin de sarcasm, l-a întrebat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data viitoare să poată lua şi el parte personal la operaţiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a sarcinii.” [Scrom, p. 225]

 

 

 

Şi iată că ne aflăm la un an depărtare, în 1982 – anul „afacerii Tănase – cân acelaşi Carlos se pregătea de un alt atentat, de data aceasta la Paris, contra unui ziarist arab şi a publicaţiei ce-şi avea sediul în capitala Franţei. Pentru organizarea actului criminal o trimite pe însăşi tovarăşa sa de viaţă, Magdalena Kopp – persoană care nu era în evidenţele serviciilor de securitate occidentale şi nici nu se ştia de relaţia pe care o avea cu Carlos – împreună cu alt participant de la Munchen, „Luca” (Bruno Breguet pe numele real)  şi care urmau să se coordoneze cu acelaşi belgian „Eric”. Să observăm un lucru: Magdalena Kopp venea de la Bucureşti. Şi să trecem la ce istoriseşte Schrom:

„Nici cu Eric nu au reuşit să se întâlnească, aşa cum fusese stabilit. El ar fi trebuit să-i dea lui Kopp cheia maşinii în al cărei portbagaj se afla explozibilul. Când belgianul n-a venit nici la ultima întâlnire stabilită şi n-a dat nici o veste, Kopp s-a gândit să renunţe. Ea l-a sunat nervoasă pe Carlos la Budapesta şi a dat frâu liber supărării, mai cu seamă că într-o cafenea îi fusese furată poşeta [hopa!, n.m] cu toţi banii şi cu paşapoartele false. Însă Carlos i-a poruncit să rămână.[…]

La următoarea întâlnire stabilită, totul a decurs o.k. Maşina se afla într-un garaj subteran pe Champs-Elysees. Era un Peugeot alb, mai vechi.

Când, pe 16 februarie 1982, s-a dus acolo cu Luca, au avut probleme s-o deschidă. Eric le dăduse zece chei, spunându-le că una dintre ele se potriveşte precis. Au durat o veşnicie până când au reuşit să deschidă portiera din faţă, dar şi mai mult până când au deschis portbagajul, căci ea vroia să vadă dacă explozibilul există într-adevăr. Cu multă trudă au reuşit să-l deschidă. Au văzut cinci kilograme de Penthrit, suficient ca să producă o spărtură substanţială în peretele unei ambasade.

Tocmai când vroiau să urce în maşină şi să plece, au venit doi bărbaţi care li s-au adresat. Kopp nu înţelegea frenţuzeşte, dar i s-a părut că aude cuvântul bilet. Dar unde dracu’ era biletul de parcare? Eric nu le dîăduse nici un bilet şi nici în torpedo nu se afla unul. Nedumerită, ea s-a întors spre Luca şi a văzut cum elveţianul ăşi scoate pistolul, îl ţinteşte pe unul dintre bărbaţi şi apasă pe trăgaci. Clic, armă blocată.” [Schrom, p 232 – 233]. Treaba e că oricât a vrut să tragă „Luca”, arma nu s-a descărcat, Magdalena Kopp a luat-o la fugă, sunt prinşi amândoi şi întemniţaţi. Motiv pentru Carlos să înceapă o serie de atacuri sângeroase împotriva Franţei – atât în Hexagon, cât şi în lume – cu scopul de a forţa autorităţile franceze să-i elibereze tovarăşa. La un moment dat, în iunie 1982, nevoit să schimbe ruta de transport a explozibililor şi armelor, Weinrich, mâna dreaptă a lui Carlos, îi dă sarcina lui Christa Margot Frohlich să facă transportul dinspre Bucureşti spre Franţa, via Italia. „Pe 16 iunie 1982, Frohlich a părăsit Bucureşti, supraîncărcată. A luat avionul mai întâi până la Roma, unde pe aeroport a atras atenţia poliţiei italiene prin faptul că avea un bagaj de mână neobişnuit de greu. De aceea, doi funcţionari i-au cerut permisiunea să arunce o privire în geanta ei. Spre disperarea ei. au apărut 20 kilograme explozibil, marca hexogen, mai multe detonatoare şi trei paşapoarte false, dintre care unul pe numele de Margit Stadelmann… […] carlos se afla într-o situaţie dificilă; acţiunile lui s-au încetinit. Frohlich era al treilea membru al grupului, arestat în decurs de patru luni.” [Schrom, p. 238 – 239 ]

