Încă o pagină din trecutul de arivist politic al lui Aurelian Pavelescu


„După ce apăruse la postul bucureştean de televiziune Amerom 38, în iunie 1995, afirmând – într-un raţionament calificat în replica unui invitat de la Radio Europa Liberă drept xenofob – că ţiganii nu au o libă, o religie, ci doar organizare tribală şi structuri paralele cu cele statale, fiind o cauză a numeroase tensiuni în ţările în care trăiesc, Aurelian Pavelescu, preşedintele Partidului Dreapta Naţională este acuzat la Antena 1, de Şerban Suru că ar face jocul puterii, că ar fi manevrat de Cotroceni prin consilierul prezidenţial Dan Iosif.”

Grigore Traian Pop, „Garda, Căpitanul şi arhanghelul din cer… O istorie obiectivă a mişcării legionare”, Volumul II, Editura Eurasia, 1996, p. 225-226.

Volumul era scris la puţin timp după evenimente şi credem că relatările erau proaspete în mintea autorului. Să observăm că lui Aurelian Pavelescu mereu i-a plăcut să fie „manevrat” de Cotroceni, ani de zile mai târziu fiind sluga prea plecată a lui Traian Băsescu.

Şi că o reamintire, postul Amerom 38 – în proprietatea lui Cristian Burci – îşi capătă denumirea mai cunoscută de Prima TV. În continuare Burci îi este patron.

Un scenariu, două ţări şi o desincronizare


Ceea ce se petrece în ultima vreme la confinele ţării noastre dovedeşte (a câta oară?) că măreaţa Rusie ştie doar să se repete. Este şablonardă, fără imaginaţie şi, pentru cineva care este cât de cât familiarizat cu procedeele aplicate de-a lungul istoriei, paternurile folosite apar în toată goliciunea lor. Cât de stupidă ne apare, de exemplu, aceste pretexte pe care le agită Rusia pentru a-şi acoperi ocupaţia militară din Ucraina. Nu mai este vorba de „protejarea creştinilor din Orient”, „nici de protejarea slavilor din occident” ori de „protejarea proletariatului din Univers”. Acum avem de-a face cu „protejarea rusofonilor”. Aceeaşi Mărie, altă pălărie.

 

Altceva mi se pare ciudat, când lucrurile sunt asemănătoare, dar nu produc aceleaşi efecte deşi scenariul urmat indică aceiaşi „păpuşari” de la Moscova. Iar ceea ce propun acum este să privim evenimentele de acum mai bine de 24 de ani dintr-o altă perspectivă pentru a face lumină întro problemă care a făcut să curgă multă cerneală şi pe care „emanaţii” nu se grăbesc ei să o elucideze: TERORIŞTII!

 

Ce am avut în decembrie 1989? Pe fondul nemulţumirilor populaţiei, în contextul internaţional al reformelor lui Gorbaciov şi impunerii în ţările lagărului socialist al unor echipe noi de conducere, în ţară izbucnesc manifestaţii deschise împotriva regimului Ceauşescu. Declanşatorul, nu mai este un secret astăzi, Laszlo Tokes, agent al serviciilor secrete străine „prietene”. În ciuda represiunii armate ordonate de Ceauşescu, revolta timişorenilor se menţine şi Ceauşescu, trăind cu iluzia că este acelaşi fiu mult iubit al poporului din 1968, decide organizarea unui miting de susţinere în centrul Bucureştilor. Gravă eroare! Mitingul se sparge prin grija unor profesionişti ai diversiunii – facilitat şi prin mesajele alarmiste ajunse la urechile populaţiei prin emisiunile Europei Libere; mai mult, apar protestatari chiar în buricul Bucureştilor şi, la nici 24 de ore de la „nefasta” (pentru Ceauşescu) manifestaţie de susţinere, regimul se face fărâme sub presiunea sutelor de mii de oameni adunaţi în Piaţa Palatului. Fugarul preşedinte Ceauşescu împreună cu soţia sa, Elena Ceauşescu, ajung la Târgovişte unde sunt ucişi după un proces tipi stalinist.

 

