Bookfest 2016: demonstraţie culinară cu Chef Hadad


Demonstraţie prilejuită de lansarea, la standul Editurii RAO, a volumului „În bucătăria lui Joseph”, de Joseph Hadad, ilustrată foto de Adi Popa. Evenimentul s-a desfăşurat în cadrul Salonului internaţional de carte Bookfest 2016, vineri 3 iunie.

 

Germina Nagâţ (CNSAS) – emigrarea evreilor poate fi comparată cu Holocaustul


Nu ştiam de această Germina Nagâţ până la conferinţa de care am făcut vorbă cu o postare mai înainte. După aceea, curios fiind, am dat o căutare pe Google şi am aflat că nu cu mult timp în urmă s-a aflat în mijlocul unei polemici care a avut drept rezultat ieşirea lui Marius Oprea din grupul neo-kominternist GDS – Grupul de Dialog Social (ist?). Are şi o carte premiată de acelaşi GDS, semn că e pe felie cu gruparea înfiinţată de Brucan în iarna lui 1990.

 

Joi a ţinut şi dumneai o prezentare din postura de Director de Investigaţii la CNSAS, „Emigrarea etnicilor germani din perspectiva documentelor din Arhiva CNSAS”, în care – folosind tehnica montajului sovietic din misiunile de dezinformare, şi utilizând un ton plângăcios (am acasă imaginile video care-mi sunt martore!) – a afirmat că „cele două etnii au fost extirpate din sânul naţiunii române”. Problema este că lega un apisod din anii ’50 (dintr-un alt context politic) cu ceea ce s-a petrecut, sub pecetea unui pact secret RFG-RSR, în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, deci în alt context.

 

Cum în cadrul dezbaterii nu am reuşit să-mi strecor şi eu întrebările, am chestionat-o imediat după încheiere iar rezultatul îl aflaţi imediat mai jos, în clipul postat! Plecarea în Israel este echivalată cu Holocaustul! Securitatea ar fi avut raporturi strânse cu Stasi! Precizez că Stejărel Olaru împreună cu Georg Herbstritt precizează în lucrarea lor „Stasi şi Securitatea” (Humanitas, 2005) că raposrturile dintre cele două instituţii erau începând cu mijlocul anilor ’60 cel puţin reci, dacă nu chiar duşmănoase. Larry L. Watts spune şi el că legăturile cu Stasi şi cu celelalte servicii ale „ţărilor socialiste şi prietene” s-au rupt în 1971.

 

Spre al treilea război mondial?


Un prieten de-al meu, Mihai Ene, a scris următoarele lucruri pe Facebook legate de evenimentele din Siria:

 

„Daca nu v-ati convins pana acum, in Siria avem de-a face cu propaganda fostelor puteri coloniale. Faptul ca in zona sunt comise atrocitati de catre asa zisii luptatori pentru libertate, in fapt teroristi cu comportamente canibale, nu a deranjat nici Uniunea Europeana si nici Statele Unite ale Americii. Nu demult acesti criminali finantati de serviciile secrete occidentale au ucis fara mila un sat locuit de crestini, au rapit doi episcopi ortodocsi si au ucis soferul masiniii acestora (un diacon), iar dupa ce au capturat un pilot al aviatiei siriene, l-au ucis, i-au deschis cutia toracica si s-au fotografiat muscand din inima acestuia pe care apoi au pus-o pe un gratar. Aceste fapte cat se poate de reale nu va trezesc repulsie?”

Mai adaug şi eu câteva remarci.

Spre diferenţă de Irak şi Libia, în Siria avem de-a face cu o puternică minoritate de creştini arabi, cea mai mare parte dintre aceşti creştini fiind ortodocşi, cu Patriarh ortodox, cu o prezenţă puternică a diasporei chiar în Statele Unite. Aceşti creştini sunt supuşi de către „luptătorii epntru libertate” unui adevărat genocid. Dar termenul acesta („genocid”) este folositor doar când SUA trag un folos din el. În cazul Siriei se poate trece peste el, ba în plus crimele anticreştine slujesc de minune scopurilor anti-creştine MONDIALE promovate de către administraţiile americane din ultimii ani, în frunte cu cea a lui Obama.

Tot spre diferenţă de Irak şi Libia, în Siria se află o bază navală militară a Federaţiei Ruse la Tartus. Poate SUA se autopropune pentru rolul „jandarmului mondial”. Dar dacă Rusia la rândul ei vrea să joace rolul „gărzii de corp mondiale”. SUA vor bombarda Siria fără mandat ONU; Siria va face plângere către Naţiunile Unite asupra agresiunii la care este supusă din partea SUA şi NATO; petiţia este respinsă pentru că agresorii reali au drept de veto; iar Rusia a intra în joc şi ea atacând bazele rebelilor cu propriile avioane sau, altă variantă şi mai periculoasă, desfăşurând oareşce nave suficient de aproape de navele NATO pentru a le intimida.