 

Ori în acest timp se defăşura mascarada „răpirii lui Tănase” sau a „încercărilor de asasinat”. Cu mare tam-tam mediatic, cu mare conferinţă de presă a preşedintelui Mitterand (9 iunie 1982). Mare tâmbălău pentru … nimic, vreme în care oamenii lui Carlos erau prinşi ca muştele, după ce treceau prin Bucureşti; vreme în care se petreceau omoruri adevărate. Sau poate era doar un specctacol de sunet şi lumini?

 

Unul făcut pentru a-i băga în ceaţă pe Carlos, oamenii lui şi pe stăpânii lor reali. Un fals scandal între două state, vreme în care Occidentului îi sunt viraţi unul câte unul oamenii Şacalului de către oamenii lui Ceauşescu. Şi poate ţinta iniţială a târgului o fi fost Carlos însuşi, dar cum acesta nu se dădea dus din Budapesta, berlinul de Est sau Bucureşti, cei de la servicii s-or fi văzut nevoiţi să se mulţumească cu subalternii. Dar buni şi ăştia câtă vreme o reţea – aceea a lui Carlos – pe care, până atunci, occidentalii nu fuseseră în stare să o neutraizeze, iată că îşi pierdea oamenii. Culmea, pionii folosiţi ca fumigene, gen Tănase, serveau, din punct de vedere ideologic, mai curând patria sovietică decât aceea română,  în vreme ce, prin efectele nebănuite din subteranele războiului invizibil, tocmai aceşti sovietici şi aliaţii lor aveau de pierdut.

Un an mai apoi, pe 25 august 1983, avea loc ultimul mare act sângeros al „războiului privat cu Franţa” – explozia de la „Maison de France” din Berlinul de Vest, centrul cultural francez. Investigaţiile vest-germane legate de acest caz au dus însă la concluzia că RDG şi celelalte ţări socialiste (în frunte cu măreaţa Uniune Sovietică) au sponsorizat terorismul internaţional.. Chiar şi Schrom e nevoit să recunoască – p. 261.

Liviu Tofan, „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, Editura Polirom, Colecţia Hexagon, Bucureşti 2012.

Oliver Scrom, „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional.”, Editura Vremea XXI, Colecţia Fapte, Idei, Documente, traducere de Erika Dumitraşcu, Bucureşti, 2013,

Atentatele de la Paris: urmări pentru România

Ce act major s-a petrecut cu România după 11 septembrie? Păi, din cauza importanţei  geopolitice, România a fost primită rapid-rapiduleţ mai întâi în NATO, apoi în UE. Vechile piedici au dispărut ca prin farmec. Nu s-a mai zis nici „pis” despre ele. Chit că stăteau taberele tixite cu „refugiaţi umanitari romi” prin Franţa cea multiculturală.

 

În oglindă, şi după aceste evenimente care impun urgent o politică nu numai comună, dar şi categorică, la graniţele Uniunii, se vor petrece nişte transformări care vor duce direct…

 

INTRĂM ÎN SCHENGEN, băi, pe repede-nainte!

 

V-o spune tata Omidu’.

PS: dar avem un Adrian Năstase care să ştie cum să profite de conjunctură?

Atentatele de la Paris: bun venit în Războiul Rece 2.0

Redau mai jos un comentariu pe care l-am scris la o postare a doamnei Monica Ghiurco de pe Facebook (şi reluat şi pe blogul lui Adelin Petrişor), text de pornire pentru alte gânduri ivite în jurul evenimentelor sângeroase recente din capitala Franţei.

