Spre al treilea război mondial?


Un prieten de-al meu, Mihai Ene, a scris următoarele lucruri pe Facebook legate de evenimentele din Siria:

 

„Daca nu v-ati convins pana acum, in Siria avem de-a face cu propaganda fostelor puteri coloniale. Faptul ca in zona sunt comise atrocitati de catre asa zisii luptatori pentru libertate, in fapt teroristi cu comportamente canibale, nu a deranjat nici Uniunea Europeana si nici Statele Unite ale Americii. Nu demult acesti criminali finantati de serviciile secrete occidentale au ucis fara mila un sat locuit de crestini, au rapit doi episcopi ortodocsi si au ucis soferul masiniii acestora (un diacon), iar dupa ce au capturat un pilot al aviatiei siriene, l-au ucis, i-au deschis cutia toracica si s-au fotografiat muscand din inima acestuia pe care apoi au pus-o pe un gratar. Aceste fapte cat se poate de reale nu va trezesc repulsie?”

Mai adaug şi eu câteva remarci.

Spre diferenţă de Irak şi Libia, în Siria avem de-a face cu o puternică minoritate de creştini arabi, cea mai mare parte dintre aceşti creştini fiind ortodocşi, cu Patriarh ortodox, cu o prezenţă puternică a diasporei chiar în Statele Unite. Aceşti creştini sunt supuşi de către „luptătorii epntru libertate” unui adevărat genocid. Dar termenul acesta („genocid”) este folositor doar când SUA trag un folos din el. În cazul Siriei se poate trece peste el, ba în plus crimele anticreştine slujesc de minune scopurilor anti-creştine MONDIALE promovate de către administraţiile americane din ultimii ani, în frunte cu cea a lui Obama.

Tot spre diferenţă de Irak şi Libia, în Siria se află o bază navală militară a Federaţiei Ruse la Tartus. Poate SUA se autopropune pentru rolul „jandarmului mondial”. Dar dacă Rusia la rândul ei vrea să joace rolul „gărzii de corp mondiale”. SUA vor bombarda Siria fără mandat ONU; Siria va face plângere către Naţiunile Unite asupra agresiunii la care este supusă din partea SUA şi NATO; petiţia este respinsă pentru că agresorii reali au drept de veto; iar Rusia a intra în joc şi ea atacând bazele rebelilor cu propriile avioane sau, altă variantă şi mai periculoasă, desfăşurând oareşce nave suficient de aproape de navele NATO pentru a le intimida.

Numai că mai există o problemă. În virtutea cărui acord are Rusia o prezenţă militară pe teritoriul sirian? Nu sunt expert în domeniu dar presupun un acord mutual de asistenţă militară reciprocă! Adică, în caz de agresiune ambele părţi se ajută reciproc. Şi în acest caz Rusia fie îşi va ajuta partenerul de acord fie va pretexta că agresiunea nu a fost atestată ca atare de ONU şi se va eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor ce decurg. Alternativa aceasta se constituie însă într-un dezastru de imagine pentru Rusia pentru că din acel moment celelalte state care au asemenea acorduri cu ţara lui Putin vor lua în calcul incapacitatea reală a unei puteri mondiale doar închipuite.

Şi tot spre diferenţă de cele două cazuri anterioare – irakian şi libian – Siria are graniţă comună cu Israelul şi chiar un diferend teritorial cu acest stat (înălţimile Golan). Dacă ONU nu va considera atacurile SUA drept agresiune şi va respinge plângerile Siriei, s-ar putea ca această ţară să ceară retragerea misiunii şi observatorilor Naţiunilor Unite de pe teritoriul ei, poate va lua în considerare chiar retragerea din cadrul ONU, şi îşi va manifesta intenţia de a ataca… Israelul. Şi dacă va face acelaşi lucru, concomitent, şi Libanul?

 

Şi mai este de adăugat ceva. Nu ştim ce soi de arme are Siria. Dacă este destul de înarmată spre a ameninţa Israelul. Rachete, katiuşe, aviaţie… Poate chiar arme chimice! Ceea ce va duce la contramăsuri israeliene şi poate la contrareacţii ale altor state la măsurile Tel-Aviv-ului.

