Ce concluzie să trag?


Afirmaţia 1: de câte ori încercam să intru pe siteul cu liniuţa dreaptă MeReU eram izbit de gândirea BOCcie de tip BĂSESCU.

 

Afirmaţia 2: Virgil Ştefan Niţulescu a fost numit director interimar al Muzeului Ţăranului Român în 2010, pe vremea guvernului Boc. Ministru al Culturii era Hunor Kelemen.

 

Afirmaţia 3: aberaţia sponsorizată financiar atât de statul român dar mai ales de state străine (ceea ce transformă asociaţiile organizatoare în agenturi străine) a fost organizată şi în februarie 2012, adică a fost pregătită de acelaşi guvern Boc şi s-a desfăşurat în cea mai mare parte a guvernării MRU.

 

Afirmaţia 4: Unul din „ideologii” BOCcii ai Băsismului este Dragoş Paul Aligică. Multe articole de-ale lui sunt preluate de liniuţa dreaptă.

 

Afirmaţia 5: Aligică se zbârleşte într-un articol recent de pe Contributors faţă de „intoleranţa” românilor, dovadă crasă, conform domniei sale, a nereceptării aşa cum se cuvine a perceptelor liberale. (link semnalat mulţumită lui Mircea Platon)

 

Afirmaţia 6 şi ultima: Un articol de pe liniuţa menţionată arată rădăcinile bolşevico-fasciste ale politicii de dizolvare a instituţiilor de tip „burghez”, precum căsătoria. Articol cu pricina l-am aflat aici şi a fost preluat de alte multe site-uri şi bloguri.

 

Să trag concluzia că:

 

1. Dragoş Paul Aligică nu va mai pupa în veci articole preluate de către liniuţă? Să ne pregătim şi de alte nume răsunătoare care să fie astfel excluse?

 

2. Să fie vorba de o reflectare în planul credinţelor moral-religioase declarative a conflictului public stârnit de lupta pentru şefia PeDe-L?

 

3. Să avem de-a face cu o micuţă (dar micuţă de tot) manipulare din partea dirijorilor de liniuţă pentru ca oalele aruncate în urma scandalului să fie sparte numai şi numai în capul lui Ponta-Tonta?

 

Mai există şi o a patra posibilitate: în cazul liniuţei să constatăm o alianţă de ultimă oră a iudeilor ortodocşi cu apărătorii moralei creştine pe o bază etică minimală. Mai ales că ar putea fi destul de furioşi pentru atâtea şi atâtea comparaţii prin care evreii sunt asimilaţi pederaştilor. Vorbe venite de la cei care cred că astfel se pun bine şi cu ligile dereglaţilor sexual şi cu mult mai puternicele organizaţii evreieşti. Oameni care habar n-au că Ierusalimul cred că a rămas singurul oraş important neatins de ciuma poponară datorită reacţiei furibunde şi VIOLENTE (extrem de violente) a evreilor ortodocşi. Or fi şi ei… nazişti!

Un scandal koşer


Cred că multă lume se întreabă ce-i cu tevatura asta aşa de mare legată de carnea de cal găsită în produsele tip lasagna ori în chiftelele vândute în  Marea Britanie. O privire aruncată asupra etichetelor de pe conserve ar fi suficientă pentru orice ca să fie de acord că mâncăm efectiv rahaturi. Pentru acelea nu se burzuluieşte nimeni. Atunci de ce pentru folosirea cărnii de cal?

 

Răspunsul este foarte simplu: religia iudaică interzice nu numai consumarea cărnii de porc ci şi (ghiciţi?) a cărnii de cal.

 

Oi, oi! Să vedeţi de acum ce răzbunări!

După dealuri? Se bat câmpii! Minut cu minut.


 

Există pe plaiurile noastre un mai vechi nărav ce face ca atunci când iese la iveală un găinaţ cu pretenţii artistice toată sclifosimea şi snobimea să ridice în sus şi să prezinte respectiva mizerie drept culmea măiestriei artistice. Lucrurile degenerează şi mai mult când în scenă îşi fac apariţia directorii de conştiinţe care, de la înălţimea rangului în care s-au (auto)postat, dau directive cu rang de obedienţă obligaotire pentru găştile cărora le sunt capi. Ei dau direcţia şi supuşii sunt obligaţi să o urmeze. Şi mai grav este că unii fac asemenea lucruri dintr-un soi de masochism intelectual şi ridică în slăvi lucruri care sunt în mod evident şi fără de apel gunoaie şi rebuturi. Eu încă sunt zgârcit în consideraţii pentru că alţii văd în tot tabloul expus un adevărat război cultural dus împotriva spiritualităţii şi culturii româneşti.