Părerea mea e că în Franţa a ajuns războiul extremelor. Pe de-o parte, un stat francez total separat de electorat (nu numai de Biserică şi religie, după cum clamează), care – în dispreţul suveran faţă de majoritate – a decis să aplice politicile extremei-stângi culturale. A se vedea aşa-zisele căsătorii între cei de acelaşi sex, chestia aia cu politica sau filosofia genului (nu prea am înţeles), multiculturalitatea extremistă, permisivitatea faţă de atacurile la propriu a simbolurilor creştine din Franţa (ceea ce face Femen). Pe de altă parte, extremiştii islamului radical sunt în largul lor de vreme ce nu-i întreabă nimeni de sănătate iar “corectitudinea politică” (la putere în Franţa şi nu numai) INTERZICE – pe motiv că… ar fi rasism! – orice încercare de analiză a pericolelor aduse de o emigraţie în afara oricărui control. Cred că ar trebui să avem în vedere şi o deosebire majoră faţă de situaţia din SUA, ca să dăm alt reper. În Statele Unite, oricât ar părea de ciudat, nu există nici un soi de piedică în exprimarea oricăror idei, oricât de aberante ar fi sau oricât de extremiste ar părea. Există KKK, partide naziste (şi comuniste), tot felul de fiţuici radicale. pentru că libera exprimare a ideilor este un amendament cu un loc bine prins în Constituţie. În schimb, în “democratica” Franţă cine îndrăzneşte să aibe anumite idei opuse “istoriei oficiale” riscă să ajungă în puşcărie.

 

Aceste lucruri le scriam în noaptea de 7 spre 8 ianuarie. Între timp, lucrurile au luat amploare, Parisul a fost paralizat de panică iar autorităţile franceze – în frunte cu serviciile lor speciale – s-au cam umplut… de respect. Trei zile a durat neutralizarea presupuşilor atacatori, oameni care – după cum au ajuns să spună chiar experţii – dovedeau o temeinică cunoaştere a tacticilor militare. Dar să fie vorba doar de acest mult vânturat conflict între „civilizaţia Occidentală” şi partizanii Islamului radical? Sau cumva explicaţia o găsim în altă parte?

De ce uităm să avem în vedere CONTEXTUL în care ne aflăm? Ori, acesta ne prezintă – pentru anul 2014 care tocmai s-a sfârşit – două conflicte de amploare care au pus lumea pe jar. Unul se petrece în orientul apropiat şi îi are drept actori pe partizanii ISIL. Dar al doilea conflict – cel din Ucraina – dă naştere unr mult mai grave urmări! Parctic – deşi mai-marii politicii mondiale nu recunosc acest lucru – din cauza agresiunii Rusiei cât şi ca urmare a sancţiunilor suferite de guvernul „ţarului Putin”, lumea deja se găseşte într-un nou RĂZBOI RECE. Pe de-o parte, Rusia a fost dată peste cap de războiul economic dus de SUA (în special) şi de aliaţii vestici. Nu atât sancţiunile adoptate de UE şi SUA şi-au dovedit eficienţa, cât prăbuşirea cotaţiei petrolului. Iar pentru aceasta a fost nevoie de acţiunea concertată a Statelor Unite şi a monarhiilor din Golf. Monarhii ISLAMICE!

Pe de altă parte, Rusia acăutat şi ea să găsească punctele slabe din rândul alianţei vestice şi, acolo unde i se părea ţesătura slabă, să încerce să o deşire. Ungaria e primul nume care-mi vine în minte de politici duse spre a stârni doscordie în Europa dar cazuri mai sunt. ori cine spune că tentativele ruseşti au încetat? Dimpotriva, ele continuă şi vor continua. Apropo, şi-a pus cineva problema duratei acestui Război rece 2.0?

Dar să revenim la problemă în chestiune iar pentru aceasta avem nevoie de o privire spre… trecut, spre mai vechiul Război rece dintre URSS şi lumea liberă. Care erau mijloacele de subversiune utilizate de sovietici pentru erodarea vesticilor? Între altele, arma terorismului. IRA, Brigăzile Roşii, ETA, Septembrie Negru – câteva din organizaţiile sprijinite financiar şi material de sovietici. Baze de antrenament? Foarte curios – în ţări din Orientul Mijlociu. Iată că astăzi aceeaşi zonă e sursă din care se revarsă spre Occident materialul uman gata să îmbrace de această dată haina Jihadului în locul aceleia a diverselor cămăşi de extremă-stângă.

