Un sictir pentru „Aferim”


Am văzut şi eu, într-un final, acest nou film al lui Radu Jude, producţie ce a generat deja destule comentarii, de la cele extaziate (provenite – nu întâmplător – din găştile sorosist-gedesiste) până la acelea total potrivnice. Da, am citit cronicile mai înainte, dar acelaşi lucru îl făcusem şi cu anteriorul film al domnului Jude, „Toată lumea din familia noastră”. Şi, dacă în ceea ce priveşte „Toată lumea…” mi s-a părut formidabilă realizarea, nu acelaşi lucru îl pot spune în cazul „Aferim”.

Din cronici înţelesesem că prin variiile săli de cinema s-a răs în hohote la vizionare. Probabil o fi vorba de publicul de mall pentru că nici eu, nici ăilalţi 7-8 spectatori din sală nu am scos un hohot măcar în timpul derulării acţiunii. Nici măcar nu am zâmbit. Pesemne acel public amintit s-o fi veselit de minune la auzul limbajului auzit. „I-auzi, bă! Să spune ‘p.lă’ şi ‘pi.dă’! Ce mişto! Şi uite bă cum îşi bagă capu’ în fofoloanca ‘ciorii’! Bă, ce tare! Şi ia uite bă şi la popa ăla ce prost e! Proşti mai era ăia, bă, pe timpuri!” Cam aşa cred că îşi comentează spectatorul de mall filmul. Bun, mai există şi spectatorul „de fiţe”, care reacţionează la fel, din aceleaşi motivaţii dar îşi camuflează reacţiile sub aspectul unui limbaj mai elevat.

Ori mie nu mi-a stârnit aceste reacţii. Abia pe la sfârşit am empatizat ceva-ceva cu unul din personaje. Dar am observat – aşa cum au observat şi alţii – temele atinse de domnul Jude. Sau poate e mai corect spus, de doamna Constanţa Vintilă-Ghiţulescu? Nu ştiu, că nu mi-a căzut în mână nici un volum al acestei dudui conectate şi dânsa la reţeaua Soros-neokomintern. Vorbim de: anticlericalism, patriarhalism, condiţia inferioară a femeii, condiţia şi mai inferioară a „romilor” (a ţiganilor, adică), rasismul, homofobia, incultura ancestrală a românilor. Nişte teme extrem de dragi extremei stângi intelectuale, din care face parte şi anterior pomenita doamnă. Dar şi domnul Jude (şi nu numai el) câtă vreme acesta adoptă limbajul stilistic foarte dogmatic impus de tovarăşul Lars von Trier prin manifestul său, „Dogma 95”.

Domnul Jude pretinde că producţia sa este una istorică. Un film istoric ce ar vrea să fie o frescă. Să ne oprim un pic asupra acestui aspect: de la ultimii domni pământeni (Brâncoveanu, Cantacuzino şi Cantemir) până la Unirea ce mică cele două Principate au fost terenul de înfruntare a marilor puteri, ţinuturi jefuite încontinuu, supuse spolierii, distrugerii şi obiectiv al asimilării de către Maica Rusie. Între două ocupaţii, vremelnicii domni – mai ales fanarioţii – se ocupau şi ei, în virtutea fişei postului, la stoarcerea oricărui posibil venit, atât în beneficiul turcilor (apoi al ruşilor), cât şi în interes propriu. Dar despre aceste probleme nu se pomeneşte în nici un fel. Din contră, zapciul, adică personajul principal, abia aşteaptă o eventuală confruntare între turci şi muscali pentru ca ascensiunea odraslei sale să fie uşurată! Oare s-o fi documentat într-adevăr domnul Jude? Credem că nu, pentru că dacă ar fi făcut acest lucru ar fi găsit destule mărturii ale celor care, ajunşi la senectute spre sfârşitul veacului al XIX-lea, începeau să plângă când rememorau nenorocirile aduse de diversele ocupaţii militare. Între acestea şi o molimă – despre care se face referire în film – dar a cărei răpândire a fost uşurată, dacă nu chiar sprijinită criminal, de trupele ruseşti.

Şi tot trupele ruseşti au cauzat, pe lângă răspândirea modelor apusene, şi un laxism moral al femeilor din Principate, ademenite de strălucirea uniformelor ţariste. Iar acest laxism se suprapunea altuia deja mult răspândit în sânul societăţii româneşti: divorţul. Spre diferenţă de ceea ce vrea să sugereze filmul, femeile care s-au nenorocit pe viaţă au fost exact acelea care s-au măritat cu ofiţerii ţarului, în căminele lor dând nas cu o brutalitate, bestialitate şi imoralitate neîntâlnite până atunci! Dar domnul Jude (sau doamna Vintilă-Ghiţulescu) fentează şi această realitate istorică. Şi o aruncă asupra boierimii autohtone.

Dar dece exact asupra boierimii româneşti? Şi, prin faptul că biblioteca boierului iese în evidenţă, asupra aceleia luminate! Şi care ar fi trenuit să ştie Legea! Care interzicea omorul, atât din punct de vedere civil, cât şi din punct de vedere religios. Mai ales din punct de vedere creştin, unde omorul, crima îţi poate aduce damnarea veşnică. Păi cumva din motive de… luptă între clase? Din motive de marxism deşănmţat? În care „moşierimea” (Feudalii, chiaburii, mai apoi burghezii) sunt contrapuşi „maselor muncitoare”? Credem că da, mai ales că tocmai aceşti indivizi (marxiştii) difuzează inepţia că Legea este o invenţie a claselor „exploatatoare” pentru a ţie sub control masele „exploatate”. Deci, o lozincăraie de doi bani stângistă! Şi în care rolul „exploataţilor” este acordat „sclavilor” ţigani.

Aşa că trecem la tema principală, aceea a pretinsei „sclavii” a ţiganilor. ori aici propagandiştii fac un hocus-pocus semantic între înţelesul termenului de „robie” sinonim, după ei, aceluia de „scavie”. Ceea ce este O MINCIUNĂ! Ori robia nu pooate fi echivalată cu sclavia! Ea, robia, este într-adevăr un reziduu al unei societăţii întârziate în dezvoltarea sa, din motivele expuse mai sus. Şi ea, robia, cuprinsese într-un anumit sens ÎNTREAGA SOCIETATE! De la „robii” ţigani, până la „robul” lui Dumnezeu care era Vodă! De fapt, începutul secolului XIX surprinseseră Principatele în situaţia menţinerii unei societăţi stratificate între stări sociale delimitate de obiectul muncii lor. Birocraţia vremii (adică boierimea), ce se muncea cu îngrijirea aparatului administrativ al ţării; ţăranii, care se îngrijeau de muncile câmpului; clerul şi monahii, care erau însăcinaţi cu menţinerea instituţiilor sociale ale vremii (bolniţe, orfelinate, cămine), culturale (tiparniţe, şcoli); negustorii (de diferite etnii); şi, într-un final, ţiganii. Iar aceştia, aceia CARE ERAU ROBI ca situaţie juridică, munceau NUMAI în beneficiul statului. Adică erau „robi” pe lângă mânăstiri, pentru ca acestea să aibe posibilitatea de a împlini rolul social sau cultural; erau „robi” domneşti, de a căror muncă beneficia direct instituţia domniei; existau „robi” boiereşti sau particulari, pentru ca aceas aparat de stat să se exercite. Dar cum se producea această „robie”? Prin PLATA BIRULUI, adică respectivele şatre plăteau anual UN IMPOZIT din veniturile adunate prin exercitarea meseriilor. Iar mare parte din venit le rămânea lor, ţiganilor! Practic, era o societate în care FIECARE era dator cu munca! De la vlădică la opincă. Ori situaţia se schimbă dramatic o dată cu Regulamentul Organic, care a dus la o înrăutăţire a situaţiei marii majorităţi a supuşilor (se reinstaurează iobăgia!), şi în care „elitele” erau îndemnate insidios de cei care impuseseră această falsă „Constituţie” să mărească exploatarea pământului şi a oamenilor. Şi care viza, pe termen lung şi nemărturisit direct, includerea treptată a Principatelor în cuprinsul Maicii Rusia şi rusificarea accelerată. Ori boierimea naţională (aia care e prezentată drept crudă în filmul de faţă) realizase că NU modelul rusesc poate dezvolta România, ci lucruri pe care le văzuseră ei în Occident. Despre acest lucru se vorbeşte în film? Nu, nici despre asta! Avem în schimb ba o amintire a capitalelor vestice prezentate caricatural, ba amintire a mişcării ui Tudor Vladimirescu prezentată şi mai caricatural, ba urme de haiduci criminali. Iar un exemplu cars de documentare proastă, pentru că haiducii cam fuseseră scoşi din joc, chiar măcelăriţi, de către „pravoslavnicii” soldaţi ai ţarului.

Dar poate că Jude urmăreşte altceva! Un soi de dezinformare pe invers. Dezinformarea clasică presupune ca într-un şir de „adevăruri” să fie strecurate câteva „minciunele” sau jumătăţi de adevăruri cu scopul ca şi acestea din urmă să capete aer de veridicitate. Ori în „Aferim” găsim altceva: o minciună gogonată evidentă alăturată unor acuze cât se poate de veridice (dar şi ele exagerate) pentru ca, prin contampinare, veridicitatea acestor acuze să dispară cu totul. Cazul „problemei israelite” în România şi trecerea sub tăcere a cauzelor apariţiei ei: INVAZIA(sprijinită de Rusia) a unei populaţii radical diferite sub aspect etnic şi religios începând cu instaurarea Regulamentului Organic şi accelerată din anii ’40 ai secolului XIX. Nici un cuvânt de la Jude (şi „consiliera” sa) despre această temă, el fiind ocupat cu aberaţia aia cu accente bogomile (cred) pusă în paralel cu un alt discurs ce îmi pare copiat mai degrabă din textele presei antievreieşti din a doua jumătate a aceluiaş secol XIX, un text recitat în tuşe extrem de groase de Alexandru Bindea. Acest lucru ar vrea să reflecte pretinsul „antisemitism” al Bisericii Ortodoxe. Lăsăm la o parte problema apartenenţei sau  nu a iudeilor din Răsăritul Europei la neamul lui Sem. Numai că descrierile reprezentanţilor clerului pare ciudat de mult scos din paginile revistei comuniste „Krokodil” decât din sursele pe care Jude afirmă că le-ar cita.