 

Şi Iranul, ce va face Iranul?

 

Cît despre motivele „umanitare” invocate lacrimogen de către executivul de la Washington, cîte sute de mii de morţi vor lăsa în urmă bombardamentele zise „chirurgicale”? De ce nu constatăm asemenea intervenţii „umanitare” în cazul diverselor regimuri criminale din Africa, să zicem? Pentru că acestea s-au făcut sluj companiilor transnaţionale care secătuiesc de resurse respectivele regiuni?

 

Situaţia este tulbure şi, oricum am lua-o, consecinţele vor fi mult diferite de celelalte episoade din Orientul Mijlociu.

Ucişi cu rachete americane?


Un lucru nu am înţeles din recentele violenţe care au dus în Libia la moartea câtorva angajaţi ai consulatului SUA de la Benghazi. Şi nici nu am auzit pe nimeni să facă referire. Acele rachete utilizate în atac sunt cumva de fabricaţie americană? Sau provin dintr-o filieră americană?

Ţin să reamintesc că insurgenţa libiană a fost „sprijinită” nu numai cu bombele aviaţiei NATO că şi cu material militar. Iar luptătorii au fost descrişi de către propagandă de către mediile de informaţii ca fiind „luptători pentru democraţie.

Nu este prima dată când americanii sunt pocniţi chiar de către cei pe care i-au sprijinit, format şi antrenat. Exemplu cel mai celebru şi la îndemână îl constituie Osama Bin Laden, format din punct de vedere militar, în şcolile de guerilă ale CIA.

Dacă se dovedeşte reală supoziţia atunci actualul preşedinte al SUA, Barack Obama, s-ar trezi într-o mare belea care s-ar putea să influenţeze decisiv alegerile. Ceva asemănător episodului ostaticilor americani de la ambasada din Teheran din 1979.

Günter Grass: Ceea ce trebuie spus


Pentru că a apărut şi traducerea în româneşte – şi trebuiesc mulţumiri în cazul de faţă ziarului România Liberă – redau, iată, şi textul cu pricina de care am pomenit în postarea de ieri.


De ce tac, de ce ascund de prea mult timp

ceea ce este evident şi-a fost

exersat în simulări la capătul cărora suntem,

ca supravieţuitori, cel mult o notă de subsol.

 

Este dreptul pretins de a da prima lovitură

care ar putea şterge de pe faţa pământului

poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură

şi pus să jubileze în mod organizat.

Pentru că în sfera sa de influenţă

se bănuieşte construirea unei bombe atomice.

 

Dar de ce îmi interzic mie însumi

să spun numele acelei alte ţări

în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,

există un potenţial nuclear

aflat în afara oricărui control?

 

Trecerea sub tăcere a acestui fapt

căruia tăcerea mea i s-a subordonat

o simt ca pe o minciună apăsătoare

şi o constrângere a cărei încălcare

stă sub ameninţarea cu pedeapsa:

verdictul „antisemitism” este de uz curent.

 

Acum însă, când ţara mea,

ale cărei foarte proprii crime

fără egal

sunt aduse iar şi iar în discuţie,

declară în cel mai pur scop comercial, cu uşurinţă,

că drept „reparaţie”

va livra Israelului un alt submarin

a cărui specialitate va fi să trimită

focoase atotdistrugătoare acolo unde existenţa

unei singure bombe atomice este nedovedită,

dar frica este folosită drept dovadă,

spun ceea ce trebuie spus.

 

Dar de ce am tăcut până acum?

Pentru că mi s-a părut că originea mea

pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând

îmi interzice să oblig ţara Israel

de care sunt şi vreau să rămân legat

să audă acest adevăr.

 

De ce spun abia acum,

îmbătrânit, cu ultima cerneală:

puterea atomică Israel pune-n pericol

pacea mondială oricum atât de şubredă?