Am remarcat anterior că Rusia încearcă să găsească în ţările din Vest punctele slabe care să împiedice, prin forţarea lor, o atitudine cât mai tranşantă între aliaţii NATO. Dar care ar fi în privinţa Franţei acest câlcâi al lui Ahile? De la prima vedere iese în evidenţă politica imigraţionistă, eşecul politicilor de stânga privind „multiculturalitatea”, eşecul integrării. Din acestea a ieşit parţial victorios Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, formaţiune politică dovedită a fi finanţată de… Rusia. Dar nu-i suficient. Ce ar fi dacă s-ar alimenta şi polul celălalt, prin trimiterea unor celule care să acţioneze criminal. De câte ar fi nevoie ca să instaureze haosul la Paris? Nici măcar o sută, nici măcar 50. Cred că vreo 20 ar fi arhisuficiente pentru ca din trei în trei zile să auzim dinspre Hexagon acelaşi şi acelaşi scenariu pe care-l vedem de alte trei zile încoace.

În plus ar avea şi un efect de reacţie în lanţ. Pe de-o parte, acea pegră atrasă de mesajul anarhisto-islamic s-ar putea desfăşura violent în stradă, de la un punct încolo, producând ciocniri masive cu organele de ordine. Ba – mai ştii? – ar încerca să creeze enclave autonome supuse sharia în mijlocul Republicii franceze. Pe de altă parte, partidul doamnei Le Pen va avea o şi mai mare motivaţie de a activa şi de a iluziona electoratul spre cucerirea puterii politice.

În al treilea rând, însă, foarte posibil ar fi ca în Europa de vest să se întărească un curent atât de radical islamofob încât să fie prejudiciate relaţiile cu statele de civilizaţie islamică. Între acestea, Arabia Saudtă, Qatar, Emirate… Cele care decid preţul petrolului.

PS: Publicaţia „Charlie Hebdo” era una de evidentă fatură extrem-stângistă. Mesajele răspândite contribuiau ca nici altcineva la inflamarea relaţiei cu musulmanii din întreaga lume, în răspăr cu mult-clamata „corectitudine politică” îmbrăţişată de stânga în general. Oare batojocura cu care se tratau subiectele „satirei” venea numai din imboldul interior al neconformismului sau avea şi un anumit grad de subordonare… ierarhică, pe linie ideologică, dinspre şefii care, pentru cei de extremă-stângă, se găseau într-o vreme în Estul Europei?

Războiul din Ucraina: „voluntari” şi „internaţionalişti”

Prin Românica noastră se cam poartă memoria de scurtă durată. Atât de scurtă încât nu mai vrea (aproape) nimeni să-şi mai amintească de trecut. Poate şi pentru faptul că mediile zise „româneşti” se fac preş în faţa cauzelor susţinute de „corectitudinea politică” la putere prin unele cercuri „progresiste” (sic!) din Vest. De exemplu, nu de mult comentariile la un articol de pe Mediafax postate cu un ton favorabil Spaniei naţionaliste şi lui Franco au fost pur şi simplu eliminate – un banal „Arriba Espana! Arriba Franco” din partea mea. Deranja foarte, probabil, şi or fi avut tentă „fascistă” (?!).

Dar de ce am adus vorbă de Spania şi conflictul desfăşurat acolo între 1936-1939? Pentru că lucrurile par a fi ciudat de asemănătoare în unele privinţe cu ceea ce se petrece în zilele noastre în ţara de la extrema cealaltă a Europei, în Ucraina. Ne lovim, de exemplu, de acţiunea URSS – prin trupele trimise ca „voluntari” în ţara iberică –  spre a construi acolo societatea comunistă; în Ucraina vedem cât se poate de clar că Rusia, moştenitoare declarată a URSS, şi-a trimis trupele, tot sub formă de voluntari, pentru a-i sprijini pe secesioniştii din – atenţie la termeni! – „Republicile POPULARE ale Luganskului şi ale Doneţkului”, amândouă afişând simbolistică de extremă stângă. În retorica folosită se face mult caz de „pericolu faşist” ce îşi află cuibul la Kiev şi nu numai. Ca o paranteză, câţiva din cei cocoţaţi în frunte respectivelor entităţi din estul ucrainei afirmau acelaşi pericol „faşist” din partea României în vremea în care asasinau români în Transnistria.