De fapt avem o însăilare de aforisme, zicători, ziceri, expresii populare aruncate cu rost şi fără rost, în stânga şi în dreapta. Un limbaj pretins „românesc”, o „sărbătoare a limbii române vechi”! Chiar aşa? Păi ce are păsăreasca aia de grecotisme cu turcisme amalgate cu românisme cu limba română? Doar pentru că a fost în uzul perioadei fanarote? Dar ne aflăm, zice Jude, în 1835, la 14 ani de la Revoluţia lui Tudor, şi în care trupele ruseşti aduseseră influenţa frnaţuzită încă mai dinainte, de pe la 1806-1812. A! Că stilistic au apărut nişte bijuterii literare ceva mai târziu, asta e altă poveste şi nu priveşte „poza” pe care Jude pretinde că o face momentului. ori momentul era unul al… invaziei rusismelor, din care Jude uziotează doar „polcovnic”. Poate o fi tot documentarea de vin?

Credem că da! Un detaliu mi-a atras atenţia la sfârşitul filmului. Ceva care mă mir că nmu a fost observat! Pe genericul de final îşi găsesc locul şi trimiteruile bibliografice ale lui Jude în descrierea pe care pretinde el că o face „momentului 1835”. Găsim: Neagoe Basarab! Ce ai zis, domnu’ Jude? Momentul Neagoe bsarab a avut loc cu peste 300 ani mai înainte. Mai aflăm „Ţiganiada”. Poate pentru limbaj pentru că apariţia sa tipărită a avut loc abia în a dioua jumătate a secolului XIX iar în ea nu aflăm acel limbaj porcos utilizat de Jude în film. Găsim numele lui Hasdeu. oare pentru opera sa dramatică „Răzvan şi Vidra” sau pentru articolele sale anti-israelite? Nu ştim. Nu pot enumera în întregime pomelnicul de trimiteri. Nu l-am reţinut. Dar unul anume l-am menţionat şi ţin să-l precizez alături de celelalte: ANTON PAVLOVICI… CEHOV! Păi ce treabă are scriitorul rus cu relităţile mioritice? Nu ştim nici asta.

În schimb o absenţă majoră are filmul, în toiul de sudalme. O sudalmă pe care nu am remarcat să o fi folosit domnul Jude, deşi descrie porţile Balcanilor, deşi auzim dialoguri în turceşte. Un cuvânt răspândit prin mahalale. Dacă l-a uitat domnul Jude, nu-i nici o problemă. I l-am menţionat eu în titlul actualei postări.

Religia în şcoală: sinistrarea majorităţii cetăţenilor de către stânga extremistă


sinistraîn italiană semnifică „stânga”

sinistruîn română, ceva care induce oroare, teamă, groază, accident

 

Ca un făcut, evenimente mai mult sau mai puţin recente precum şi reacţiile partizane ale pretinsei prese „româneşti” întâresc ideea că la noi „Stânga” politică poate fi echivalată printr-un termen ce face mai degrabă referire la filmele horror decât la o mişcare politică ce ar dori – cu mijloacele ei de acţiune – binele comun. Şi, pentru că pomenita presă „românească” îşi trâmbiţează, prin ideile îmbrăţişate şi manipulările induse publicului, apartenenţa ideologică la concepte de extremă-stângă, deducem că şi această presă zisă „românească” face mai degrabă acte de satanism mediatic decât de informare publică.

În primul rând am în vedere reacţiile stârnite de această instituţie care l-a ocrotit pe Băsescu până în pânzele albe (Curtea Constituţională, adică), instituţie care a decis că anumite articole din legile privind educaţia nu ar fi constituţionale, referire făcând la legislaţie venind din 1995 până în 2011. Adică, în 20 de ani (DOUĂZECI!) respectiva instituţie nu a realizat că sunt chestiuni care ar încălca drepturile constituţionale ale cetăţenilor dar brusc a realizat acest lucru! Exact când partenerul de coabitare al lui Băsescu şi mare admirator al idolului sinistru Che Guevara se găsea în fruntea Guvernului. Şi să avem în vedere că nu vorbim de un caz singular. Şi mai recent, aceeaşi Curte şi-a dat seama că Legea Partidelor – una adoptată în vremea lui Adrian Năstase „Bombonel” ar suferi de aceleaşi neajunsuri deşi trecuseră şi în cazul acesta un număr impresionant de ani – cred că vreo 13 – vreme în care nu s-a ofuscat nimeni (prin „nimeni” înnţelegând aici orice politician cu ciolanul politic în braţe) că pentru înfiinţarea unui partid sunt necesare 25.000 de semnături. Dar i-a apucat brusc scrupulul legal fix în momentul în care Zgonea venea cu propunerea, dacă nu chiar impunerea, ca naşterea mişcările politice să fie chiar mai uşoare ca înfiinţarea unei simple asociaţii oparecare – a iubitorilor de canguri, să zicem, din Sectorul 5.

Să fie întâmplătoarea coincidenţa? Eu personal mă îndoiesc. Mai degrabă ne găsim în faţa unui plan sinistru impus de „Stânga” seculară de a se diminua cât mai mult înfluenţa Creştinismului în societatea românească. Cât o fi „ordin” din afară, asta nu ştim dar putem bănui. Şi putem bănui în chip cât se poate de temeinic de vreme ce observăm tot felul de răspândaci ideologici la fel de siniştri ce acţionează în bătălia informaţională sub chip de ‘telectualii patriei. Unii dintre ei nişte siniştri băsişti, profitori ai sinecurilor dulci graţie cărora duc un trai şi mai dulce pe la Paris sau pe aiurea. Ca să dăm un exemplu, ar fi suficient să-i pomenim pe Licheliceanu ori Nicolae Manolescu.

 

Alte figuri au fost repede reşapate şi readuse în atenţia publicului. Nişte personaje care fuseseră de mult trecute în uitare. Dar iată că Daniela Zeca-Buzura, ca să vin şi aici cu exemplificare – s-a şi grăbit să ne aducă în faţa ochilor o altă figură sinistră de care nu credeam să mai auzim vreodată: Smaranda Enache – o tovarăşă activist al PCR care, după Loviluţie, s-a grăbit repejor să-şi schimbe părul într-unul „democrat”, plângând pe umerii minorităţii maghiare cu drepturi prea mult încălcate în România asta multi-naţională în care zice dânsa că am vieţui. Iar acum plânge pe umerii săracilor de copii abuzaţi prin obligaţia (?) de a participa la orele de Religie dar cărora le propune mai curând studiul ideilor religioase.

Ca să fim şi noi răutăcioşi, nu putem să nu observăm că realizatoarea de la TVR – instituţie sub şefia fostului redactor-şef al fiţuicii sorosist-brucaniene „22” (editată de către grupusculul cu idei tot extrem-stângiste, practic neokominterniste GDS şi )cenzorului Stelian Tănase (vă mai amintiţi scandalul „Moştenirea clandestină”?) – este soţia, cu 28 de ani mai tânără, a stimabilului Augustin Buzura, socrul şi mai stimabilului George Maior, fostul şef al SRI. Dacă Augutin Buzura a fost şef al Fundaţiei Culturale Române (actuala ICR), domnul Maior este naş în funcţie al premierului în funcţie, Victor Ponta. Dar vreţi să ştiţi una şi mai bună? Finu’ Ponta îi este şef în guvern naşului lu’ naşu’ Maior, adică lui… Ioan Rus, naş al primei căsătorii a lui george Maior. Pentru că în a doua  căsătorie, cea cu fata lui Buzura, l-a avut pe alt personaj celebru, pe Ioan Talpeş. Detalii aici.

Despre pionii clasici ai campaniilor creştine nici nu mai are rost să discutăm aici. Atenţionăm doar că, atunci când personaje gen Moise ori Cernea sunt popularizate, să vedeţi cine sunt şi cei care semnează articolele care le fac propagandă şi să încercaţi să le descoperiţi fie activitatea anterioară, fie nivelul educaţional, fie patronii care-i mână în luptă. Sunt sigur că s-ar putea descoperi lucruri foarte interesante. Poate s-ar ajunge şi la finanţatorii din spatele acestor campanii anti-creştine. Pentru că – nu-i aşa? – „money talks”.

 

Ne reîntoarcem la actualitatea fierbinte şi observăm un alt lucru straniu. Să admitem că legile adoptate, reamintim, în vremea lui Văcăroiu şi a lui Boc, ar fi avut hibe nebăgate în seamă până acum şi, de aici, că reacţia Curţii Constituţionale ar fi fost firească. Numai că urmarea firească ar fi trebuit să constea ÎN MODIFICAREA DE URGENŢĂ A LEGII conform atenţionărilor Curţii. Ori NU s-a petrecut aşa ci constatăm o bulibăşeală organizată temeinic de ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, care una declara la începutul lui februarie (că situaţia în şcoli se menţine conform legislaţiei în vigoare până la îndreptarea situaţiei în Parlament – aici), şi cu totul altceva la jumătatea aceleiaşi luni când decidea (oare cât de legal?) ca regulile să se schimbe în timpul jocului. Adică, părinţii sau tutorii copiilor să depună un formular până pe data de 6 martie dacă vor ca elevii să urmeze orele de Religie.

O să mi se spună că situaţia de fapt îl obligase pe Pricopie să adopte măsuri de urgenţă. Numai că… Numai că… Numai că descoperim că guvernul Ponta şi alianţa de guvernare din Parlament au avut timp destul (lunile decembrie, ianuarie şi februarie) ca SĂ MODIFICE LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI! Doar că nu-i vorba de chestiunile care pun majoritatea covârşitoare a cetăţenilor (99%, conform celui mai recent Recensământ) în situaţia de a fi ei discriminaţi, ci de o problemă care-l punea pe jar dottore Ponta – problema doctoratului. La sfârşitul lui decembrie 2014 Ponta a emis o Ordonanţă de Urgenţă care modifica Legea Învăţământului, iar Parlamentul amenda aceeaşi OUG la sfârşitul lui februarie, deci MODIFICA LEGEA ÎN CAUZĂ.

Poate nu aţi înţeles dar, ÎN VREME CE MILIOANE DE PĂRINŢĂ SUNT PUŞI PE DRUMURI pentru că majoritatea politică din Parlament nu a avut vreme să aducă nişte schimbări cerute de Curtea Constituţională, aceeaşi majoritate politică a adus rapid nişte modificări aceleiaşi legi numai şi numai pentru ca reputaţia de DOCTOR ÎN DREPT a lui Ponta să rămână nepătată!

