Bookfest 2014: „Bătălia pentru NATO” de Ioan Mircea Paşcu


Vineri, 30 mai, un dor de lectură a cuprins standul RAO, acesta umplându-se de tineri atletici, tunşi regulamentar şi privind în toate părţile în căutarea de oferte editoriale. Credem că nu avea nici o legătură cu lansarea cărţii lui Ioan Mircea Paşcu, „Bătălia pentru NATO”, eveniment la care a participat şi domnul George Cristian Maior alături de alţi înalţi reprezentanţi ai structurilor de securitate.

 

Cu această coazie am căpătat şi acel interviu publicat anterior cu domnul Paşcu.

 

Apropo, după cum veţi observa din înregistrarea video (mai spre ssfârşitul acesteia, cam pe la minutul 26-27), aflăm că domnul Ioan Mircea paşcu a intrat în viaţa politică post-decembristă pe data de 31 decembrie 1989 împreună cu un grup al cărui ultim reprezentant a mai rămas pe baricadele politice. Cum de nu a făcut parte din „emanaţii” de pe 22? Să fie vorba de o altă „aripă” ce a forţat CFSN-ul să fie luată în calcul la împărţirea puterii post-ceauşiste?

 

Memorie parlamentară de 256 Giga (IV)


„MÂNA LUNGĂ A MOSCOVEI”

 

Iată o expresie care se poate explica şi aşa: „Rusia nu uită şi nu iartă nimic chiar dacă trec decenii întregi”. Toţi cei care se opun intereselor Moscovei – geopolitice, economice, militare – la un moment dat vor simţi pedeapsa venită dinspre Răsărit. Într-un mod saul altul.

 

Colonelul Gheorghe Trosca, de exemplu, a simţit-o în decembrie 1989. Fusese la un moment dat ofiţer în cadrul aşa-numitei „divizii anti-KGB” şi se ocupase de dosarul „Corbii”. Moscova , deşi e abilă, nu este şi prea imaginativă. Aplică mereu aceleaşi reţete. Când a invadat CehoSlovacia în 1968 una din primele griji a fost asasinare tuturor ofiţerilor cehoslovaci care se ocupau cu supravegherea activităţii KGB. Şi iată că în decembrie 1989 şi Trosca este asasinat la ordinele generalului Militaru.

 

Generalul Ştefan Guşă s-a opus în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 ajutorului „frăţesc” al trupelor Tratatului de la Varşovia, propus, evident, de către Moscova. Moare de cancer osos la numai 54 de ani, de cancer osos. Deloc suspect, nu-i aşa? Iar mai apoi se declanşează asupra memoriei sale asasinatul ritualic, prin presă şi declaraţii.

 

Generalul Dumitru Puiu se afla la Otopeni în zilele Revoluţiei. Conform spuselor lui Mircea Dogaru, ar fi fost şi în comisia de anchetă ce a mers la Viena pentru a analiza împrjurările morţii lui Marin Ceauşescu, „sinucis” şi el. Numai că după aceea este declarat nebun şi… moare.

 

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care a dat ordin trupelor să se întoarcă în cazărmi, cel care a participat la procesul Ceauşeştilor. Dar este şi cel care contribuie la alungarea generalului KGB-ist Nicolae Militaru şi tot cel care, în iunie 1990, îl forţează – se pare – pe Iliescu (ori pe adevăraţii autori) să oprească Mineriada. O vastă campanie de presă are loc, se deschid procese şi, în 2007 – adică pe vremea lui BĂSESCU, este trimis la puşcărie.

 

Timp de mai bine de un deceniu România s-a chinuit să scape din aşa-zisa „zonă gri”. Adică să intre într-o asociaţie colectivă care să asigure protecţia militară, cel puţin. Minciunile Revoluţiei, înscenările de conflicte inter-etnice, Mineriadele desfăşurate cu neprecupeţitul efort al serviciilor de la Răsărit (dar şi din Vest), promisiunile deşarte făcute de un lider internaţional sau altul, toate acestea au făcut ca timp de peste un deceniu ţara noastră să fie mereu în pericol de a fi agresată. Iar războiul modern – ştie oricine – nu mai înseamnă agresiune directă. Şi iată că a venit 11 septembrie 2011!

 

Iar în frunte guvernului României se afla… Adrian Năstase. Acesta nu a pierdut ocazia ci, profitând de conjunctură, a manevrat situaţia în aşa fel încât România să fie acceptată în NATO. Tot el a dus şi greul negocierilor cu Uniunea Europeană. ori asta înseamnă: afront adus Rusiei. Ieşirea de sub aria de interese ruseşti. Însemna şi înseamnă nu numai că avem o siguranţă militară, ci şi una economică, pe cât se poate. Spaţiul de manevră al Moscovei, în ceea ce ne priveşte, s-a restrâns foarte mult. Iar afrontul se plăteşte. Tot în timpul lui Băsescu. Adică în 2012 când fostul prim-ministru este arestat şi trimis la puşcărie.