Pentru că trebuie să fie zis

ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:

şi pentru că noi – ca nemţi, deja destul de împovăraţi –

am putea deveni furnizorii unei crime

previzibile, drept care complicitatea noastră

nu ar putea fi achitată

prin scuzele obişnuite.

 

Şi recunosc: nu mai tac

pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;

de asemenea, sper că mulţi

se vor elibera de tăcere,

şi vor cere promotorului pericolului recognoscibil

să renunţe la violenţă

şi vor cere, totodată,

ca guvernele ambelor ţări să permită

un control liber şi permanent

al potenţialului atomar israelian

şi a facilităţilor nucleare iraniene

de către o instanţă internaţională.

 

Doar astfel israelienii şi palestinienii

şi mai mult de atât, toţi oamenii

care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiţi

în această regiune aflată sub ocupaţia nebuniei,

vor putea fi ajutaţi –

şi noi, la urma urmei, odată cu ei.

Die Zeit cenzurează o poezie „antisemită” a lui Günter Grass


Patru jurnale importante pe plan internaţional  (Süddeutsche Zeitung, The New York Times, La Repubblica şi El País) au publicat poemul INTERZIS de cotidianul Die Zeit pe motiv de antisemitism. În realitate autorul, sătul de „ipocrizia Occidentului” avertizează asupra consecinţelor terifiante pentru umanitate al conflictului ce se întrevede ci Iranul.


Redau mai jos articolul preluat de aici. Este în limba italiană, mai accesibilă pentru mine. Spre final găsiţi şi varianta în germană. Poate se va găsi cineva s-o traducă.


Guenter Grass, premio Nobel per la letteratura, censurato. Accade in Germania, dove la Die Zeit cancella dalla pagina una poesia “contro Israele”, e scatena una polemica, l’ennesima, sulla questione mediorientale. Ecco la poesia, nella traduzione di Claudio Groff per Repubblica:

Quello che deve essere detto

PERCHÉ taccio, passo sotto silenzio troppo a lungo
quanto è palese e si è praticato
in giochi di guerra alla fine dei quali, da sopravvissuti,
noi siamo tutt’al più le note a margine.
E’ l’affermato diritto al decisivo attacco preventivo
che potrebbe cancellare il popolo iraniano
soggiogato da un fanfarone e spinto al giubilo
organizzato,
perché nella sfera di sua competenza si presume
la costruzione di un’atomica.
E allora perché mi proibisco
di chiamare per nome l’altro paese,
in cui da anni — anche se coperto da segreto —
si dispone di un crescente potenziale nucleare,
però fuori controllo, perché inaccessibile
a qualsiasi ispezione?
Il silenzio di tutti su questo stato di cose,
a cui si è assoggettato il mio silenzio,
lo sento come opprimente menzogna
e inibizione che prospetta punizioni
appena non se ne tenga conto;
il verdetto «antisemitismo» è d’uso corrente.
Ora però, poiché dal mio paese,
di volta in volta toccato da crimini esclusivi
che non hanno paragone e costretto a giustificarsi,
di nuovo e per puri scopi commerciali, anche se
con lingua svelta la si dichiara «riparazione»,
dovrebbe essere consegnato a Israele
un altro sommergibile, la cui specialità
consiste nel poter dirigere annientanti testate là dove
l’esistenza di un’unica bomba atomica non è provata
ma vuol essere di forza probatoria come spauracchio,
dico quello che deve essere detto.
Perché ho taciuto finora?
Perché pensavo che la mia origine,
gravata da una macchia incancellabile,
impedisse di aspettarsi questo dato di fatto
come verità dichiarata dallo Stato d’Israele
al quale sono e voglio restare legato.
Perché dico solo adesso,
da vecchio e con l’ultimo inchiostro:
La potenza nucleare di Israele minaccia
la così fragile pace mondiale?
Perché deve essere detto
quello che già domani potrebbe essere troppo tardi;
anche perché noi — come tedeschi con sufficienti
colpe a carico —
potremmo diventare fornitori di un crimine
prevedibile, e nessuna delle solite scuse
cancellerebbe la nostra complicità.
E lo ammetto: non taccio più
perché dell’ipocrisia dell’Occidente
ne ho fin sopra i capelli; perché è auspicabile
che molti vogliano affrancarsi dal silenzio,
esortino alla rinuncia il promotore
del pericolo riconoscibile e
altrettanto insistano perché
un controllo libero e permanente
del potenziale atomico israeliano
e delle installazioni nucleari iraniane
sia consentito dai governi di entrambi i paesi
tramite un’istanza internazionale.
Solo così per tutti, israeliani e palestinesi,
e più ancora, per tutti gli uomini che vivono
ostilmente fianco a fianco in quella
regione occupata dalla follia ci sarà una via d’uscita,
e in fin dei conti anche per noi.