Nu trebuie să ne mire. Aceste miş-maşuri sunt cât se poate de posibile atâta vreme cât răspândacii la care am făcut referire la început – adică ‘telectualii neamului – au fost repede băgaţi în priză pentru a crea un zgomot de fond asurzitor pentru ca cetăţenii să nu realizeze încălcarea drepturilor majorităţii ortodoxe – o dată; încălcarea drepturilor minorităţilor etnice şi religioase – a doua oară; impunerea unei agende agresive (propusa înlocuire a noţiunilor confesionale de religie cu fantomatice studii inter-religioase ori de multi-culturalism) cu provenienţă în cercurile intelectuale de extremă-stângă de pe la noi şi de pe aiurea. Să remarcăm că toţi aceşti indivizi care se bagă sau sunt băgaţi în seamă în problema studiului Religiei NU AU AVUT NICI O CONTRIBUŢIE la reintroducerea materiei excluse de bolşevici din programa analitică. Dar, în schimb, şi-au manifestat nu numai acum, dar încă de la începuturi regretul existenţei acestei discipline. Regretul, pesemne, după învăţăturile lui Marx, Engels şi Lenin.

Dar nu e singura dată când lucrurile sunt prezentate cu totul deformat faţă de realităţi! Aceiaşi ‘telectuali, cot la cot cu gangsterii ce le sunt loiali în presa „românească”, AU DEFORMAT ÎNŢELESUL UNEI LEGI, dându-i o accepţiune cu totul falsă numai şi numai din dorinţa de a lovi în Biserică. În Biserica noastră Creştin-Ortodoxă! Mă refer la Legea cimitirelor la adoptarea căreia marţafoii respectivi au afirmat sus şi tare că prin respectiva oamenii nu ar mai fi obligaţi să fie înmormântaţi cu preot (!?). Practic, impostorii ăştia ideologici falsificau datele istorice, pentru că treceau sub tăcere secularizarea impusă de Cuza, sub domnia căruia cimitirele deveniseră în mare parte din parohiale, în comunale.

Legiuitorii, prin respectiva lege, ţintiseră însă altceva. Jivinele de stânga din „presă” au refuzat să vorbească un cuvinţel despre sensul adevărat promovat. Şi anume: DREPTUL OAMENILOR LA O ÎNMORMÂNTARE DECENTĂ! Pentru că până de curând – cum nu se practică nici măcar pe la cele mai barbare triburi din cine ştie ce colţ de lume – nefericiţii care răposau în cine ştie ce condiţii mizere, erau trataţi CA NIŞTE GUNOAIE. Existau cazuri în care nu se respectau pratcic legale minime. Mormântul acelora chiar putea fi considerat „groapă comună”, un şanţ în care erau aruncaţi de-a valma cei ce decedaseră în condiţii paupere, pe la diverse cămine, ori pe la spitalele psihiatrice. La căpătâi – nici măcar un semn de identificare! Şi iată că Legea cimitirelor spune de acum cu totul altceva. IMPUNE ilegalitatea acestor procedee. Ba chiar – paradoxal! – se poate considera, pe baza acelei legi, CĂ ORICE ÎNMORMÂNTARE FĂRĂ SERVICIU RELIGIOS, exceptând acelea în care a existat prevederea expresă a decedatului, AR FI ILEGALĂ pentru că se încalcă demnitatea persoanei răposate!

Aici e drept că şi pe la Patriarhie sunt anumite capete „dăştepte” foarte, în genul lui popa Stoica, ce emit comunicate fără să cerceteze cu nişte jurişti implicaţiile în viitor faţă de situaţia anterioară. Tot din nefericire, observăm că şi implicarea Prealatului Daniel în problema orei de Religie a venit foarte prompt: greutatea a fost lăsată tot pe umerii preoţimii de rând în procesul de convingere a păsoriţilor de a semna grabnic formularele impuse de domnul Pricopie.

PS:

Victor Roncea semnalează un material Agerpres care dezvăluie ilegalitatea în care este adus Ministerul „Educaţiei” prin deciziile aberante ale lui Pricopie.

Preotul Eugen Tănăsescu emite şi dânsul nşite opinii de bun simţ,venind cu nişte propuneri adresate Parlamentului pentru stingerea disputei privind ora de religie.

Licheaua perfectă: SORIN ILIEŞIU


Dacă nu-l ştiţi, e un nene cu părul alb care se tot bate cu pumnu-n piept cât de liberal ar fi el. Mai că nu spune că el a supt liberalismul de la ţâţa mamei lui. Dar, dacă încerci să-i vezi biografia, dai de un tablou care-l apropie mai mult de spectrul unui cameleon, unui lingău şi sicofant în acelaşi timp. Toate cururile politice le-a pupat DAAAR, în acelaşi timp, avea grijă să-şi creeze şi imagine de mare opozant. Ca toţi GDS-iştii de altfel. Pentru că nenea Ilieşiu este unul din cei care au răspuns „Prezent!” atunci când lepădătura stalinistă Brucan înfiinţa, din considerente ideologice pe termen lung, clubul cripto-marxist cunoscut drept GDS („Grupul de Dialog Social”). Şi a rămas acolo, în GDS, până prin 2102 când, brusc!, a realizat că GDS-ul îl pupă-n dos prea mult pe Băsescu. Şi s-a delimitat. S-a delimitat el, Ilieşiu, care ŞI EL pupase ani de-a rândul acelaşi popou băsist. Şi nu numai din conisderente partizane cât şi, cred eu, pecuniare. Uite, îl vedem şi printre autorii celebrului „Raport al Comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului”, cale „Raport Tismăneanu”! Dar… în ce calitate? De cineast? De politruc al „Alianţei Civice”? Nu ştiu. Cred că nimeni, în afară de Băsescu şi Tismăneanu, nu ştie de ce.

 

Sursa: http://sibiu.justitiarul.ro

 

Dar îl vedem pe acest şmenar politic că-şi schimbă tabăra în 2012. Şi devine, de-odată, un invitat drag al Antenei 3 care, din 2012 până astăzi nu se mai satură de el. Poate pentru calitatea de „membru al PNL neînscris oficial” (sic!), după cum se autocaracterizează în CV-ul propriu. Ei, poate exagerez şi eu cu cameleonismul său instant. Poate or fi fost semne premonitorii. De exemplu, ceva nemulţumire faţă de Băsescu s-ao fi acumulat la el pentru că nu a fost răsplătit cum se cuvine în 2011 şi nu l-a numit preşedintele său mult iubit la şefia TVR. Sau poate mai curând o fi simţit încotro bate vântul schimbării şi în 2012 a schimbat tabăra. A trădat, adică. Apoi a mai trădat o dată! Pe cei de la PNL, formaţiune care nu numai că-l primise în rândul său, dar îl propulsase în Parlamentul României, că nu se putea un locuşor de duzină pentru hahalera cu pretenţii, ci un fotoliu cât mai comod. Dar impostorul libearl, ca orice escroc de carieră, trâmbiţează despre sinme că ar apăra tradiţiile naţional-liberalismului „trădat de Crin” şi, cu ajutorul ingineriilor politice ale lui Victor Ponta, crează o disidenţă numită „Partidul Liberal Reformator”, care formaţiune nici nu se ştie dacă există legal. Nu ştim cum s-o împăca ideile neokominterniste profesate vreme de 20 de ani în cadrul GDS cu liberalismul îmbrăţişat brusc dar se observă că specimenul nu are nici o jenă. Curat ca personajul principal din „…escu”.

Cele mai amuzante portrete sunt, însă, cele în care este descris de foştii tovarăşi de cauze. Ia citiţi aici:

Brânduşa Armanca – Mărirea și decăderea ”nătărăului” de serviciu:

 

„O ilustrare expresivă a sindromului ”uselitei” este cazul Sorin Ilieșiu. Figură omniprezentă pe baricada revoluționară a tranziției românești, Ilieșiu se descrie în toate biografiile ca un luptător neobosit împotriva comunismului. Da, el este autorul serialului de apeluri pentru condamnarea comunismului, el este omul căruia i se datorează cea mai extinsă producție postdecembristă de apeluri, manifeste, comunicate, replici și alerte, cu puncte fixe ”Jos Iliescu!” și ”Jos comunismul!”. Un exaltat autentic, Ilieșiu a fost cooptat fără rezerve peste tot unde strigătul lui avea rezonanță: GDS, Societatea Timișoara, organizații monarhiste, asociații umanitare și, mai mult, în Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România sub conducerea lui Vladimir Tismăneanu. Calificat ca un tip bizar, a fost îmbrățișat, gratulat, premiat. Biografia sa de profesor și cineast cu producții remarcabile ca Piața Universității (împreună cu Stere Gulea și Vivi Drăgan Vasile), Apocalipsa după Cioran (autor Gabriel Liiceanu), Monarhia salvează România, precum și numeroase filme de ficțiune, l-a făcut plauzibil pentru intelectualii dedicați procesului de democratizare. Un semn de întrebare asupra consecvenței sale a ridicat distincția ”Meritul pentru învățământ” acordată de președintele Ion Iliescu în 2004. După ani de ”Jos Iliescu!”, Sorin Ilieșiu n-a refuzat-o. Ba chiar s-a mândrit cu ea.”

 

Dorin Dobrincu – Scrisoare către Sorin Ilieşiu:

„Nu pot uita ca dvs. ati fost membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, calitate in care ati asumat Raportul final in integralitatea lui. Ba mai mult, l-ati sustinut in mod public, inclusiv in anii 2006-2009/2010 (daca memoria nu ma insala inclusiv in unele emisiuni ale unor televiziuni altfel deloc binevoitoare cu activitatea Comisiei amintite). Si nu v-ati dezis nici de actiunile dlui Vladimir Tismaneanu in acei ani. Si nu v-ati dezis nici de activitatea colegilor dvs., membri sau experti ai Comisiei. In eventualitatea in care ati uitat, precizez ca eu insumi am lucrat ca expert in cadrul Comisiei. Asadar, nu reusesc sa inteleg cum de o activitate buna timp de mai multi ani a devenit pur si simplu rea in ultimul timp. Si nu reusesc sa inteleg cum de presedintele, membrii si expertii Comisii erau merituosi in primii ani, dar nu au mai fost dupa aceea, ba dimpotriva, si tot cu referire la aceeasi activitate.”