 

Şi tot în timpul lui Băsescu, pentru că un personaj pomenit mai sus nu fusese destul de mult târâit prin noroi, are loc un alt asasinat moral: lui Gheorghe Trosca – asasinat în faţa Marelui Stat Major în decembrie 1989 – i se retrage de către preşedintele Băsescu titlul de erou al Revoluţiei. Actul venea ca urmare a deciziei unei instituţii, CNSAS, controlate masiv de tot felul de indivizi cu trecut KGB-ist, ori fiind odrasle de kominternişti. Cică un cadru al fostei Securităţi era în acelaşi timp şi colaborator al Securităţii şi făcuse poliţie politică. Pnetru că îi pusese sub urmărire pe posibilii colaboratori ai Moscovei. Ceea ce se consideră, prin logica ciudată pe care o au partizanii băsismului, că era „poliţie politică”.

 

Dar poate nu numai de aceea să se fi produs această execuţie în efigie a imaginii lui Gheorghe Trosca. Poate că prin acest act se încerca şi aruncarea oprobiului public asupra întregii echipe a diviziei anti-KGB. Dar de ce să se încerce un lucru de genul acesta.

 

Mai întâi, pentru că venea în spiritul celebrului „Raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea Comunismului în România”, o însăilare propagandistică elaborată sub supravegherea lui Vladimir Tismăneanu, odraslă kominternistă şi cu mari bănuieli că ar fi agent infiltrat al Moscovei în Occident.

 

În al doilea rând poate că este vorba de altceva, de nişte lucruri deranjante din viaţa preşedintelui (încă) al României, Traian Băsescu. pentru că iată ce am găsit pe undeva pe net:

 

Departamentul anti-KGB i-a cerut lui Ceauşescu arestarea lui Băsescu.

 

Doc. 43766.

 

După accesele de independenţă faţă de Moscova ale lui Nicolae Ceauşescu din 1968 (lucru de netolerat de Kremlin), URSS a pus la cale schimbarea acestuia cu un conducător fidel Moscovei şi repunerea României în sfera de influenţă directă sovietică. Planul întocmit de KGB s-a numit „Dniestr“ (Nistru). A ţinut piept Moscovei doar UM 0110, divizia anti-KGB, o divizie ultra-secretă a Securităţii.

 

Ceauşescu a creat propria Securitate, UM 0920/A, devenită apoi UM 0110. O divizie secretă, aparte de restul DSS (Departamentul Securităţii Statului). Era secretă chiar şi faţă de DSS, care nu ştia nici măcar care sînt agenţii şi nici unde este sediul. UM 0110 şi-a făcut bine treaba, avînd în arhivă detalii despre reţeaua KGB în România, numele sovieticilor de legătură şi numele agenţilor sovietici din România.

 

Amiralul Gheorghe Anghelescu, ca şef al Marinei Comerciale, era şeful lui Traian Băsescu, comandantul navei Biruinţa. Între 1987-1989, Silviu Predoiu, ofiţer sub acoperire DIE, este trimis la Anvers, ca reprezentant comercial, avînd biroul alăturat de cel al lui Traian Băsescu. Mentorii tripletei Traian Băsescu – Gheorghe Marin – Silviu Predoiu sînt suspectaţi sau au fost urmăriţi ca agenţi sovietici/ruşi. Vasile Ionel era în grupul „Corbii“ (Iliescu – Militaru). Gheorghe Anghelescu era urmărit de UM 0110 Biroul Constanţa, Adrian Isac a fost în atenţia UM 0195, Gheorghe Fulga era urmărit de UM 0110 Biroul Braşov, Mihai Caraman era în atenţia UM 0195, iar Petre Roman era în atenţia 0544 (din cadrul DIE).

 

Mai trebuie adăugat că Silviu Predoiu a fost numit în 1992 de Ion Iliescu, la propunerea lui Gheorghe Fulga, în postul de director al Direcţiei Generale de Securitate a SIE. CIA a semnalat faptul că Adrian Isac a colaborat neoficial cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, agent al FSB, Serviciul Secret rus (continuatorul KGB). Traian Băsescu a fost pupilul, protejatul, favoritul agentului sovietic/rus Gh. Anghelescu. Acesta l-a racolat şi instruit pe Traian Băsescu în direcţia servirii intereselor ruse… Iată legătura lui Traian Băsescu cu FSB, Serviciul rus de Informaţii.