 

 

Aşa stă cazul şi cu o producţie cinematografică ivită din desaga unor indivizi ce se auto-denumesc „Nou Val”. „După dealuri” este filmul la care mă refer şi face parte din „opera” unui ins ce mai are la activ filmele „Occident” (o invitaţie mai pe faţă, mai pe-ascuns la părăsirea ţării – dar de ce nu o pleca el la Palestina atunci?), „4,3,2” (în care două descreierate preferă să fie violate decât să renunţe la un avort) şi „mintiri din Epoca de Aur” (film în care poveşti de pe timpul Stalinismului – şi deci din vremea în care coreligionarii săi aveau pâinea ideologică şi cuţitul  politic în mâini – sunt transpuse în vremea Ciuruitului). Filmul a fost întâmpinat cu braţele deschise în templul propagator al „corectitudinii politice” care este Festivalul de la Cannes. Iar în ţară organele neokominterniste ale culturii s-au alăturat cu extaz corului ce intona ditirambi. Exact în spiritul pe care l-am descris ceva mai sus. S-au trezit şi „esteţii”, aceia care văd imediat într-o pată de noroi adânci semnificaţii simbolice (sic!) şi au descoperit dimensiunea duhovnicească a… pullover-ului (!!). Şi asta pentru că aceşti din urmă oameni sunt cei ce se (auto)consideră „tradiţionalişti”. A! Şi „elită”. Nu ştim pe ce bază sau merite dar şi la aceştia se constată aceleaşi obiceiuri de apărare a ideilor şefului-guru conform tiparului mai înainte amintit. Şi nu cred că-i o asemănare întâmplătoare. Dar misiunea e aceeaşi.

 

 

Domnul Cristian Mungiu pretinde că producţia cinematografică pe care a regizat-o pleacă de la celebrul caz „Tanacu”. Pentru cei care nu-ţi mai amintesc, este vorba de o tânără moartă – Irina Cornici – după un ritual de exorcizare. Concluziile anchetei precum şi deciziile Tribunalului se bat cap în cap cu anchetele jurnalistice (acelea de bună credinţă) din care reieşea cu totul altceva. Dar asta e altă poveste. O poveste cu care filmul nu se întâlneşte deloc. Aşa cum nu se întâlneşte nici cu realitatea desfăşurării faptelor pe care domnul Mungiu pretinde că o reflectă întocmai. E drept, atunci când i se reproşează îndepărtări flagrante acest domn o dă întoarsă imediat. E act artistic în acel moment!

 

 

Am trecut peste plicticoşenia înfiorătoare pe care privitorul trebuie să o înfrunte timp de două ore şi jumătate. Pentru că „După dealuri” este conceput conform normelor „estetice” ale „Dogmei 95” impuse de Lars von Trier. Mai degrabă marxiste dar asta e altă discuţe. Am trecut deci peste această barieră şi am reuşit să văd filmul. Mai îmi făceam o cafea, mai trăgeam un somn dar am reuşit să-l finalizez. Cu pixul în mână însă! Ceea ce mă diferenţiază de acei care s-au dat loviţi estetic de „zoaiele de pe parbriz” şi pullover-ul raskolnic. Şi aşa că am observat unele lucruri, în afara celor deja subliniate de alţii, care mă fac să mă întreb dacă aceşti entuziaşti apologeţi ai lui Mungiu chiar au văzut EI filmul sau acţionează doar din rea-voinţă. Pentru că negarea unor lucruri cu vederea – CÂT SE POATE DE CLARE – poate fi socotită rea-voinţă. Sau o fi altă explicaţie: au adormit după cinci minute şi s-au trezit la ultimele 10 şi, hop!, au văzut filmul.

 

 