Şi acum să vedem câteva amănunte. Nemulţumirea românilor, oricât ar spune mulţi acuma, era profundă cauzate de condiţiile de viaţă extreme. Dar lipsea o opoziţie care să-şi facă auzit glasul. Cei mai aprigi duşmani ai lui Ceauşescu erau, paradoxal, sovieticii. Aceştia au infiltrat, în zilele lui decembrie 1989, masiv România cu agenţi, aşa-ziii „turişti”. Se vehiculează un număr de 50 sau 60000 de asemenea amatori de voiaj. Costin Gerogescu afirmă existenţa a 2000 de asemenea agenţi pregătiţi să deschidă calea trupelor masate pe Prut. Câţi din aceştia au participat la declanşarea protestelor la Timişoara? Nu ştim sau nu ni se spune. Au fost oare şi la Bucureşti pe 21 decembrie? Există şi informaţii conform cărora în Timişoara s-ar fi folosit arme de foc împotriva forţelor armate sau că moartea anumitro civili protestatari nu poate fi explicată altfel decât prin acţiunea unor alte forţe armate decât Armata, Securitatea şi Miliţia. Nu există însă o certitudine. Dar ce ştim sigue este că din seara lui 22 decembrie chiar ne-am lovit de un fenomen denumit „teroriştii printre noi”. Ulterior s-a căutat să se spună că cele peste 1000 de victime produse după fuga lui Ceauşescu ar fi fost cauzate fie de acţiunea pripită a celor înarmaţi (Armată, gărzi patriotice, Miliţie), de acţiunea nebunească sau interesată a unor comandanţi militari sau comandanţi „emanaţi” ori de erori de comunicare. Dar lipsesc victimele cauzate de „terorişti”! Acum 24 de ani puterea emanată agita cât se poate de mult „fenomenul terorist” pus în legătură directă cu cadrele Securităţii pentru ca mai apoi, prin grija diferitelor comitete şi comţii, „acţiunea teroriştilro să dispară cu totul.

 

Ori, iată că în confruntările de pe Maidanul kievean am avut parte în afară de represiunea ordonată de Ianukovici şi de contrareacţiile manifestanţilor, de acţiunea unor trăgători misterioşi care, prin pierderile provocate, au incitat şi mai mult spiritele şi au radicalizat părţile. Să fie vorba tot de „turişti” şi în cazul Maidanului? Zeci de morţi civili dar şi zeci de morţi din cadrul forţelor de „represiune” (că nu li se poate spune „de ordine”) a fost bilanţul ciocnirilor care au dus la presiuni ale UE, de aici la încheierea unui acord Ianukovici – opoziţie pentru ca imediat mai apoi puterea „legală” să se prăbuşească şi ea tot într-o singură zi. Spre diferenţă de Ceauşescu, fugarul Ianukovici nu şi-a găsit adăpostul într-o unitate militară care să-i pregătescă ceremonia funebră, ci pe teritoriul ţării vecine, Rusia, care se pregătea să-i cânte prohodul ţării căreia pretindea că-i este apărătorul.

 

La câteva zile, alţi „turişti” înarmaţi până-n dinţi patrulau pe străzile Crimeei ca să îi „protejeze” pe rusofoni de „fasciştii criminali”, de „puciştii violenţi” de la Kiev. Şi de aici, pretextul cel mai bun pentru Rusia ca să invadeze militar Ucraina.

 

Să reluăm foarte simplificat:

 

proteste – lunetişti – violenţe – fugă – intervenţie de protecţie

 

O sublinire foarte importantă: „lunetiştii” în cauză acţionau când Ianukovici era încă în funcţie. Victimele erau civili. Poate şi militari? Nu ştim. Civili ştim sigur. Efectul direct l-a constituit căderea regimului legal şi instaurarea uneia revoluţionare. O putere revoluţionară „demonizată” mediatic cu abilitate de către ruşi ceea ce duce la al doilea efect mai curând teatral: reacţiile rusofonilor. Iar de aici, la apariţia „eliberatorilor şi pacificatorilor soldaţi ruşi”.

 

Ne reîntoarcem la România lui decembrie 1989. Nu ştim sigur dacă până în 22 acţionaseră criminal acei „turişti”. Dar ştim sigur că din seara lui 22 ne-am lovit direct de „fenomenul terorist”. Atenţie însă! Regimul Ceauşescu deja căzuse. Se prăbuşise în doar câteva ore ca un castel de cărţi de joc.

 

Să reluîm şi aici foarte simplificat:

 

proteste – fugă – lunetişti şi… autoinvitaţii ale sovieticilor de a-i proteja pe români

 

Ceva este schimbat în schemă. „Fuga” se produce ÎNAINTE de acţiunea „oficială” a „teroriştilor”. Iar „deznodământul” – acţiunea de „protecţie” – nu se mai derulează. Ce să se fi petrecut?

 

Părerea mea este că a avut loc un eveniment neprevăzut pentru „păpuşari”: căderea foarte rapidă, ieşită din grafic, a regimului Ceauşescu, ceea ce a dus la un decalaj între operaţiunile preconizate şi teatrul de acţiune real.