 

Liviu Ioan Stoiciu – Regizorul Sorin Ilieşiu face un apel pentru memoria lui Emil Cioran. Tentativă de linşaj mediatic în Cazul Breban?

„Regizorul Sorin Ilieşiu, «coautor – împreună cu Gabriel Liiceanu – al filmului documentar de lung-metraj „Apocalipsa după Cioran” prezentat în aceste zile de ICR-Paris, ICR-Madrid, ICR-Stockholm, ICR-Budapesta, ICR-Berlin, ICR-Viena, ICR-New-York», cu frică de Dumnezeu şi susţinător al regimului Băsescu (se abţine să-i condamne samavolnicia, abuzurile, incompetenţa, iresponsabilitatea, dovedite zilnic), trimite un „Apel pentru memoria lui Emil Cioran, cel mai profund şi cel mai rafinat gânditor despre umanitate şi Dumnezeu” (frumos zis), la derută, către cei ce sunt la guvernare acum, personal premierului, Emil Boc, ministrului Culturii, Kelemn Hunor, ministrului Educaţiei, Daniel Funeriu şi ministrului de Externe, Teodor Baconschi, plus primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu”

 

Şi bomboana pe colivă, un articol pe care l-am descoperit în ultima clipă şi care-mi confirmă vorbele:

Marius Albin Marinescu – Sorin Ilieşiu, un regizor mediocru de filme documentare, este candidatul PNL în colegiul 1 Sibiu pentru Senat. Regizor de filme este doar după 1989, înainte fiind operator de imagine în filme omagiale de felul acestora: „Cununa de lauri” – 80 de minute, 1986, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Aurel Kostrakiewicz, Liviu Pojoni, Adrian Drăguşin, Ioan Dobre (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la data de 23 august 1986 pe stadionul naţional „23 August”) sau „Sărbătoare în mai” (Imn pentru primăvara ţării) – 80 de minute, 1987, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Basarab Smărăndescu, Gabriel Kossuth (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la 1 Mai 1987 în Sala Polivalentă, Bucureşti). După cum se poate lesne observa, linsul bucilor prezidenţiale dura fix 80 de minute, nici mai mult, nici mai puţin şi era nevoie de 3 – 4 operatori de imagine ca să surprindă evenimentele „istorice” din toate poziţiile, ca în filmele porno!
După evenimentele din decembrie 1989, Sorin Ilieşiu s-a lepădat de carnetul de membru de partid comunist şi s-a reorientat rapid spre treptele către piramida succesului capitalist, deşi abia coborâse pe scara de incendiu a comunismului în flăcări. În 1990 se afla deja în Grupul pentru Dialog Social (GDS), colectiv de intelectuali, majoritatea alogeni cu porniri antiromâneşti, camuflate de atitudini anticomuniste, pseudo-democratice şi globalizatoare, înfiinţat de evreul Silviu Brucan în decembrie 1989 cu sprijinul financiar al evreului ungaro-american  George Soros, sosit în România chiar în ianuarie 1990. Celor cu memoria scurtă le reamintesc că acestor indivizi din GDS şi celor din „Fundaţia Soros” înfiinţată tot în ianuarie 1990 cu ocazia sosirii „tătucului” sionist în România, devenită  „Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, finanţată în continuare de George Soros, trebuie să le mulţumim pentru înlocuirea termenului de ţigan cu cel de „rom”, special ca să se creeze confuzia, la nivel mondial, cum că România este ţara romilor (ţiganilor)!
În continuare, între două filmuleţe documentare tip manifest, domnul fost tovarăş Ilieşiu şi-a descoperit vocaţia de reclamagiu pe stil nou, adică „apelangiu” – un cuvânt nou, pe care nu o să-l găsiţi în dicționarul limbii române şi pe care-l dedic regizorului – acesta fiind promotorul şi primul semnatar al unor numeroase apeluri cărora s-au alăturat numeroşi alţi semnatari din rândul intelectualilor, unii de bună credinţă, alţii din oportunism şi din dorinţa de a-şi promova propria imagine, la fel ca şi iniţiatorul. Iată câteva dintre aceste apeluri ale telefonistului şi alarmistului de serviciu, Sorin Ilieşiu: Apelul pentru România (14 iunie 2005); Apel (personal) către președintele Traian Băsescu pentru a condamna comunismul ca nelegitim (19 octombrie 2005); Apelul (colectiv) către Președintele României pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim și criminal (10 martie 2006); Apelul pentru condamnarea internațională a criminalității și nelegitimității comunismului (17 mai 2006) – acesta este altul, adresat Organizației Națiunilor Unite, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Parlamentului European, Congresului SUA, Societății civile din fostele țări comuniste şi probabil Galaxiei, Universului. Atenţie a nu se confunda cu apelurile anterioare, deoarece se supără „apelangiul” că-i încurcăm borcanele. Oare le are pe toate în raft? La borcane m-am referit. Şi mai sunt încă o suită de 6 – 7 apeluri, dar cred că v-am plictisit suficient. Nu ştiu cum de nu s-a plictisit Ilieşiu atunci când le-a redactat.
Reamintim, tot celor cu memoria scurtă, că în anul 2007, la prima suspendare a lui Traian Băsescu, domnul Sorin Ilieşiu a iniţiat, fiind specialist, un nou apel în favoarea preşedintelui. Acel apel a fost semnat de peste o sută de intelectuali, convinşi de Ilieşiu că Băsescu reprezintă „calea cea dreaptă” . În decembrie 2009, Sorin Ilieşiu era în culmea fericirii că Traian Băsescu, colegul său de luptă anticomunistă, câștigase un nou mandat la Cotroceni. Se aştepta ca pentru serviciile oferite marinarului să fie răsplătit cu funcţia de preşedinte al televiziunii române de stat (TVR), dar Băsescu i-a dat cu flit, stârnind mânia în veşnicul protestatar. Acesta l-a aşteptat pe preşedinte la cotitură, iar ocazia de a se răzbuna nu s-a lăsat prea mult aşteptată, ea sosind în urma unor aprecieri nu tocmai măgulitoare ale lui Traian Băsescu la adresa regelui Mihai. Brusc Ilieşiu şi-a amintit că este monarhist, mai ales că regizase în 1992 filmuleţul „Monarhia salvează România”, doar de 34 de minute, mai puţin de jumătate din cele 80 de minute dedicate imaginilor cu Ceauşescu din vremurile de glorie! Aşa că domnul Ilieşiu a mai lansat un apel – cred că şi el le-a pierdut şirul! – de data aceasta solicitând demisia preşedintelui pe care-l adulase până mai ieri. Fain caracter, nu-i aşa?
Imediat după acest apel, din iunie 2011, Sorin Ilieşiu a fost invitat la postul de televiziune „Antena 3″ ca să completeze corul voiculescian al denigratorilor lui Băsescu. „Om vertical”, acest fost lacheu băsescian, a început să-şi atace furibund fostul idol. Grafoman înrăit, individul s-a pornit să bombardeze cu puzderie de scrisori redacţiile publicaţiilor ostile preşedintelui. Mai mult, s-a luat la trântă cu ‘telectualii de la GDS şi aceia l-au dat afară din grupul lor de snobi. L-a atacat pe Andrei Pleşu, vai ce sacrilegiu!, a strigat în cor gaşca erudiţilor, după care i-au spus proaspătului antibăsist să se care din clubul cel select inaugurat de Soros în urmă cu 22 de ani. Când i-au arătat ăia uşa nimeni dintre miile de semnatari ale multiplelor sale apeluri nu i-a sărit în apărare, aşa că asta spune ceva şi despre caracterul acelor semnatari de profesie. Ca să fie tacâmul complet, Sorin Ilieşiu a fost „băgat afară” şi din Societatea Timişoara. Iată cum explică cei de la Societatea Timişoara excluderea oportunistului: „Îl asigurăm pe fostul nostru coleg Sorin Ilieşiu că nefiind atât de preocupaţi precum domnia sa de antibăsism am văzut mai limpede derapajele de la democraţie din ţara noastră la care domnia sa, furat de obsesia antiprezidenţială de care nu suntem răspunzători şi pentru care nu îl putem ajuta, a fost parte activă. Ca să-i dovedim încă o dată că nu suntem parte a obsesiei sale antibăsesciene, îi reamintim că Societatea Timişoara a susținut încă din 3 iulie faptul că avem de-a face cu un puci parlamentar de felul celui din Paraguay.”
Metamorfozarea lui Sorin Ilieșiu, din anticomunist  în aliat al securistului Dan Voiculescu şi al comunistului Ion Iliescu, a fost răsplătită cu un colegiu pe listele USL, taman la Sibiu. Aici a sosit abia la jumătatea perioadei de timp alocată campaniei electorale şi a dovedit că habar nu are din câţi alegători este alcătuit Colegiul 1 Sibiu (Senat), unde o să candideze. Ilieșiu a susţinut în prima sa conferinţă de presă de la Sibiu  că sunt  60.000 de alegători, deşi cifra reală de pe liste este de 143.310 cetăţeni cu drept de vot. Distractiv a fost că şi-a ţinut conferinţa de presă la sediul PSD, fiind vegheat de tabloul lui Ion Iliescu, personaj înfierat cu tărie în documentarul său „Piața Universității – România”, ceea ce l-a făcut să declare: „Nu mă simt confortabil cu portretul lui Ion Iliescu în față. Adrian Năstase a fost însă un premier bun, de valoare și România ar fi avut de câștigat dacă în locul lui Traian Băsescu l-am fi avut acum pe Adrian Năstase. Ion Iliescu a jucat în filmul meu despre Piața Universității, dar mai multe nu vreau să comentez de el”. Bravo nene, ai ajuns să te declari admiratorul puşcăriaşului Adrian Năstase, admirator al unui individ care a nenorocit România şi care doar pentru vânzarea frauduloasă a companiei „Petrom” către austrieci,  cu tot cu rezervele de petrol ale ţării, trebuia condamnat la temniţă pe viaţă pentru înaltă trădare de patrie! Pentru asta trebuia judecat balaoacheşul Năstase, nu pentru fleacuri tip „mătuşa Tamara” sau „Trofeul calităţii”!!!
Iată ce a mai slobozit pe orificiul care-i ţine loc de gură „marele cineast”: „Dacă voi fi parlamentar, voi iniția o lege normală pentru alegerile parlamentare. Nu mi se pare normal că trebuie să faci rost de fonduri pentru campania electorală. Nu statul ar trebui să plătească campania. Ziarele, televiziunile, radiourile să fie obligate să prezinte programele electorale ale candidaților, să o facă gratuit.” Ce spui, Franz, chiar aşa? Nu vrei să-ţi facem şi pedichiura sau măcar să-ţi aranjăm freza? Da’ de o clismă ce spui? Ehei, uite că ai noroc cu publicaţia noastră. Noi te facem cunoscut sibienilor gratis, măi domnule candidat Agamiţă Dandanache!
Printre alte bazaconii, Ilieşiu a mai spus că se simte aproape de sibieni, fiindcă fiică-sa se mărită cu un tip al cărui tată este sibian. După care a înşirat nişte proiecte copiate de la alţii sau „fumate” în alegerile trecute. Iată cum a comentat ironic un sibian pe site-ul unei publicaţii locale:
„Domnule Ilieşiu, Temele dumneavoastră de campanie sunt în cea mai fericită exprimare răsuflate şi incorecte. Participarea bugetului judeţului la bugetul naţional face referire la date statistice din 2004.Ţineţi cont de sumele uriaşe primite de Sibiu în 2006-2009. Mai bine să promiteţi un audit al modului cum au fost cheltuite milioanele de euro în această perioadă. În ce priveşte UNESCO şi bla-blaurile privind respectul academic mai lasă-ne. Nu sunteţi din piesa aceasta.  Sunteţi un AGAMIŢĂ paraşutat în Sibiu ca urmare a incompetenţei liderilor USL, în special a conservatorilor sibieni. Vă repet: nu sunteţi din acest spectacol, iar abureala cu viitorul ginere şi cuscru sibian este penibilă.”
La începutul campaniei, domnul Sorin Ilieşiu declara de la Bucureşti că şi el se consideră sibian pentru că vorbeşte cu „no”… No atunci, babule dragă, lasă-ne în durerea noastră şi servus mult până la Festivalul filmului documentar Astra, care are loc la noi în oraş, că-ţi stă mai bine acolo decât în Senatul României! Cât despre apeluri, eu zic să te rezumi la cel de seară şi să numeri doar încălţămintea de la intrare, ca să vezi dacă-i toată familia prezentă, inclusiv viitoarea mireasă care îţi va aduce un ginerică sibian. Măcar cu atât să te alegi şi matale de pe meleagurile noastre…