Pentru că domnul Mungiu introduce câteva teme în acţiunea „reală” a cazului Tanacu. În primul rând aluziile la o legătură lesbiană între Alina şi Voichiţa. Şi de aici şi episoadele de „gelozie homosexuală” de la care pornesc reacţiile dilimandroasei. Pentru că să nu vă aşteptaţi să vedeţi manifestări de furie dementă prin film! De isterie feminină, asta da! Dar nu de episoade clinice de violenţă. La un moment dat suntem purtaţi chiar în interiorul unui spital psihiatric şi nici acolo nu găsim ceva asemănător. Dovada înaltului profesionalism al lui Mungiu. Pentru că ideea domnului Mungiu este să înfăţişeze o lume ROMÂNEASCĂ indiferentă sufleteşte la celălalt. O lume ROMÂNEASCĂ considerată aşa ÎN TOTALITATEA EI. Şi ahtiată după bani. Bani, bani, bani se aude în toate momentele din film. Că, deh, filmul este făcut de Iţic şi obiceiurile rasei… Şi aici ne lovim iarăşi de blestemata de „realitate” pe care o tot flutură domnul Mungiu. Pentru că domnul regizor insinuează că preotul i-ar fi luat banii tinerei. Hopa! De unde ai scos asta, nea Mungiule. Nu este deloc cuşer ce faci! Şi, doamnelor şi domnilor, care v-aţi dat în brânci să urmăriţi filmul, chiar n-aţi observat deloc ticăloşia producătorilor? Mai introduce o fabulaţie regizorul. Tot prin insinuare. Că în orfelinat cele două fete ar fi participat la producerea unui anumit gen de fotografii. Făcute de un german. Şi, logic, de aici şi treaba cu Germania, şi treaba cu relaţia dintre colege… Şi de aici extindeţi dumneavoastră ideea: „Toate româncele care pleacă în străinătate se duc ca să…”. Nu mă credeţi? Reluaţi filmul, dacă puteţi, şi o să vă lămuriţi!

 

 

Dar hai să revedem cu repeziciune ce enormităţi au putut da la iveală mult premiatul regizor şi mult premiatele intreprete ale filmului. Ca nişte profesionişti ce sunt ei, mânca-i-ar Soros să-i mânce.

 

– O vedem pe Alina la începutul filmului cum se aruncă în faţa trenului ca să se întâlnească mai repede cu fosta ei colegă. Mesaj absocns, dom’le!

 

– Această colegă a ei este Voichiţa despre care nu reuşim nici până la sfârşitul filmului dacă este călugăriţă sau doar soră. Dar observăm însă foarte repede că ba stă îmbrobodită, ba nu mai stă. Şi asta îatunci când se află în lume. Pesemne trebuie să vedem aici tot vreun simbolism ascuns. Eu înclin spre neprofesionalism regizorla.

 

– Ca şi crucea pe care şi-o face neglijent aceeaşi Voichiţa.

 

– Aflăm care sunt noile apelative la modă într-o mânăstire: „mami” – către maica stareţă şi „tati” pentru preotul duhovnic.

 

– Se pare că nici rânduiala nu mai este aceiaşi de vreme ce în timpul mesei de obşte nu se mai citeşte Psaltirea ori Cazania.

 

– Voichiţa nu îşi pierde timpul explicând-i Alinei care sunt regulile într-o mânăstire. De ce ar face asta? Păi dacă ar fi făcut ar fi pierdut şansa domnul Mungiu să o arate pe Alina dezbrăcată în timp ce Voichiţa o masează. (minutul 14)

 

– Dar explică în schimb aceiaşi Voichiţa că „nu-i voie cu pantaloni pentru că… nu-i frumos”!?

 

– Minutul 18 – aflăm despe o călugăriţă că este… măritată. Aceasta s-ar putea eventual întoarce la bărbatul care o bate.

 

– Dumneavoastră credeţi că un paşaport se eliberează aşa uşor? Ei, nu! Candidata (Voichiţa) este atent cercetată, anchetată, întrebată unde vrea să plece, cât vrea să stea acolo, să fie atentă la cei de acolo că a mai avut de.a face cu germani d-ăştia perverşi. Domnule Mungiu, întrebările acestea se puneau pe la ambasadele unde se dădeau vize, nu la birourile de paşapoarte.

 

– Pentru că domnul Mungiu se străduieşte din tot sufletul să prezinte „adevărul” despre caz, la minutul 21 un personaj pune întrebarea dacă nu cumva „domna X are anus contra naturii”. Peste câteva minute o auzim şi pe Alina întrebând-o pe Voichiţa: „Te fuţi cu ista (cu preotul)?”

 

– Minutul 28 vine cu o enormitate evidentă pentru oricine merge la biserică. Se întrerupe slujba Liturghiei şi fug toţi afară.

 

– Minutul 37: asistăm la un pic de bârfă. Aşa… ca între măicuţe.

 

– Minutul 38: cauzeria măicuţelor ne face să aflăm că la Bucureşti se cer bani pentru… primirea în monahism. Cred că apare din ce în ce mai clar că regizorul nu şi-a făcut temele şi confundă lucrurile. Simonia se referă la altceva,

 

– Tot la minutul 38 se pomeneşte iarăşi despre călugăriţa căsătorită dar cu posibilitatea de a se împăca. Halucinant de hilar.