 

Was gesagt werden muss

 

Von Günter Grass

Warum schweige ich, verschweige zu lange,

was offensichtlich ist und in Planspielen

geübt wurde, an deren Ende als Überlebende

wir allenfalls Fußnoten sind.

Es ist das behauptete Recht auf den Erstschlag,

der das von einem Maulhelden unterjochte

und zum organisierten Jubel gelenkte

iranische Volk auslöschen könnte,

weil in dessen Machtbereich der Bau

einer Atombombe vermutet wird.

Doch warum untersage ich mir,

jenes andere Land beim Namen zu nennen,

in dem seit Jahren – wenn auch geheimgehalten –

ein wachsend nukleares Potential verfügbar

aber außer Kontrolle, weil keiner Prüfung

zugänglich ist?

Das allgemeine Verschweigen dieses Tatbestandes,

dem sich mein Schweigen untergeordnet hat,

empfinde ich als belastende Lüge

und Zwang, der Strafe in Aussicht stellt,

sobald er mißachtet wird;

das Verdikt ‘Antisemitismus’ ist geläufig.

Jetzt aber, weil aus meinem Land,

das von ureigenen Verbrechen,

die ohne Vergleich sind,

Mal um Mal eingeholt und zur Rede gestellt wird,

wiederum und rein geschäftsmäßig, wenn auch

mit flinker Lippe als Wiedergutmachung deklariert,

ein weiteres U-Boot nach Israel

geliefert werden soll, dessen Spezialität

darin besteht, allesvernichtende Sprengköpfe

dorthin lenken zu können, wo die Existenz

einer einzigen Atombombe unbewiesen ist,

doch als Befürchtung von Beweiskraft sein will,

sage ich, was gesagt werden muß.

Warum aber schwieg ich bislang?

Weil ich meinte, meine Herkunft,

die von nie zu tilgendem Makel behaftet ist,

verbiete, diese Tatsache als ausgesprochene Wahrheit

dem Land Israel, dem ich verbunden bin

und bleiben will, zuzumuten.

Warum sage ich jetzt erst,

gealtert und mit letzter Tinte:

Die Atommacht Israel gefährdet

den ohnehin brüchigen Weltfrieden?

Weil gesagt werden muß,

was schon morgen zu spät sein könnte;

auch weil wir – als Deutsche belastet genug –

Zulieferer eines Verbrechens werden könnten,

das voraussehbar ist, weshalb unsere Mitschuld

durch keine der üblichen Ausreden

zu tilgen wäre.

Und zugegeben: ich schweige nicht mehr,

weil ich der Heuchelei des Westens

überdrüssig bin; zudem ist zu hoffen,

es mögen sich viele vom Schweigen befreien,

den Verursacher der erkennbaren Gefahr

zum Verzicht auf Gewalt auffordern und

gleichfalls darauf bestehen,

daß eine unbehinderte und permanente Kontrolle

des israelischen atomaren Potentials

und der iranischen Atomanlagen

durch eine internationale Instanz

von den Regierungen beider Länder zugelassen wird.

Nur so ist allen, den Israelis und Palästinensern,

mehr noch, allen Menschen, die in dieser

vom Wahn okkupierten Region

dicht bei dicht verfeindet leben

und letztlich auch uns zu helfen.

 
Textul german preluat de la http://www.sueddeutsche.de