Numai că mai există o problemă. În virtutea cărui acord are Rusia o prezenţă militară pe teritoriul sirian? Nu sunt expert în domeniu dar presupun un acord mutual de asistenţă militară reciprocă! Adică, în caz de agresiune ambele părţi se ajută reciproc. Şi în acest caz Rusia fie îşi va ajuta partenerul de acord fie va pretexta că agresiunea nu a fost atestată ca atare de ONU şi se va eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor ce decurg. Alternativa aceasta se constituie însă într-un dezastru de imagine pentru Rusia pentru că din acel moment celelalte state care au asemenea acorduri cu ţara lui Putin vor lua în calcul incapacitatea reală a unei puteri mondiale doar închipuite.

Şi tot spre diferenţă de cele două cazuri anterioare – irakian şi libian – Siria are graniţă comună cu Israelul şi chiar un diferend teritorial cu acest stat (înălţimile Golan). Dacă ONU nu va considera atacurile SUA drept agresiune şi va respinge plângerile Siriei, s-ar putea ca această ţară să ceară retragerea misiunii şi observatorilor Naţiunilor Unite de pe teritoriul ei, poate va lua în considerare chiar retragerea din cadrul ONU, şi îşi va manifesta intenţia de a ataca… Israelul. Şi dacă va face acelaşi lucru, concomitent, şi Libanul?

 

Şi mai este de adăugat ceva. Nu ştim ce soi de arme are Siria. Dacă este destul de înarmată spre a ameninţa Israelul. Rachete, katiuşe, aviaţie… Poate chiar arme chimice! Ceea ce va duce la contramăsuri israeliene şi poate la contrareacţii ale altor state la măsurile Tel-Aviv-ului.

 

Şi Iranul, ce va face Iranul?

 

Cît despre motivele „umanitare” invocate lacrimogen de către executivul de la Washington, cîte sute de mii de morţi vor lăsa în urmă bombardamentele zise „chirurgicale”? De ce nu constatăm asemenea intervenţii „umanitare” în cazul diverselor regimuri criminale din Africa, să zicem? Pentru că acestea s-au făcut sluj companiilor transnaţionale care secătuiesc de resurse respectivele regiuni?

 

Situaţia este tulbure şi, oricum am lua-o, consecinţele vor fi mult diferite de celelalte episoade din Orientul Mijlociu.

Nenea unchiu din America ne dă ghies către modele


Cică a venit un nene, „unchiu din America”, Rojansky îi spune. Pfuiii, tare de tot tipu’. Cică el cunoaşte şi rusa şi americăneaza. Başca evreiasca! Din păcate nu ştie idiş. Sau au uitat nepricepuţii să-l întrebe.

 

Şi cică acest nene a început să dea sfaturi de bună purtare. A noastră cu Rusia. Că se ştie că noi ne-am purtat cam neciopleşte cu blajinii de ruşi. Mai ales de 22 de ani încoace. Le-am tot făcut făcut în ciudă cu poziţia capră. În care am stat noi. Şi prin asta i-am supărat. Vai, şi s-au supărat şi verii din America! Cică nu e frumos să-i supărăm pe ruşi.

 

Şi să avem grijă să ne împăcăm. Să adoptăm modele civilizate. Ca Polonia, par ezamplu. Că ei, polonezii, ehehe!, uite-aşa sunt acuma cu ruşii. Ca fraţii! Fiecare cu cuţitu-ntro mână.

 

Dar pe mine explicaţiile date m-au convins! Chiar de mâine încep destinderea cu taica Ivan.

 

Pentru început îl însărcinez pe Băsescu, că el e diplomat mare. Şi pricepuuut, mamă, mamă. Se duce el şi cu delegaţia. Aia formată din colonei şi băsei. Cu avionul… La Katyn.

Eurovision, retrospectiva câştigătorilor (partea a cincea, 1990 – 2002)


Ar fi trebuit să fie un pas înainte! În estul Europei cădea comunismul. Piedicile care existau înainte se desfiinţau. Piaţa Comună Europeană se transforma în Uniunea Europeană. Dar în loc să se dea spaţiul energiilor înoitoare festivalul cădea într-o anchilozare profundă.

 

În Eurovision cu greu pătrund recent eliberatele ţări din est. Şi mai greu cele din fostul spaţiu sovietic ori iugoslav. Regulile de pătrundere în finala concursului devin complicate şi aberante. O ţară care nu se clasa într-un interval de locuri urma să stea pe tuşă anul următor şi, deci, să nu participe la concurs.

 

Votul geopolitic este la apogeu. Nu mai conta calitatea pieselor. Exasperată, Italia refuză să mai participe la această caricatură de întrecere. Mă întreb cum de nu i-a luat exemplul şi Franţa? Exemplele pe care le-am pus la sfârşit lămuresc sensul întrebării.