Şi acum ajungem la un alt punct foarte asemănător: prezenţa unităţilor de adevăraţi voluntari veniţi cam din toate părţile spre a susţine o cauză ori alta. Unii, poate, pot fi încadraţi la categoria mercenari; alţii poate că sunt doar detaşaţi ca un sprijin neoficial din partea unor state. Dar grosul este constituit, totuşi, din material uman împărtăşind vederi IDEOLOGICE care îi stimulează să participe la un conflict străin patriilor lor. Practic, parcă vedem în faţă „brigăzile de internaţionalişti” care se confruntau cu diversele falange de naţionalişti la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut.

Un material realizat de BBC credem că este edificator în această privinţă:. Remarcăm că, spre diferenţă de Mediafax, instituţia britanică de presă nu are parti-pris-uri ideologice.

31 August 2014 Last updated at 23:32 GMT

Ukraine war pulls in foreign fighters

By Patrick Jackson BBC News

Rafa Munoz Perez, a Spaniard serving with the rebels in Donetsk, wears a Spanish Republic wristband

 French, Spanish, Swedish or Serb, the foreigners fighting for both sides in east Ukraine’s bloody conflict hail from across Europe and come with a bewildering array of agendas.

The non-mercenaries among them are motivated by causes which can stretch back to the wars in the former Yugoslavia – and even further still, to the Spanish Civil War of the 1930s.

 

Russia is the elephant in the room, dwarfing any other foreign nationality, although it is increasingly hard to disentangle Russians fighting as volunteers from regular soldiers allegedly deployed on covert missions.

 

Ukraine’s pro-Russian rebels like to talk up their foreign volunteer fighters, presenting them as latter-day International Brigades fighting „fascism”. Meanwhile there has been some debate in Kiev on the wisdom of creating a Ukrainian „Foreign Legion”.

 

Here we look at some of the foreign fighters by country of origin, in a phenomenon which, in a small way, mirrors that of young Muslims from Britain and other parts of Europe travelling to the Middle East to fight in its wars.

 

 

Russia

It is no secret that Russian citizens have occupied senior posts among the rebels, the most famous of them being Igor „Strelkov” Girkin, who reportedly held the rank of reserve colonel in Russia’s Federal Security Service as late as last year.

 

There is strong evidence that rank-and-file Russian fighters have entered east Ukraine to join the rebels, but whether they are volunteers making common cause with ethnic Russians in Luhansk and Donetsk, or mercenaries, is a grey area.

 

Rebel leader Alexander Zakharchenko has stated publicly that between 3.000 and 4,000 Russian „volunteers” have fought for the rebels since the start of the uprising in April.

 

„There are also many in the current Russian military that prefer to spend their leave among us, brothers who are fighting for their freedom, rather than on a beach,” he said on 28 August.

 

Chechen fighter Ruslan Arsayev

 

Evidence has mounted that regular Russian soldiers are involved, with 10 paratroopers captured inside Ukraine and indirect evidence of military casualties at home in Russia.

 

Chechens, both from Russia’s Republic of Chechnya and from the anti-Russian diaspora living in exile, are believed to be involved on both sides of the conflict, but predominantly fighting for the rebels.

 

A gunman who presented himself as a Chechen called Ruslan Arsayev told the Mashable news website in an interview he was fighting for Ukraine because he wouldn’t „bend over for Putin”.

 

 

At the scene: Oliver Carroll, journalist working in Ukraine

 

A number of foreign fighters serve in the Aidar volunteer battalion currently fighting in east Ukraine. Chechen Ruslan Arsayev is perhaps the most colourful example. An army veteran of six military campaigns, Ruslan came to Ukraine to fight during the Maidan revolution. He was injured twice, once seriously, when a bullet punctured his lung.

 

He comes from a well-known family of warriors. One of his brothers was security minister in Aslan Maskhadov’s rebel government. Another was convicted of hijacking a plane en route to Moscow in 2001, an action that resulted in the loss of three lives.