 

Şi anume:

Conform planului, agitatorii au iniţiat declanşarea în rândul românilor a protestelor la Timişoara. Pe 21 decembrie agenţi de acest fel au contribuit şi la destabilizarea mitingului organizat de Ceauşescu. Păpuşarii se aşteptau ca românii să protesteze dar regimul să nu cadă imediat. Pentru destabilizarea şi mai puternică a lui Ceauşescu se intra în etapa de activare a „lunetiştilor” în Bucureşti începând cu seara lui 22 decembrie. Fuga lui ceauşescu s-a produs însă neaşteptat de repede iar ordinele primite la trimiterea agenţilor sovietici în misiune nu au fost contramandate. Puterea ajunge în ziua de 22 în mâna „emanaţilor”. Aceştia nu aveau pretextul pntru eliberarea din funcţie a cadrelor militare de pe posturile de conducere. Prin urmare acestea se menţin la ora la care „teroriştii” îşi intră în rol. Imediat după aceea, conform scenariului, plouă cu telefoane dinspre Moscova spre centrul de comandă al Armatei cu oferte generoase de ajutor „frăţesc”. Aşijderea la frontieră, unde ofiţeri binevoitori sovietici erau nerăbdători să-şi dea ajutorul în combaterea „terorismului”. Conducerea militară legală refuză. Acţiunea de protecţie eşuează. Mai mult, cu toate eforturile „emanaţilor”, pensionarii cu trese kaghebiste cocoţaţi de emanaţie sunt retrimişi, treptat-treptat, să-şi savureze pensia la domiciliul conjugal. Mâna lungă a Moscovei se face simţită şi câţiva generali ajung la cimitir în urma unor boli declanşate suspect de repede.

 

Asta este ceea ce aş numi „degetul lui Dumnezeu în istorie”!

 

 

 

Târgul de Carte Gaudeamus 2013, ziua a patra


Când scriu această postare ne aflăm deja în dmineaţa zilei de luni. Ori eu fac referire la ceea ce s-a petrecut sâmbătă, cu două zile în urmă. Această întârziere e cauzată de oboseala efectivă pe care am simţit-o când m-am întors. La orele lungi petrecute în incinta Romexpo s-au adăugat şi îmbulzeala de nedescris – în unele locuri trebuia să-ţi faci loc cu coatele – şi câldura înăbuşitoare pe care aş fi numit-o caniculară dacă ne-am fi aflat în mijlocul verii.

 

Plecasem de acasă cu ţinta programată pe mai multe evenimente şi decis să iau autografe pe cărţi pe care le posedam deja. Decalările au făcut ca anumite lansări să se încalece şi sî le ratez oarecum. Dar de bifat le-am bifat.

 

Un fel de zi asociativ-disociativă în ceea ce priveşte evenimentele şi personalităţile de care m-am lovit. Am obţinut autograful lui Sorin Dumitrescu pe o carte apărută cu mai bine de 20 de ani în urmă. Pe copertă, numele dânsului se însoţea cu acela al părintelui Galeriu (Dumnezeu să-l odihnească), cu al lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Am trăit uimirea de a-l vedea pe patronul de la Humanitas disociindu-se de acest volum mai vechi. „Nu este cartea mea. Sorin Dumitrescu nu mi-a cerut acordul”, a refuzat dânsul sec refuzul unui autograf. Reacţia se petrecea la finalul unei alte prezentări de carte, reeditarea „Epistolarului de la Păltiniş”, carte asociată cu figura lui Constantin Noica. Cu acest prilej mă aşteptam să existe o disociere faţă de interdicţiilecu scop” antilegionar” preconizate de nişte bezmetici aflaţi trecător în frunte statului. Nu mi-a fost dat să aud. Mâine, poate, poate se va mira Liiceanu de punerea la index şi a cărţii domniei sale.

 

De numele lui Ceauşescu se leagă viaţa multor personalităţi. Între ele, Ştefan Andrei şi Ion Iliescu – ambii prezenţi la câte o lansare de carte cu caracter memorialistic, în cazul lui Ştefan Andrei fiind vorba de propriile sale istorii, iar în cazul lui Iliescu de lansarea Memoriilor lui Gorbaciov. Îi asocia prezenţa în cadrul aparatului ceauşist; îi disociază partea baricadei de care s-au aflat în ’89. Însă cu Iulian Vlad şi Gelu Voican Voiculescu este greu de spus ce îi asociază/disociază. Dar sigură e asocierea unei părţi din masonerie alături de Voican Voiculescu.

 

Şi domnul Valerian Sava – critic de film pentru cei ce nu ştiu – este asociat: cu semnăturile Noului Cinema Românesc ceea ce îl pune în conflict cu diversele conduceri din fruntea forurilor ce dirijează banii în cinematografia autohtonă.

 

Două replici voi încerca să le ţin minte. Una îmi era adresată: „Pe dumneata te-am văzut şi acum câteva zile”, îmi spune fostul şef al temutei Securităţi, Iulian Vlad, atunci când mă învârt prin juru-i cu aparatul foto, semn de reflex profesional. „Vând volum cu autograful lui Ion Iliescu în schimb cu apartament cu patru camere”, strigă excentricul Paul Daian imediat după ce a obţinut semnătura fostului preşedinte. Iar zâmbetul lui Iliescu se întinse şi mai larg.