 

1990 Italia: Toto Cutugno – Insieme: 1992

 

1991 Suedia: Carola – Fångad av en stormvind

1992 Irlanda: Linda Martin – Why me?

1993 Irlanda: Niamh Kavanagh – In your eyes

1994 Irlanda: Paul Harrington & Charlie McGettigan – Rock ‘n’ roll kids

1995 Norvegia: Secret Garden – Nocturne

1996 Irlanda: Eimear Quinn – The Voice

1997 Marea Britanie: Katrina & The Waves – Love shine a light

1998 Israel: Dana International – Diva

1999 Suedia: Charlotte Nilsson – Take me to your heaven

2000 Danemarca: Olsen Brothers – Fly on the Wings of Love

2001 Estonia: Tanel Padar & Dave Benton – Everybody

2002 Letonia: Marie N – I Wanna

Uitaţi şi două piese necăştigătoare, ambele franţuzeşti. Prima s-a clasat pe locul 2 în 1990:

Joëlle Ursull – White and black blues

Amina – Le dernier qui a parlé – tot pe a doua poziţie, în 1991, dar cu acelaşi număr de puncte ca ale câştigătoarei.

Eurovision, retrospectiva câştigătorilor (partea a doua, 1974 – 1981)


Ţinute extravaghante, botine colorate, ritm dance cu sunet de viori, adică epoca disco. Semn că festivalul este viu. Şi că poate fi rampa de lansare a unor superformaţii. Cazul ABBA. Unii poate or strâmba din nas dar cine nu a trăit atunci nu-şi poate da seama ce a însemnat pentru cultura pop acest grup.

 

Să-şi fi adus şi diversificarea contribuţia? Pentru că asistăm la o extindere teritorială a concursului. Se trece Mediterana, ajungându-se până în Israel.

 

1974 Suedia: ABBA – Waterloo

 

 

1975 Olanda: Teach-In – Ding-A-Dong

 

 

1976 Marea Britanie: Brotherhood of Man – Save your kisses for me

 

1977 Franţa: Marie Myriam – L’oiseau et l’enfant

1978 Israel: Izhar Cohen & Alphabeta – A-Ba-Ni-Bi

1979 Israel: Gali Atari & Milk & Honey – Hallelujah

1980 Irlanda: Johnny Logan – What’s another year

1981 Marea Britanie: Bucks Fizz – Making your mind up

Günter Grass: Ceea ce trebuie spus


Pentru că a apărut şi traducerea în româneşte – şi trebuiesc mulţumiri în cazul de faţă ziarului România Liberă – redau, iată, şi textul cu pricina de care am pomenit în postarea de ieri.


De ce tac, de ce ascund de prea mult timp

ceea ce este evident şi-a fost

exersat în simulări la capătul cărora suntem,

ca supravieţuitori, cel mult o notă de subsol.

 

Este dreptul pretins de a da prima lovitură

care ar putea şterge de pe faţa pământului

poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură

şi pus să jubileze în mod organizat.

Pentru că în sfera sa de influenţă

se bănuieşte construirea unei bombe atomice.

 

Dar de ce îmi interzic mie însumi

să spun numele acelei alte ţări

în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,

există un potenţial nuclear

aflat în afara oricărui control?

 

Trecerea sub tăcere a acestui fapt

căruia tăcerea mea i s-a subordonat

o simt ca pe o minciună apăsătoare

şi o constrângere a cărei încălcare

stă sub ameninţarea cu pedeapsa:

verdictul „antisemitism” este de uz curent.

 

Acum însă, când ţara mea,

ale cărei foarte proprii crime

fără egal

sunt aduse iar şi iar în discuţie,

declară în cel mai pur scop comercial, cu uşurinţă,

că drept „reparaţie”

va livra Israelului un alt submarin

a cărui specialitate va fi să trimită

focoase atotdistrugătoare acolo unde existenţa

unei singure bombe atomice este nedovedită,

dar frica este folosită drept dovadă,

spun ceea ce trebuie spus.

 

Dar de ce am tăcut până acum?

Pentru că mi s-a părut că originea mea

pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând

îmi interzice să oblig ţara Israel

de care sunt şi vreau să rămân legat

să audă acest adevăr.

 

De ce spun abia acum,

îmbătrânit, cu ultima cerneală:

puterea atomică Israel pune-n pericol

pacea mondială oricum atât de şubredă?

Pentru că trebuie să fie zis

ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:

şi pentru că noi – ca nemţi, deja destul de împovăraţi –

am putea deveni furnizorii unei crime

previzibile, drept care complicitatea noastră

nu ar putea fi achitată

prin scuzele obişnuite.

 

Şi recunosc: nu mai tac

pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;

de asemenea, sper că mulţi

se vor elibera de tăcere,

şi vor cere promotorului pericolului recognoscibil

să renunţe la violenţă

şi vor cere, totodată,

ca guvernele ambelor ţări să permită

un control liber şi permanent

al potenţialului atomar israelian

şi a facilităţilor nucleare iraniene

de către o instanţă internaţională.

 

Doar astfel israelienii şi palestinienii

şi mai mult de atât, toţi oamenii

care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiţi

în această regiune aflată sub ocupaţia nebuniei,

vor putea fi ajutaţi –

şi noi, la urma urmei, odată cu ei.