Scandalul Maria Olaru: întrebări pentru măreţul Tolo


Deci 9 (NOUĂ) luni i-au luat măreţului Tolo să aranjeze conţinutul „cărţii” (zice-se scrise de Maria Olaru) aşa cum îi convine lui. Că se dă de gol pe propriu-i blog, acolo unde publică şi pretinsele anchete, în fapt dosare primite de-a gata din surse oculte. Că mai avem şi noi habar de cum se cosmetizează textele ca să fie în acord cu interesele comanditailor.

Dar noi am dori să ştim alte chestii legate de interesul subit al măreţului Tolo faţă de lumea gimnasticii:

– Cât de cuşer e ca măreţul Tolo să arunce cu noroi în cuplul de antrenori ai naţionalei de gimnastică (şi nu numai asupra lor) dacă ţinem cont că, atunci când la Sydney se înregistra o performanţă unică (un podium exclusiv românesc la individual compus), ziarul pe care-l păstorea măreţul Tolo pe vremea aceea (ProSport, pentru cine nu ştie) nu a menţionat în ediţia proximă nimic pe prima pagină despre succesul de la Olimpiadă?

– ce procent din gradul de răzbunare tolontanistic e cauzat de reacţia cuplului de antrenori faţă de încercarea transformării echipei de gimnastică în rezervor de pro-(iarăşi Pro!)-stituţie în beneficiul publicaţiei Playboy din ograda aceluiaş trust de presă care edita şi ProSportul păstorit de măreţul Tolo?

Reclame

O tolo-replică pentru un tolo-mac


Pe blogul său, domnului Tolontan i-au dat deodată lacrimile în faţa nenorocirii aduse românilor prin jaful practicat de Videanu Oprescu şi, mai ales, de BECALI. I-am trântit o replică pe care o redau cu copy-paste mai jos:

 

Acest Tolontan nu suflă o vorbuliţă despre componenţa politică majoritară a Consiliului Municipal al Bucureştilor în perioada lui Videanu (2005-2008 – v-o spun io: PD-L) şi în primul mandat Oprescu (2008-2012 – v-o spun tot io: acelaşi PD-L). Şi ce altă furăciune s-a mai realizat în anii aceia? Păi podu’ minune. Şi cum Becali se plimbă cu maşinuţa în fiecare zi peste drum de Cotroceni. îmi pare evident (conform „logicii” tolontaniene) că Becali e de vină. De s-ar fi pus taxă special pentru Becali… eee!… sporeau finanţele bucureştenilor şi amortizarea construcţiei de la gara Basarab se făcea mai repede. În vreo 500 de ani. C-aşa-i cu strofocaţii ăştia băsişti: clienţii sunt mereu de vină. Nu puteau ei să stea cuminţi acasă, să se ocupe de oi – dar fără să deranjeze concurenţa oierilor nemţi, că deh, suntem ieuropieni şi ne gândim la viaţa jalnică a şomerilor nemţi. Deci ce i-a trebuit lui Becali să stârnească zavera asta cu Steaua? Şi să se mai chinuie atât să aducă public la stadion? Nu era mai bine să urmeze exemplul oferit de acest far radios al fotbalului românesc, echipa DI-NA-MO. Când îi aud numele toţi miliţienii ziariştii din presă se ridică în picioare şi le dau lacrimile de emoţie. Lor şi celorlalţi 327 de spectatori veniţi pe la câte un blat meci din Campionat pe Arena Naţională. Închiriată la ce preţ? Pro bono! Că faţă de echipele suferinde trebuie să te comporţi cu gingăşie.
PS: nu am nimic cu echipa, sportivii şi suporterii lui Dinamo. Am însă cu „dinamovismul” de tip secu-băsist al unor jurnalişti.

La final? Ca ţiganul la mal. Mai ales Jandarmeria!


Iniţial mă biruise lenea şi nu îmi mai ardea să scriu articolul ăsta. Finala se terminase, spaniolii plecaseră, scandalurile – şi politice şi fotbalistice – reveniseră la locul obişnuit, aşa că ce să mă chiunesc eu să mai înşir verzi şi uscate, îmi ziceam. Nişte informaţii adunate între timp m-au făcut să mă răzgândesc.

Miercuri noapte, la vreo juma’ de oră de la terminarea partidei dintre Athletic Club Bilbao şi Atletico Madrid, mi-am luat frumuşel hainele din cui spre a surprinde iar momente inedite, speram eu, precum cele din miezul zilei. Spre norocul meu, cursa de noapte şi-a făcut imediat apariţia şi într-un sfert de oră m-am trezit pe Bulivar, la Gambrinus.

Cam pustiu pe aici. Câteva femeiuşti în faţa unui club. Ajuns la Calea Victorie, văd că dinspre zona Palatului nu vibrează nimic în aer, mă decid să o iau spre Lipscani. Centrul Vechi este într-adevăr plin. Dar cu români. Mulţime, zgomot infernal de boxe, abia de te poţi strecura. Aşa cel puţin se înfăţişau Smîrdanul şi Şelarii.

Dezamăgit, o iau pe Brătianu în sus, sperând ca în faţă la Ateneu să găsesc ceva fiestă. În dreptul Intercontinentalului aud de-odată scandări. Îmi amintesc fulgerător că echipa madrileană este cazată aici şi, fără să-mi mai pese că intersecţia este mult mai departe, o tai direct spre hotel. Da, erau suporteri de-ai lui Atletico, o mână doar, şi români şi spanioli care aşteptau sosirea echipei de la stadion. Cu febrilitate i-am aşteptat şi eu, cu aparatul foto într-o mână – spre a filma (sic!) 🙂 – şi cu telefonul mobil într-alta, pentru fotografii. Vine autocarul şi cu rudimentele tehnice pe care le am la dispoziţiei reuşesc şi eu să prind un colţ de cupă, o bucată de nas dintr-un jucător, o ceafă de campion.