 

Băsescu a fost urmărit pas cu pas de agenţii lui Ceauşescu. S-a cerut arestarea lui. Ceauşescu a preferat continuarea filării pentru a prinde întreaga filieră, apoi a ezitat arestarea, de frica reacţiei ruseşti. În perioada 1996-2000, T. Băsescu a fost din nou numit ministrul Transportului. În acest interval de timp s-a realizat un singur lucru: asfaltarea unor şosele naţionale, ajunse într-un grad de degradare extrem. Reabilitarea lor s-a făcut cu banii cetăţenilor, care au fost obligaţi să plătească celebra taxă Băsescu, bani care au ajuns în conturile firmelor apropiate lui şi PD-ului.

 

Fragment din lucrarea „Distrugerea şi cucerirea României fără război“, de Mircea Vâlcu-Mehedinţi, 2011 (preluare de pe site-ul http://www.ziartricolorul.ro)

Ţepuirea TVR – o reţetă de 22 de ani


Avem de-a face cu clasica falimentare a unei companii de către însăşi conducerea instituţiei. „Clasică”, pentru că a fost brevetată acum 22 de ani. Se ia o întreprindere profitabilă, i se pune drept şefi o gaşcă de flămânzi, aceştia o umplu de rubedenii, toate contractele trec obligatoriu pe la nişte intermediari care iau 90% din profit (intermediarii se bănuieşte unde îşi dirijează profiturile); când e vorba de încasat facturile se cere amânarea intrării banilor în cont. În scripte compania e pe minus, în realitate are de încasat milioane şi milioane. Imediat după „măritarea” respectivei unităţi pe 1 leu, în contul noilor proprietari intră banii restanţi, şi deci profiturile sunt enorme.

 

În cazul TVR-ului mai este vorba şi de fabuloasa avere în bunuri simbolice, respectiv arhiva audio-video, rod al unei activităţi de peste 55 de ani. Iar ţepuirea era plănuită de mult. A se vedea şi declaraţiile domnului Bahmuţeanu de acu’ vreo 3 ani.

Avocatul diavolului: a fost mineriada din iunie 1990 o lovitură de stat a lui Brucan şi Petre Roman?


Pentru a elucida ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 21 de ani, pe 13-15 iunie, trebuie recurs la istorie iar modelul cel mai la îndemână îl constituie INVADAREA CehoSlovaciei în 1968:
– atragerea unei bune părţi din conducerea partidului de partea sovieticilor – o bună parte din guvern şi din oamenii din conducerea FSN-ului erau agenţi. A se vedea şi dispariţia lor ciudat de repede din prim-planul vieţii politice după intrarea în NATO.
– infiltrarea partidelor şi mişcărilor de opoziţie nu doar cu agenţi informatori ci cu PROVOCATORI. Bifat şi în România.
– decredibilizarea liderului ţării prin crearea situaţiilor violente care ar arăta nu numai că nu este în stare să deţină control, ci şi că el însuşi le-ar dezlănţui.
Eminenţa neagră se ştie că a fost Brucan, un fel de Ana Pauker, trămbiţa prin care veneau comandamentele politice ale Moscovei la noi. Ce fel de stat şi ce fel de conducere politică afirma acest Brucan: un singur partid cu diferite aripi! Iliescu, în schimb – şi nu pot face apel decât numai la fapte! – după 28-20 ianuarie a decis formarea unui început de Parlament, vestitul CPUN, iar mai apoi alegerile au dat ţării un Parlament multipartinic.

Cine putea iniţia o mişcare în forţă, o lovitură de stat împotriva situaţiei concrete? Oamenii aduşi, aflaţi sub influenţa lui Brucan. Iar aceştia erau cei atât de bine înfipţi în GUVERNUL interimar al României: Petre Roman şi cu miniştrii, secretarii de stat etc. Preşedintele organului legislativ interimar de atunci (CPUN) nu deţinea pârghiile executive, prin urmare nici posibilităţile logistice pentru o acţiune atât de vastă. Doar Guvernul putea! În schimb Preşedintele interimar avea o carismă în rândul masselor infinit mai mare decât Roman, Brucan şi toţi FSN-iştii la un loc. În momenul în care mineriada a fost pusă în marş singurul care putea îi putea prin simpla lui apariţie să-i stăpânească de la acte şi mai grave a fost Iliescu.
Să mai avem în vedere că un serviciu serios de spionaj poate să creioneze un portret psihologic al unui potenţial om politic, să prevadă reacţiile de răspuns la stimulii de care acesta se loveşte. Şi să îngroşeze aceste reacţii printr-o campanie media abilă.
Să mai observăm un lucru: tăcerea generalului Stănculescu asupra acelor momente.

Vedem cum evenimente de acum 40-50 de ani abia acum îşi dezvăluie subsatnţa iar ceea ce ştiam noi ca istorie bine stabilită este dat peste cap. Acum suntem încă prea aproape de evenimente. Putem numai să punem cap la cap nişte nelămuriri şi să lăsăm loc unor întrebări.