 

Sorin Ilieşiu, un regizor mediocru de filme documentare, este candidatul PNL în colegiul 1 Sibiu pentru Senat. Regizor de filme este doar după 1989, înainte fiind operator de imagine în filme omagiale de felul acestora: „Cununa de lauri” – 80 de minute, 1986, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Aurel Kostrakiewicz, Liviu Pojoni, Adrian Drăguşin, Ioan Dobre (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la data de 23 august 1986 pe stadionul naţional „23 August”) sau „Sărbătoare în mai” (Imn pentru primăvara ţării) – 80 de minute, 1987, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Basarab Smărăndescu, Gabriel Kossuth (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la 1 Mai 1987 în Sala Polivalentă, Bucureşti). După cum se poate lesne observa, linsul bucilor prezidenţiale dura fix 80 de minute, nici mai mult, nici mai puţin şi era nevoie de 3 – 4 operatori de imagine ca să surprindă evenimentele „istorice” din toate poziţiile, ca în filmele porno!
După evenimentele din decembrie 1989, Sorin Ilieşiu s-a lepădat de carnetul de membru de partid comunist şi s-a reorientat rapid spre treptele către piramida succesului capitalist, deşi abia coborâse pe scara de incendiu a comunismului în flăcări. În 1990 se afla deja în Grupul pentru Dialog Social (GDS), colectiv de intelectuali, majoritatea alogeni cu porniri antiromâneşti, camuflate de atitudini anticomuniste, pseudo-democratice şi globalizatoare, înfiinţat de evreul Silviu Brucan în decembrie 1989 cu sprijinul financiar al evreului ungaro-american  George Soros, sosit în România chiar în ianuarie 1990. Celor cu memoria scurtă le reamintesc că acestor indivizi din GDS şi celor din „Fundaţia Soros” înfiinţată tot în ianuarie 1990 cu ocazia sosirii „tătucului” sionist în România, devenită  „Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, finanţată în continuare de George Soros, trebuie să le mulţumim pentru înlocuirea termenului de ţigan cu cel de „rom”, special ca să se creeze confuzia, la nivel mondial, cum că România este ţara romilor (ţiganilor)!
În continuare, între două filmuleţe documentare tip manifest, domnul fost tovarăş Ilieşiu şi-a descoperit vocaţia de reclamagiu pe stil nou, adică „apelangiu” – un cuvânt nou, pe care nu o să-l găsiţi în dicționarul limbii române şi pe care-l dedic regizorului – acesta fiind promotorul şi primul semnatar al unor numeroase apeluri cărora s-au alăturat numeroşi alţi semnatari din rândul intelectualilor, unii de bună credinţă, alţii din oportunism şi din dorinţa de a-şi promova propria imagine, la fel ca şi iniţiatorul. Iată câteva dintre aceste apeluri ale telefonistului şi alarmistului de serviciu, Sorin Ilieşiu: Apelul pentru România (14 iunie 2005); Apel (personal) către președintele Traian Băsescu pentru a condamna comunismul ca nelegitim (19 octombrie 2005); Apelul (colectiv) către Președintele României pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim și criminal (10 martie 2006); Apelul pentru condamnarea internațională a criminalității și nelegitimității comunismului (17 mai 2006) – acesta este altul, adresat Organizației Națiunilor Unite, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Parlamentului European, Congresului SUA, Societății civile din fostele țări comuniste şi probabil Galaxiei, Universului. Atenţie a nu se confunda cu apelurile anterioare, deoarece se supără „apelangiul” că-i încurcăm borcanele. Oare le are pe toate în raft? La borcane m-am referit. Şi mai sunt încă o suită de 6 – 7 apeluri, dar cred că v-am plictisit suficient. Nu ştiu cum de nu s-a plictisit Ilieşiu atunci când le-a redactat.
Reamintim, tot celor cu memoria scurtă, că în anul 2007, la prima suspendare a lui Traian Băsescu, domnul Sorin Ilieşiu a iniţiat, fiind specialist, un nou apel în favoarea preşedintelui. Acel apel a fost semnat de peste o sută de intelectuali, convinşi de Ilieşiu că Băsescu reprezintă „calea cea dreaptă” . În decembrie 2009, Sorin Ilieşiu era în culmea fericirii că Traian Băsescu, colegul său de luptă anticomunistă, câștigase un nou mandat la Cotroceni. Se aştepta ca pentru serviciile oferite marinarului să fie răsplătit cu funcţia de preşedinte al televiziunii române de stat (TVR), dar Băsescu i-a dat cu flit, stârnind mânia în veşnicul protestatar. Acesta l-a aşteptat pe preşedinte la cotitură, iar ocazia de a se răzbuna nu s-a lăsat prea mult aşteptată, ea sosind în urma unor aprecieri nu tocmai măgulitoare ale lui Traian Băsescu la adresa regelui Mihai. Brusc Ilieşiu şi-a amintit că este monarhist, mai ales că regizase în 1992 filmuleţul „Monarhia salvează România”, doar de 34 de minute, mai puţin de jumătate din cele 80 de minute dedicate imaginilor cu Ceauşescu din vremurile de glorie! Aşa că domnul Ilieşiu a mai lansat un apel – cred că şi el le-a pierdut şirul! – de data aceasta solicitând demisia preşedintelui pe care-l adulase până mai ieri. Fain caracter, nu-i aşa?
Imediat după acest apel, din iunie 2011, Sorin Ilieşiu a fost invitat la postul de televiziune „Antena 3″ ca să completeze corul voiculescian al denigratorilor lui Băsescu. „Om vertical”, acest fost lacheu băsescian, a început să-şi atace furibund fostul idol. Grafoman înrăit, individul s-a pornit să bombardeze cu puzderie de scrisori redacţiile publicaţiilor ostile preşedintelui. Mai mult, s-a luat la trântă cu ‘telectualii de la GDS şi aceia l-au dat afară din grupul lor de snobi. L-a atacat pe Andrei Pleşu, vai ce sacrilegiu!, a strigat în cor gaşca erudiţilor, după care i-au spus proaspătului antibăsist să se care din clubul cel select inaugurat de Soros în urmă cu 22 de ani. Când i-au arătat ăia uşa nimeni dintre miile de semnatari ale multiplelor sale apeluri nu i-a sărit în apărare, aşa că asta spune ceva şi despre caracterul acelor semnatari de profesie. Ca să fie tacâmul complet, Sorin Ilieşiu a fost „băgat afară” şi din Societatea Timişoara. Iată cum explică cei de la Societatea Timişoara excluderea oportunistului: „Îl asigurăm pe fostul nostru coleg Sorin Ilieşiu că nefiind atât de preocupaţi precum domnia sa de antibăsism am văzut mai limpede derapajele de la democraţie din ţara noastră la care domnia sa, furat de obsesia antiprezidenţială de care nu suntem răspunzători şi pentru care nu îl putem ajuta, a fost parte activă. Ca să-i dovedim încă o dată că nu suntem parte a obsesiei sale antibăsesciene, îi reamintim că Societatea Timişoara a susținut încă din 3 iulie faptul că avem de-a face cu un puci parlamentar de felul celui din Paraguay.”
Metamorfozarea lui Sorin Ilieșiu, din anticomunist  în aliat al securistului Dan Voiculescu şi al comunistului Ion Iliescu, a fost răsplătită cu un colegiu pe listele USL, taman la Sibiu. Aici a sosit abia la jumătatea perioadei de timp alocată campaniei electorale şi a dovedit că habar nu are din câţi alegători este alcătuit Colegiul 1 Sibiu (Senat), unde o să candideze. Ilieșiu a susţinut în prima sa conferinţă de presă de la Sibiu  că sunt  60.000 de alegători, deşi cifra reală de pe liste este de 143.310 cetăţeni cu drept de vot. Distractiv a fost că şi-a ţinut conferinţa de presă la sediul PSD, fiind vegheat de tabloul lui Ion Iliescu, personaj înfierat cu tărie în documentarul său „Piața Universității – România”, ceea ce l-a făcut să declare: „Nu mă simt confortabil cu portretul lui Ion Iliescu în față. Adrian Năstase a fost însă un premier bun, de valoare și România ar fi avut de câștigat dacă în locul lui Traian Băsescu l-am fi avut acum pe Adrian Năstase. Ion Iliescu a jucat în filmul meu despre Piața Universității, dar mai multe nu vreau să comentez de el”. Bravo nene, ai ajuns să te declari admiratorul puşcăriaşului Adrian Năstase, admirator al unui individ care a nenorocit România şi care doar pentru vânzarea frauduloasă a companiei „Petrom” către austrieci,  cu tot cu rezervele de petrol ale ţării, trebuia condamnat la temniţă pe viaţă pentru înaltă trădare de patrie! Pentru asta trebuia judecat balaoacheşul Năstase, nu pentru fleacuri tip „mătuşa Tamara” sau „Trofeul calităţii”!!!
Iată ce a mai slobozit pe orificiul care-i ţine loc de gură „marele cineast”: „Dacă voi fi parlamentar, voi iniția o lege normală pentru alegerile parlamentare. Nu mi se pare normal că trebuie să faci rost de fonduri pentru campania electorală. Nu statul ar trebui să plătească campania. Ziarele, televiziunile, radiourile să fie obligate să prezinte programele electorale ale candidaților, să o facă gratuit.” Ce spui, Franz, chiar aşa? Nu vrei să-ţi facem şi pedichiura sau măcar să-ţi aranjăm freza? Da’ de o clismă ce spui? Ehei, uite că ai noroc cu publicaţia noastră. Noi te facem cunoscut sibienilor gratis, măi domnule candidat Agamiţă Dandanache!
Printre alte bazaconii, Ilieşiu a mai spus că se simte aproape de sibieni, fiindcă fiică-sa se mărită cu un tip al cărui tată este sibian. După care a înşirat nişte proiecte copiate de la alţii sau „fumate” în alegerile trecute. Iată cum a comentat ironic un sibian pe site-ul unei publicaţii locale:
„Domnule Ilieşiu, Temele dumneavoastră de campanie sunt în cea mai fericită exprimare răsuflate şi incorecte. Participarea bugetului judeţului la bugetul naţional face referire la date statistice din 2004.Ţineţi cont de sumele uriaşe primite de Sibiu în 2006-2009. Mai bine să promiteţi un audit al modului cum au fost cheltuite milioanele de euro în această perioadă. În ce priveşte UNESCO şi bla-blaurile privind respectul academic mai lasă-ne. Nu sunteţi din piesa aceasta.  Sunteţi un AGAMIŢĂ paraşutat în Sibiu ca urmare a incompetenţei liderilor USL, în special a conservatorilor sibieni. Vă repet: nu sunteţi din acest spectacol, iar abureala cu viitorul ginere şi cuscru sibian este penibilă.”
La începutul campaniei, domnul Sorin Ilieşiu declara de la Bucureşti că şi el se consideră sibian pentru că vorbeşte cu „no”… No atunci, babule dragă, lasă-ne în durerea noastră şi servus mult până la Festivalul filmului documentar Astra, care are loc la noi în oraş, că-ţi stă mai bine acolo decât în Senatul României! Cât despre apeluri, eu zic să te rezumi la cel de seară şi să numeri doar încălţămintea de la intrare, ca să vezi dacă-i toată familia prezentă, inclusiv viitoarea mireasă care îţi va aduce un ginerică sibian. Măcar cu atât să te alegi şi matale de pe meleagurile noastre…