Mă îndrept apoi spre Piaţa Revoluţiei. Nimic! Pustiu. Arar cîte o pereche de bătrâni ieşiţi să se plimbe, o gaşcă de biciclişti decişi să profite de spaţiul liber. La Odeon în faţă un „peşte” la pescuit de clienţi. Un grupuleţ mai sonor de iberici îţi face simţită prezenţa iar drumul lor este spre centrul vechi. Unde revin şi eu.

Mda. Lume ceva mai puţină dar se văd acum şi pete alb-roşii. La o masă recunosc şi un ziarist ce stă la discuţii (sau la bârfă?). Marius Mitran este amabil şi acceptă să-l fotografiez. La două minute depărtare, la colţul crăcanului dintre Smârdan şi Şelari un tricolor imens este agitat de un personaj îmbrăcat în strai popular. Este de acum celebrul „Un vot” care se face vizibil şi aici.

Mă hotărăsc să o iau spre casă. Trec pe la Curtea Veche, dau colţul la Sfântul Anton şi ajung la Dâmboviţa, înspre gura de metrou de la Tribunal. Pe pod, ambuteiajul de pe cheiul gârlei îmi atrage atenţia. De fapt, era o jugulare a traficului provocată de o dubă a Jandarmeriei. Nu mai stau să aştept cursa de pe traseul de noapte aşa că decid să fac traseul pe jos până-n Sebastian.

La câteva ore bune după aceea am înţeles că am fost iarăşi la câteva minte de un alt „incident” de care sunt în stare jandarmii (sau şefii lor) să-l provoace. Aţi văzut mai sus fotografia cu „Un vot”. Priviţi acum nişte imagini filmate găsite pe youtube:

Am rămas şi eu surprins de numărul jandarmilor care-l înconjurau pe respectivul cetăţean şi l-am întrebat pe cel ce a încărcat filmuleţul ce motiv au avut jandarmii de şi-au arătat muşchii aşa de-odată.

„N-am gasit un motiv rational, la ei ordinele nu se discută ! ca sa nu mai zic ca unu’ s-a simtit lezat ca-l filmez…”, mi-a răspuns shfortza99.

Explicaţia – halucinantă! – am aflat-o dintr-un material Mediafax realizat de Adrian Ţone. SCANDAREA NUMELUI ŢĂRII – ROMÂNIA – TE FACE PASIBIL DE AMENDĂ SAU LEGITIMARE!!! Citiţi şi vă frecaţi la ochi:

Pe Şelari, un vechi protestatar din Piaţa Universităţii, cu un steag al României cât toate zilele, pe care miercuri după amiaza îl flutura de pe umerii unei statui din faţa Teatrului Naţional, începe să scandeze „România- România”. Îşi găseşte repede adepţi, vreo zece tineri, care strigă alături de bărbatul bărbos, îmbrăcat în ie şi iţari şi cu o pereche de papuci atârnându-i la gât. Sunt imediat înconjuraţi de aproximativ 50 de jandarmi, care nu îi mai lasă se iasă din cerc. Tinerii sunt legitimaţi, protestatarul cu steag e lăsat în legea lui. Întrebat dacă li s-a oferit vreo explicaţie, pentru ciudata acţiune, un tânăr spune: „Nu ne dă nimeni nicio explicaţie. Aşa e de fiecare dată, dacă strigăm numele ţării noastre suntem ori legitimaţi, ori amendaţi. Se pare că nu avem voie să strigăm România în România”.

Şi reporterul Mediafax tot în căutarea fiestei spaniole era. Şi nici el nu a găsit-o. Un articol din „Gazeta Sporturilor” ne lămureşte de ce. Cea mai mare parte a spaniolilor veniţi pe stadion a fost îmbarcată în autocare şi trimisă la aeroport unde… au stat până dimineaţa aşteptând avionul. Înghesuiţi, dormind pe jos. Cei de la Bilbao au fost şi mai dezavantajaţi. Într-un spaţiu mai mic, au trebuit să aştepte mai întâi plecarea madrilenilor.

„Decizie a UEFA”, s-a spus în presă. Cred că mai curând graba unor tablagii de la Jandarmerie dornici să se termine odată cu stresul lor profesional, pentru că este într-adevăr stresant pentru nişte mardeiaşi să stea cu braţele încrucişate în loc de a exersa nişte mişcări învăţate la instrucţie pe pielea unor civili puşi în mişcare de agenţii provocatori ai instituţiei „de apărare a ordinii”. Spre surprinderea lor, nu a pus nimeni botul.

Suporterii aceia mai puteau fi şi ei lăsaţi câteva ore în ţară. În plus, ar mai fi adus şi un ceva câştig comercianţilor români. Dar gândirea de „Moş Teacă” nu se potriveşşte cu tipul ăsta de a vedea lucrurile. Nişte gradaţi de acolo au nişte muscoi foarte mari pe căciulă şi ar fi vrut să-şi dovedească „imensul profesionalsim” care i-ar face indispensabili.

Sunt foarte conştient de ceea ce scriu. Miercuri la prânz a existat o încercare de incitare la dezordini. Un grup compact îşi făcuse apariţia în marea alb-roşie bilbao-madrileană. S-a mai pomenit ceva de aceştia? Nimic!

Am crezut că schimbările din conducerea Jandarmerie vor produce oarecari efecte. Avem însă doar confirmarea unui mai vechi proverb, acela cu părul şi năravul lupului. Dar e o jignire la adresa lupului. Cel căruia i se pare suspectă aclamarea numelui ţării se numeşte NEMERNIC.