 

At the Aidar base near Luhansk, Ruslan explained he had come to Ukraine because of Putin. „Putin has turned my home into Stalin’s Russia, with a dozen informants on every street,” he said. He wasn’t prepared to accept Putin’s rule, and predicted an uprising in Chechnya in the „very, very near” future.

 

France

 

Some 20 French citizens have gone to Ukraine to fight on both sides, French public radio station France Info said in a report (in French) on 11 August.

 

Four of them, including two former soldiers, went to Donetsk to fight for the rebels. They were filmed by Russian newspaper Komsomolskaya Pravda posing with guns.

 

Their spokesman is Victor Lenta, 25, who earlier told France’s Le Monde newspaper (article in French) he had been a corporal in the Third Marine Infantry Paratroop Regiment and had served in Afghanistan, Ivory Coast and Chad. Another member of the group is Nikola Perovic, also 25 and with Serbian ancestry, who likewise reportedly fought in Afghanistan as a corporal in France’s 13th Mountain Infantry Battalion.

 

The French group gave Le Monde journalist Pierre Sautreil a photo of Nikola Perovic holding up a French flag in the southern Donetsk region on 11 August

They told Le Monde they were the founders of an ultra-nationalist movement called Continental Unity, which has organised demonstrations in France and Serbia in support of Syrian President Bashar al-Assad and Serbian war crimes suspect Vojislav Seselj.

 

In their view, according to Le Monde, Russia is the final bulwark against liberal globalisation which they consider „responsible for the decline in national values and loss of French sovereignty”.

 

Their main role among the rebels, apparently, is to provide combat training for recruits from West European countries.

 

Gaston Besson, on the other hand, has been fighting for the Ukrainian government as a member of its Azov volunteer battalion, a unit known for its far-right associations.

 

Aged 47, he nonetheless describes himself as a „leftwing revolutionary”, according to France Info. Reported to be a former paratrooper, he is said to have fought in previous conflicts ranging from Croatia to Colombia

 

He is known for his efforts to recruit other foreigners and, according to a Eurasianet article, wrote in June: „Every day I receive dozens of requests to join us by email, especially from countries like Finland, Norway and Sweden.”

 

 

At the scene: Pierre Sautreuil, French journalist working in Ukraine

 

I met the French volunteers for the first time on 9 July in a bar in Budapest, Hungary. Up until then, our exchanges by phone had been brief and their answers evasive.

 

The rules for this first meeting were simple: they pose the questions. They feared I might be a French intelligence agent. „We can’t trust you yet.”

 

After a long series of questions about my background, and my opinions on the Ukrainian crisis, they asked for my passport and photographed it several times.

 

„We have nothing but enemies in intelligence,” one of them told me, handing back my passport. We said our goodbyes.

 

Next day I got a phone call: „Our friends have completed their little investigation. You’re clean. We’ll meet at 19:00.” And thus began my investigation.

 

 

Spain

 

For two Spanish leftists, the conflict in east Ukraine represents a chance to repay what they see as a historic favour.

 

Angel Davilla-Rivas (C) and Rafa Munoz Perez (R) in Donetsk

 

Angel Davilla-Rivas told Reuters news agency he had come with his comrade Rafa Munoz Perez to fight for the rebels in recognition of the Soviet Union’s support for the Republican side in the Spanish Civil War.

 

Mr Munoz, 27, is a former social worker from Madrid who has been a member of the youth wing of the United Left political movement since 2010, Spain’s El Pais newspaper said in an article. His friend, 22, is from Murcia and belongs to the youth wing of a branch of the Spanish Communist Party, the paper added.

 

Mr Davilla-Rivas showed off tattoos of Soviet leaders Vladimir Lenin and Joseph Stalin on his torso.

„I am the only son, and it hurts my mother and father and my family a lot that I am putting myself at risk. But… I can’t sleep in my bed knowing what’s going on here,” he told Reuters.

 

There are also reports of Spaniards fighting on the government side, according to an article in the Kyiv Post.

 

 

Serbia

 

Dozens of Serbs are believed to be fighting for the rebels, ostensibly drawn by an ethnic and nationalist sense of solidarity with the region’s Russian Orthodox Christians and residual hostility towards Nato, regarding the Ukrainian government as its proxy.