 

Germina Nagâţ (CNSAS) – emigrarea evreilor poate fi comparată cu Holocaustul


Nu ştiam de această Germina Nagâţ până la conferinţa de care am făcut vorbă cu o postare mai înainte. După aceea, curios fiind, am dat o căutare pe Google şi am aflat că nu cu mult timp în urmă s-a aflat în mijlocul unei polemici care a avut drept rezultat ieşirea lui Marius Oprea din grupul neo-kominternist GDS – Grupul de Dialog Social (ist?). Are şi o carte premiată de acelaşi GDS, semn că e pe felie cu gruparea înfiinţată de Brucan în iarna lui 1990.

 

Joi a ţinut şi dumneai o prezentare din postura de Director de Investigaţii la CNSAS, „Emigrarea etnicilor germani din perspectiva documentelor din Arhiva CNSAS”, în care – folosind tehnica montajului sovietic din misiunile de dezinformare, şi utilizând un ton plângăcios (am acasă imaginile video care-mi sunt martore!) – a afirmat că „cele două etnii au fost extirpate din sânul naţiunii române”. Problema este că lega un apisod din anii ’50 (dintr-un alt context politic) cu ceea ce s-a petrecut, sub pecetea unui pact secret RFG-RSR, în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, deci în alt context.

 

Cum în cadrul dezbaterii nu am reuşit să-mi strecor şi eu întrebările, am chestionat-o imediat după încheiere iar rezultatul îl aflaţi imediat mai jos, în clipul postat! Plecarea în Israel este echivalată cu Holocaustul! Securitatea ar fi avut raporturi strânse cu Stasi! Precizez că Stejărel Olaru împreună cu Georg Herbstritt precizează în lucrarea lor „Stasi şi Securitatea” (Humanitas, 2005) că raposrturile dintre cele două instituţii erau începând cu mijlocul anilor ’60 cel puţin reci, dacă nu chiar duşmănoase. Larry L. Watts spune şi el că legăturile cu Stasi şi cu celelalte servicii ale „ţărilor socialiste şi prietene” s-au rupt în 1971.

 

Monica Ghiurco: SCRISOARE DESCHISĂ către Stelian Tănase


 

Stimate domnule Stelian Tănase,

 

 

 

Nu v-am felicitat de ziua dumneavoastră, permiteţi-mi să o fac acum:
La mulţi ani! A fost prea mare înghesuială la uşa biroului
dumneavoastră. Mulţi prieteni care îşi doresc emisiuni la TVR, şi mai
mulţi subalterni dornici să vă intre în graţii… Sinceră să fiu, nu am
vrut să vă stric ziua întrebându-vă de ce aţi decis să vă începeţi
interimatul în fruntea TVR cu un act de cenzură. Asupra unui
documentar istoric premiat de APTR, intitulat „Moştenirea clandestină”
şi realizat de subsemnata. Am tot sperat că nu a fost decât o eroare
tehnică sau umană, sau pur şi simplu o neînţelegere speculată cu
abilitate de cine ştie cine şi cu ce intenţii… Speranţa mea s-a
spulberat însă, brutal, ieri, ascultându-vă conferinţa de presă în
care aţi făcut afirmaţii de o gravitate extremă la adresa filmului pe
care l-am făcut şi care v-a iritat atât de mult încât aţi trecut peste
orice reguli şi v-aţi impus voinţa în mod arbitrar.

Atunci când descrieţi un produs de televiziune în termenii:
„intoxicare şi propagandă, securistă şi comunistă”, sunt sigură că
aveţi o serie de probe solide în susţinerea acestor afirmaţii
defăimătoare.

Intimidanta corecţie publică pe care aţi considerat necesar să mi-o
aplicaţi live pe TVR1 mă determină, domnule Stelian Tănase, să vă
solicit, cu toată aprecierea şi respectul cuvenit unui istoric de
reputaţia dvs., să vă motivaţi afirmaţiile făcute. Constat cu regret
că în calitate de director general interimar îmi cenzuraţi filmul, iar
în calitate de istoric îmi faceţi un proces de intenţie nemeritat şi
neargumentat.

Un pretext minunat pentru a stabili de unul singur că nu aţi găsit în
TVR jurnalişti de calitate, ci doar simpli slujbaşi la stat,
netalentaţi, lipsiţi de valoare, neinteresanţi pentru marile planuri
editoriale pe care le aveţi cu Televiziunea Publică. Motiv pentru care
sunteţi „nevoit”, nu-i aşa? să recurgeţi masiv la colaborări externe.

Statutul ziaristului din televiziunea publică nu îmi conferă numai
dreptul, ci mai ales obligaţia de a mă „opune în mod făţiş oricărei
încercări de monopolizare, oligarhizare, distorsionare sau cenzurare a
informaţiilor de interes public, ca şi oricărui tip de influenţă care
ar putea afecta liberul acces la informaţie al cetăţeanului” (Art.
31). Vă anunţ că în calitatea mea de ziarist al televiziunii publice
am libertatea de a prezenta opinii nepopulare, în mod argumentat,
bineînţeles! Spre deosebire de dvs., care din postura de Director
General interimar v-aţi rezumat la a-mi face un proces de intenţie şi
atât.

În final, îmi permit să vă reamintesc personalităţile care apar în
acest film, ale căror opinii şi mărturii au construit analiza
subiectelor prezentate de-a lungul celor 10 episoade: acad. Dinu C.
Giurescu (istoric), acad. Dan Berindei (istoric), acad. Florin
Constantiniu (istoric), dr. Larry Watts (cercetător american), prof.
univ. dr. Cristian Troncotă (istoric), prof. univ. dr. Mihai Retegan
(istoric), prof. univ. dr. Ioan Scurtu (istoric, fost director al
Arhivelor Naţionale), conf. univ. dr. Laurenţiu Constantiniu
(specialist în spaţiul ex-sovietic), col.(r) Filip Teodorescu (fost
locţiitor al şefului Direcţiei a III-a, Contraspionaj) ambasador
Romulus Ioan Budura (diplomat de carieră, sinolog), generalul de
armată (r) Mircea Chelaru (fost şef al Statului Major General al
Armatei Române), ambasador Traian Bordeianu (reprezentatul României la
CAER), Lavinia Betea (jurnalist), Marius Oprea (istoric), precum şi
supravieţuitori din închisorile comuniste care au descris
inimaginabila teroare la care au fost supuşi în vremea regimului
trecut.

Sunt sigură că dacă vreunul dintre istoricii de prestigiu din lista de
mai sus ar fi sesizat neadevăruri istorice în filmul meu, ar fi fost
primii care le-ar fi semnalat şi cu siguranţă Consiliul Naţional al
Audiovizualului ar fi sancţionat Televiziunea Română.

Iată de ce aştept cu mare interes să aflu ce anume v-a nemulţumit atât
de tare la filmul „Moştenirea clandestină”. În caz contrar, îmi rezerv
dreptul de a mă adresa justiţiei pentru defăimare profesională şi
manipulare a opiniei publice.

Cu consideraţie,
Monica Ghiurco
jurnalist TVR

SURSA: https://www.facebook.com/mona.ghiurco/posts/1394127747521692#

Gabriela Adameşteanu nu are habar cine a fost Vintilă Horia: „A fost un fascist care a scris Ard malurile Nistrului”


Nu ştiu cum le împleteşte Dumnezeu dar ieri seară, 30 Octombrie,  am avut prilejul de a mă afla în faţa a doi câştigători de premii Goncourt şi a unei editoare. Evenimentul s-a petrecut în incinta Institutului Francez din Bucureşti sub forma unei discuţii numite „Din culisele premiului Goncourt”. În afară de François Weyergans şi Paule Constant a fost alături şi editoarea Marie-Catherine Vacher de la Editions Actes Sud. Evenimentul era prilejuit de prima ediţie „Lista Goncourt – Alegerea studenţilor români” având-o ca preşedintă de onoare pe Gabriela Adameşteanu, prezentă şi domnia sa în holul Institutului. Ca o paranteză, astăzi va fi anunţată preferinţa studenţimii române, tot la Institutul francez, la ora 15.

 

Să revenim însă. După ce am invitaţii şi-au expus părerile, au istorisit anecdote literare, opiniile despre industria premiilor, a venit şi momentul întrebărilor dinspre public. N-am avut ce face şi am vrut să aflu cum se raportează faţă de Vintilă Horia şi problemele legate de acordarea premiului Goncourt acestui scriitor român pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”. Ei bine, aici s-au fâstâcit – nu atât incomodat (deşi franceza mea de baltă şi cu accent groaznic avea de ce să-i incomodeze) – pentru că nu erau stăpâni pe subiect. Nu ştiau despre scandal, despre personalitatea scriitorului Vintilă Horia, anul în care s-au petrecut lucrurile, romanul în discuţie…

 

Au întrebat-o şi pe Gabriela Adameşteanu (ah! nu mai aveam memorie în aparat!) – şi o să redau din memorie dialogul, care era evident în franceză:

– Gabriela, ce părere ai despre chestiune?

– Care chestiune? (exact în momentul în care pusesem întrebarea lipsise din sală).

– Cea despre Vintilă Horia…

– A! Cred că s-a petrecut imediat după război. A fost fascist, a colaborat cu extrema dreaptă şi a fost reclamat acest lucru. ceva asemănător cu cazul Emil Cioran. Cred că prin ’52…

– Nu cred, am intervenit şi eu, mai degrabă prin 1958, 59, 60.

Şefa de la „22” a continuat însă mai departe:

– În timpul războiului a publicat scrieri fasciste. „Ard malurile Nistrului”…

– Virgil Gheorghiu a scris „Ard malurile Nistrului” , i-am replicat repede.

 

Paule Constant luase între timp un volum care cred că se referea la istoricul decernării premiilor Goncourt şi exclamă: „Am găsit! 1960!” după care începu să citească tot episodul neplăcut. Cu cât pătrundea mai mult în subiect, cu atât mai mult citeam pe feţele invitaţilor francezi stupefacţia. Nu cred că s-au aşteptat ca cineva să facă gestul de a refuza premiul. Iar acea persoană să fie un român, din ţara în care se aflau în acel moment. Şi nici că singularitatea actului a fost întârită prin decizia comitetului de organizare de atunci de a nu mai acorda altcuiva recompensa în acel an.

 

Paule Constant

 

François Weyergans & Paule Constant

 

Gabriela Adameşteanu

 

Marie-Catherine Vacher

 

Paule Constant

 

Marie-Catherine Vacher, François Weyergans & Paule Constant

 

După dealuri? Se bat câmpii! Minut cu minut.


 

Există pe plaiurile noastre un mai vechi nărav ce face ca atunci când iese la iveală un găinaţ cu pretenţii artistice toată sclifosimea şi snobimea să ridice în sus şi să prezinte respectiva mizerie drept culmea măiestriei artistice. Lucrurile degenerează şi mai mult când în scenă îşi fac apariţia directorii de conştiinţe care, de la înălţimea rangului în care s-au (auto)postat, dau directive cu rang de obedienţă obligaotire pentru găştile cărora le sunt capi. Ei dau direcţia şi supuşii sunt obligaţi să o urmeze. Şi mai grav este că unii fac asemenea lucruri dintr-un soi de masochism intelectual şi ridică în slăvi lucruri care sunt în mod evident şi fără de apel gunoaie şi rebuturi. Eu încă sunt zgârcit în consideraţii pentru că alţii văd în tot tabloul expus un adevărat război cultural dus împotriva spiritualităţii şi culturii româneşti.

 

 

Aşa stă cazul şi cu o producţie cinematografică ivită din desaga unor indivizi ce se auto-denumesc „Nou Val”. „După dealuri” este filmul la care mă refer şi face parte din „opera” unui ins ce mai are la activ filmele „Occident” (o invitaţie mai pe faţă, mai pe-ascuns la părăsirea ţării – dar de ce nu o pleca el la Palestina atunci?), „4,3,2” (în care două descreierate preferă să fie violate decât să renunţe la un avort) şi „mintiri din Epoca de Aur” (film în care poveşti de pe timpul Stalinismului – şi deci din vremea în care coreligionarii săi aveau pâinea ideologică şi cuţitul  politic în mâini – sunt transpuse în vremea Ciuruitului). Filmul a fost întâmpinat cu braţele deschise în templul propagator al „corectitudinii politice” care este Festivalul de la Cannes. Iar în ţară organele neokominterniste ale culturii s-au alăturat cu extaz corului ce intona ditirambi. Exact în spiritul pe care l-am descris ceva mai sus. S-au trezit şi „esteţii”, aceia care văd imediat într-o pată de noroi adânci semnificaţii simbolice (sic!) şi au descoperit dimensiunea duhovnicească a… pullover-ului (!!). Şi asta pentru că aceşti din urmă oameni sunt cei ce se (auto)consideră „tradiţionalişti”. A! Şi „elită”. Nu ştim pe ce bază sau merite dar şi la aceştia se constată aceleaşi obiceiuri de apărare a ideilor şefului-guru conform tiparului mai înainte amintit. Şi nu cred că-i o asemănare întâmplătoare. Dar misiunea e aceeaşi.

 

 

Domnul Cristian Mungiu pretinde că producţia cinematografică pe care a regizat-o pleacă de la celebrul caz „Tanacu”. Pentru cei care nu-ţi mai amintesc, este vorba de o tânără moartă – Irina Cornici – după un ritual de exorcizare. Concluziile anchetei precum şi deciziile Tribunalului se bat cap în cap cu anchetele jurnalistice (acelea de bună credinţă) din care reieşea cu totul altceva. Dar asta e altă poveste. O poveste cu care filmul nu se întâlneşte deloc. Aşa cum nu se întâlneşte nici cu realitatea desfăşurării faptelor pe care domnul Mungiu pretinde că o reflectă întocmai. E drept, atunci când i se reproşează îndepărtări flagrante acest domn o dă întoarsă imediat. E act artistic în acel moment!

 

 

Am trecut peste plicticoşenia înfiorătoare pe care privitorul trebuie să o înfrunte timp de două ore şi jumătate. Pentru că „După dealuri” este conceput conform normelor „estetice” ale „Dogmei 95” impuse de Lars von Trier. Mai degrabă marxiste dar asta e altă discuţe. Am trecut deci peste această barieră şi am reuşit să văd filmul. Mai îmi făceam o cafea, mai trăgeam un somn dar am reuşit să-l finalizez. Cu pixul în mână însă! Ceea ce mă diferenţiază de acei care s-au dat loviţi estetic de „zoaiele de pe parbriz” şi pullover-ul raskolnic. Şi aşa că am observat unele lucruri, în afara celor deja subliniate de alţii, care mă fac să mă întreb dacă aceşti entuziaşti apologeţi ai lui Mungiu chiar au văzut EI filmul sau acţionează doar din rea-voinţă. Pentru că negarea unor lucruri cu vederea – CÂT SE POATE DE CLARE – poate fi socotită rea-voinţă. Sau o fi altă explicaţie: au adormit după cinci minute şi s-au trezit la ultimele 10 şi, hop!, au văzut filmul.

 

 

Pentru că domnul Mungiu introduce câteva teme în acţiunea „reală” a cazului Tanacu. În primul rând aluziile la o legătură lesbiană între Alina şi Voichiţa. Şi de aici şi episoadele de „gelozie homosexuală” de la care pornesc reacţiile dilimandroasei. Pentru că să nu vă aşteptaţi să vedeţi manifestări de furie dementă prin film! De isterie feminină, asta da! Dar nu de episoade clinice de violenţă. La un moment dat suntem purtaţi chiar în interiorul unui spital psihiatric şi nici acolo nu găsim ceva asemănător. Dovada înaltului profesionalism al lui Mungiu. Pentru că ideea domnului Mungiu este să înfăţişeze o lume ROMÂNEASCĂ indiferentă sufleteşte la celălalt. O lume ROMÂNEASCĂ considerată aşa ÎN TOTALITATEA EI. Şi ahtiată după bani. Bani, bani, bani se aude în toate momentele din film. Că, deh, filmul este făcut de Iţic şi obiceiurile rasei… Şi aici ne lovim iarăşi de blestemata de „realitate” pe care o tot flutură domnul Mungiu. Pentru că domnul regizor insinuează că preotul i-ar fi luat banii tinerei. Hopa! De unde ai scos asta, nea Mungiule. Nu este deloc cuşer ce faci! Şi, doamnelor şi domnilor, care v-aţi dat în brânci să urmăriţi filmul, chiar n-aţi observat deloc ticăloşia producătorilor? Mai introduce o fabulaţie regizorul. Tot prin insinuare. Că în orfelinat cele două fete ar fi participat la producerea unui anumit gen de fotografii. Făcute de un german. Şi, logic, de aici şi treaba cu Germania, şi treaba cu relaţia dintre colege… Şi de aici extindeţi dumneavoastră ideea: „Toate româncele care pleacă în străinătate se duc ca să…”. Nu mă credeţi? Reluaţi filmul, dacă puteţi, şi o să vă lămuriţi!

 

 

Dar hai să revedem cu repeziciune ce enormităţi au putut da la iveală mult premiatul regizor şi mult premiatele intreprete ale filmului. Ca nişte profesionişti ce sunt ei, mânca-i-ar Soros să-i mânce.