 

However, Belgrade-based security expert Zoran Dragisic told German broadcaster Deutsche Welle in a report that Serbian fighters were primarily fighting as mercenaries and could be found on both sides in Ukraine.

 

„It’s indoctrination that draws young people – some of them almost children – to war,” he said.

Meanwhile, there are moves within Serbia to stem the flow of fighters heading east with a law that penalises participation in a foreign war.

 

 

Sweden

 

 

In an interview with the BBC’s Dina Newman, a Swedish sniper with far-right views, Mikael Skillt, said he was fighting for the Ukrainian government because he believed in the „survival of white people”. Like France’s Gaston Besson, he is a member of the Azov battalion.

 

„I would be an idiot if I said I did not want to see survival of white people,” he said. „After World War Two, the victors wrote their history. They decided that it’s always a bad thing to say I am white and I am proud.”

 

At the same time, he added that he planned eventually to fight for Syrian President Bashar al-Assad because he believed Mr Assad was standing up to „international Zionism”.

 

 

Poland

 

Reports that Poles were fighting in Ukraine prompted the government in Warsaw to formally deny that Polish citizens were fighting as mercenaries for the Ukrainian government. It went on to warn that any Poles who go there to fight could face jail upon their return, Deutsche Welle reports.

 

Leonid Smolinski, a 49-year-old Polish citizen born in Ukraine, was killed in a rebel ambush on 12 August while serving in Ukraine’s Dnipro volunteer battalion, according to Euromaidan Press.

 

At least one Pole has also sided with the rebels. In a speech in the rebel capital Donetsk, carried by radical Polish website xportal, Bartosz Becker described himself as a representative of „Polish free people who are against Nato terrorist bases in Poland”.

 

 

Germany

 

Margarita Zeidler is a former nurse who moved to Ukraine in 2002 for religious reasons after converting to the Russian Orthodox Church, according to an interview with Komsomolskaya Pravda newspaper (in Russian).

 

Dismayed by events in Kiev during the Maidan uprising over the winter she moved initially to Crimea, then to Donetsk region, she said, after one of her friends was shot dead there in May. She became the rebels’ information officer in Sloviansk during its siege by government forces.

 

While she describes herself as a journalist, she told the newspaper that she always keeps an assault rifle „within reach”.

 

Speaking in Russian in a video posted on YouTube on 11 August, she said she could not „stand by and watch Ukrainian fascists kill civilians”.

 

 

USA

 

Despite rebel allegations to the contrary, there is little evidence of American volunteer involvement on the ground. The exception was a Ukrainian-American called Mark Gregory Paslawsky, who had taken Ukrainian citizenship.

 

Paslawsky, or Franko as he liked to be known, was killed fighting for the Ukrainian government side in the embattled town of Ilovaisk. In an interview for Vice News, the 55-year-old West Point graduate and investment banker from New York had explained he wanted ultimately to help root out corruption in Ukraine, saying „the political elite has to be destroyed here”.

 

Russian media suggest that there are US citizens fighting for the rebels too.

 

 

Italy

 

Francesco F, 53, enrolled in the Azov battalion to „fight a good fight against Russia”, the Italian weekly Panorama reported in an article (in Italian) in June.

 

Already doing business in Ukraine two years before the violence erupted, he said he had „found his home alongside Ukrainian nationalists” on the Maidan barricades.

 

Francesco, who also featured in a video report by Il Giornale, has a past in the far right in Italy, according to Panorama.

 

 

Other countries

 

Other nationalities are reportedly involved in the conflict, probably in small numbers.

 

Citizens of Georgia, Belarus, Baltic states, Finland, Norway, Canada, Croatia, Slovenia and the Czech Republic, as well as Russia, are said to be involved as volunteers on the government side.

 

Rebel leader Alexander Zakharchenko said on 17 August that his foreign volunteers also included a number of Turks and Romanians.

 

Muzicile Mondialelor: FRANŢA 1998 – Jean Michel Jarre & Tetsuya Komuro – „Together Now”

Muzicile Mondialelor: FRANŢA 1998 – Ricky Martin – „La Copa de la Vida (The Cup of Life)” (cântecul oficial)