 

– O vedem pe Alina la începutul filmului cum se aruncă în faţa trenului ca să se întâlnească mai repede cu fosta ei colegă. Mesaj absocns, dom’le!

 

– Această colegă a ei este Voichiţa despre care nu reuşim nici până la sfârşitul filmului dacă este călugăriţă sau doar soră. Dar observăm însă foarte repede că ba stă îmbrobodită, ba nu mai stă. Şi asta îatunci când se află în lume. Pesemne trebuie să vedem aici tot vreun simbolism ascuns. Eu înclin spre neprofesionalism regizorla.

 

– Ca şi crucea pe care şi-o face neglijent aceeaşi Voichiţa.

 

– Aflăm care sunt noile apelative la modă într-o mânăstire: „mami” – către maica stareţă şi „tati” pentru preotul duhovnic.

 

– Se pare că nici rânduiala nu mai este aceiaşi de vreme ce în timpul mesei de obşte nu se mai citeşte Psaltirea ori Cazania.

 

– Voichiţa nu îşi pierde timpul explicând-i Alinei care sunt regulile într-o mânăstire. De ce ar face asta? Păi dacă ar fi făcut ar fi pierdut şansa domnul Mungiu să o arate pe Alina dezbrăcată în timp ce Voichiţa o masează. (minutul 14)

 

– Dar explică în schimb aceiaşi Voichiţa că „nu-i voie cu pantaloni pentru că… nu-i frumos”!?

 

– Minutul 18 – aflăm despe o călugăriţă că este… măritată. Aceasta s-ar putea eventual întoarce la bărbatul care o bate.

 

– Dumneavoastră credeţi că un paşaport se eliberează aşa uşor? Ei, nu! Candidata (Voichiţa) este atent cercetată, anchetată, întrebată unde vrea să plece, cât vrea să stea acolo, să fie atentă la cei de acolo că a mai avut de.a face cu germani d-ăştia perverşi. Domnule Mungiu, întrebările acestea se puneau pe la ambasadele unde se dădeau vize, nu la birourile de paşapoarte.

 

– Pentru că domnul Mungiu se străduieşte din tot sufletul să prezinte „adevărul” despre caz, la minutul 21 un personaj pune întrebarea dacă nu cumva „domna X are anus contra naturii”. Peste câteva minute o auzim şi pe Alina întrebând-o pe Voichiţa: „Te fuţi cu ista (cu preotul)?”

 

– Minutul 28 vine cu o enormitate evidentă pentru oricine merge la biserică. Se întrerupe slujba Liturghiei şi fug toţi afară.

 

– Minutul 37: asistăm la un pic de bârfă. Aşa… ca între măicuţe.

 

– Minutul 38: cauzeria măicuţelor ne face să aflăm că la Bucureşti se cer bani pentru… primirea în monahism. Cred că apare din ce în ce mai clar că regizorul nu şi-a făcut temele şi confundă lucrurile. Simonia se referă la altceva,

 

– Tot la minutul 38 se pomeneşte iarăşi despre călugăriţa căsătorită dar cu posibilitatea de a se împăca. Halucinant de hilar.

 

– Minutul 39 (dar şi multe altele): maica STAREŢĂ aruncă în grija PREOTULUI decizia de a o primi sau nu pe Alina în mânăstire. La acest capitol ne aflăm în plină derivă. Nici regizorul, nici scenariştii se pare că nu au habar că mânăstirea de maici este condusă de MAICA STAREŢĂ (de superioara mânăstirii). Aceasta ia deciziile cu privire la ascultări, la primirea în obşte sau la scoaterea din obşte. Preotul are sarcini liturgice. Dar pur şi simplu documentarea a fost ZERO BARAT.

 

– Dar nu şi la capitolul „colportări de zvonuri” pentru că la minutul se bagă şopârla că „episcopul nu sfinţeşte biserica mânăstirii pentru că vrea bani”.

 

– Minutul 51: Un spital model de psihiatrie! Nici urmă de zgubilitic, nici picior de agitat. Realitatea – aceea pe care nu o înfăţişează domnul Mungiu – ar fi arătat nişte lagăre de exterminare încă în funcţiune. Dar „necesităţile artistice”…

 

– Minutul 55: cei de la spital o încredinţează maicilor fără nici un drept tutorial. Deja filmul devine penibil. Şi mai avem o oră şi jumătate în faţă.

 

– Minutul 55.30: maicile joacă… fazan!

 

– Minutul 60: are loc un soi de spovedanie în comun, de vreme ce Alinei i se pun, de către călugăriţe, întrebări dintr-un îndrumar de spovedanie. Acestea stau şi se uită atent ca penitenta să-şi noteze cu atenţie păcatele. Dacă observă că n-a fost atentă la un păcat săvârşit ridică din sprâncene cu mirare.

 

– Şi o întrebare survine imediat: cum poate fi spovedită şi împărtăşită o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale, aşa cum se prezenta personajul de film Alina? Vă spun eu: nu poate! Dar regizorul nu are nici o problemă cu aceste „amănunte” irelevante pentru „adevărul” pe care vrea să-l spună şi pentru „viziunea artistică”.

 

– Minutul 65: a mai fost o scenă pe la început şi or să mai fie câteva şi mai apoi şi toate cu aceeaşi gogomănie, dovadă a „profesionalismului mult premiat” dovedit de actriţa ce o interpretează pe Voichiţa. Aceasta HABAR NU ARE SĂ SCOATĂ APĂ DINTR-O FÂNTÂNĂ. Sau o fi vina mea că n-am înţeles adâncul mesaj simbolic pe care a vrut să-l transmită regizorul.

 

– Minutul 66: aici regizorul a vrut, cu suficienţa trufiei sale iudaice, să dea o înţepătură credinţei în Sfânta Cruce. „Huo! La foc cu ea!”, ar trebui interpretat mesajul. Dar e mai căldicel să îl considerăm o ironie la adresa sutelor de cruci din cartofi, morcovi, cepe. E mai comod pentru conştiinţa noastră de „creştini elitişti ce suntem”.

 

– Minutul 68 cu un dialog total cretin. Şi complet pe dinafara vieţii mânăstireşti obişnuite.

„- Ce faci aici?

– Citesc din Psaltire.

– Acum, noaptea?

– Păi aşa-i canonul

În tot filmul nu găsim de fapt nici urmă din acele slujbe de noapte de care a auzit oricine a păşit prin vreo mânăstire. SLUJBE nu canon individual. Asta pentru că Mungiu al nostru s-a documentat până la piciorul broaştei. Mai adăugaţi la aceasta şi ascultările măicuţelor care se reduc doar la lucrul mîinilor şi la scosul apei (în cazul Voichiţei). Nimeni nu prăşeşte, nimeni nu duce roaba, nimeni nu dă la găini…

 

– Minutul 74: „Tu parcă ai sta, parcă ai pleca”, spune preotul  către Alina. Dar cuvintele puteau fi adresate cu uşurinţă Voichiţei, semn că scenariştii (şi implicit regizorul) nu prea erau nici ei hotărâţi cum să dirijeze lucrurile.

 

-Minutul 90: un ieromonah care spune „o să-şi facă cruce DOMNUL episcop”. Sintagma aceasta cu „domnul preot”, „domnul episcop” o găsim mai mult prin Ardeal. Prin Moldova mai puţin. Adică deloc. Cu excepţia cerebelului lui Mungiu.

 

– Minutul 92 şi cu un atac ICONOCLAST (ca de la un iudeu adevărat): „Cine-i credincios nu-i trebui nici o icoană ca să creadă.”

 

– Minutul 102. După ce a fost închisă într-o chilie aflăm că Alina a dat foc la perdele. Vedem cum acestea ard la fereastra prin care putea fugi cu uşurinţă. De unde nelămurirea mea: ori era închisă cu străşnicie, ori ba?

 

– Minutul 114: ne aflăm în plin ritual de exorcizare. Prilej cu care ne lovim încă o dată de inconsistenţa mesajului pe care ar vrea să-l transmită regizorul Pentru că între timp vrea să deplaseze vinovăţia pe Voichiţa. „Fugi şi te depărtează”, spune preotul, iar Voichiţa fuge în clipa aceea. Ceva ma apoi, în timpul anchetei poliţieneşti, camera se focusează pe Voichiţa. Încă un semn că regizorul habar nu avea în ce direcţie să o ia şi că a făcut filmul doar ca o însăileală de poveşti şi mituri anticlericale şi antiortodoxe.

 

– Minutul 116. Cristian Mungiu a tras şi el cu ochiul spre filmele gen „Exorcistul”. Şi a avut o revelaţie! Aburii care ieşeau din săracii posedaţi nu erau de provenienţă drăcească, ci pentru că săracii îndrăciţi erau puşi să stea în frig. Dar cum să facă asta în filmul său? A! Păi băgăm una bucată crivăţ ca în Siberia cu zăpada de un metru. Nici nu contează că anterior se spusese că se apropie Paştile. Başca faptul că vroia şi el un picuţ acolo de aburi ca în filmele alea Occidentale. Dar nu-l lasă Lars von Trier să folosească efectele speciale. Că doară ele trup şi suflet devotat manifestului „Dogma 95”. Nu foloseşte coloană sonoră, camera stă numai şi numai pe umăr şi, prin urmare, nici efectele speciale nu sunt permise. Cele care utilizează aşa ceva sunt filme comerciale, tovarăşi, capitaliste şi imperialiste. Făcute pentru împilarea poporului muncitor, tovarăşi.

 

– Minutul 125. Deşi într-o altă scenă văzusem pe măicuţe folosind un telefon mobil, în secvenţa actuală i se spune unei călugăriţe să-i spună lui nea Caisă Valerică să cheme ambulanţa.

 

– Ei! Ajungem şi la minutul 135 în care aflăm misterul tuturor filmelor cu exorcizări. De ce era puternică îndrăcita? „A făcut karate la cămin”, răspunde Voichiţa anchetatorilor.

 

 

 

Mai rămâne un lucru de aflat. Pentru ce acest titlu al filmului? Pentru că trebuia întinat spaţiul mioritic. Aruncate asupra lui toate gunoaiele şi toate invectivele. Acesta îi este scopul. Românii înjuraţi pe banii românilor. Spaţiul etnic defăimat. Distrus artisticeşte. Vizual. Dimensiunea religioasă schimonosită. Ce să mai vorbim de ondulările deal-vale? Las’ că bate Mungiu câmpii.