 

– Minutul 39 (dar şi multe altele): maica STAREŢĂ aruncă în grija PREOTULUI decizia de a o primi sau nu pe Alina în mânăstire. La acest capitol ne aflăm în plină derivă. Nici regizorul, nici scenariştii se pare că nu au habar că mânăstirea de maici este condusă de MAICA STAREŢĂ (de superioara mânăstirii). Aceasta ia deciziile cu privire la ascultări, la primirea în obşte sau la scoaterea din obşte. Preotul are sarcini liturgice. Dar pur şi simplu documentarea a fost ZERO BARAT.

 

– Dar nu şi la capitolul „colportări de zvonuri” pentru că la minutul se bagă şopârla că „episcopul nu sfinţeşte biserica mânăstirii pentru că vrea bani”.

 

– Minutul 51: Un spital model de psihiatrie! Nici urmă de zgubilitic, nici picior de agitat. Realitatea – aceea pe care nu o înfăţişează domnul Mungiu – ar fi arătat nişte lagăre de exterminare încă în funcţiune. Dar „necesităţile artistice”…

 

– Minutul 55: cei de la spital o încredinţează maicilor fără nici un drept tutorial. Deja filmul devine penibil. Şi mai avem o oră şi jumătate în faţă.

 

– Minutul 55.30: maicile joacă… fazan!

 

– Minutul 60: are loc un soi de spovedanie în comun, de vreme ce Alinei i se pun, de către călugăriţe, întrebări dintr-un îndrumar de spovedanie. Acestea stau şi se uită atent ca penitenta să-şi noteze cu atenţie păcatele. Dacă observă că n-a fost atentă la un păcat săvârşit ridică din sprâncene cu mirare.

 

– Şi o întrebare survine imediat: cum poate fi spovedită şi împărtăşită o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale, aşa cum se prezenta personajul de film Alina? Vă spun eu: nu poate! Dar regizorul nu are nici o problemă cu aceste „amănunte” irelevante pentru „adevărul” pe care vrea să-l spună şi pentru „viziunea artistică”.

 

– Minutul 65: a mai fost o scenă pe la început şi or să mai fie câteva şi mai apoi şi toate cu aceeaşi gogomănie, dovadă a „profesionalismului mult premiat” dovedit de actriţa ce o interpretează pe Voichiţa. Aceasta HABAR NU ARE SĂ SCOATĂ APĂ DINTR-O FÂNTÂNĂ. Sau o fi vina mea că n-am înţeles adâncul mesaj simbolic pe care a vrut să-l transmită regizorul.

 

– Minutul 66: aici regizorul a vrut, cu suficienţa trufiei sale iudaice, să dea o înţepătură credinţei în Sfânta Cruce. „Huo! La foc cu ea!”, ar trebui interpretat mesajul. Dar e mai căldicel să îl considerăm o ironie la adresa sutelor de cruci din cartofi, morcovi, cepe. E mai comod pentru conştiinţa noastră de „creştini elitişti ce suntem”.

 

– Minutul 68 cu un dialog total cretin. Şi complet pe dinafara vieţii mânăstireşti obişnuite.

„- Ce faci aici?

– Citesc din Psaltire.

– Acum, noaptea?

– Păi aşa-i canonul

În tot filmul nu găsim de fapt nici urmă din acele slujbe de noapte de care a auzit oricine a păşit prin vreo mânăstire. SLUJBE nu canon individual. Asta pentru că Mungiu al nostru s-a documentat până la piciorul broaştei. Mai adăugaţi la aceasta şi ascultările măicuţelor care se reduc doar la lucrul mîinilor şi la scosul apei (în cazul Voichiţei). Nimeni nu prăşeşte, nimeni nu duce roaba, nimeni nu dă la găini…

 

– Minutul 74: „Tu parcă ai sta, parcă ai pleca”, spune preotul  către Alina. Dar cuvintele puteau fi adresate cu uşurinţă Voichiţei, semn că scenariştii (şi implicit regizorul) nu prea erau nici ei hotărâţi cum să dirijeze lucrurile.

 

-Minutul 90: un ieromonah care spune „o să-şi facă cruce DOMNUL episcop”. Sintagma aceasta cu „domnul preot”, „domnul episcop” o găsim mai mult prin Ardeal. Prin Moldova mai puţin. Adică deloc. Cu excepţia cerebelului lui Mungiu.

 

– Minutul 92 şi cu un atac ICONOCLAST (ca de la un iudeu adevărat): „Cine-i credincios nu-i trebui nici o icoană ca să creadă.”

 

– Minutul 102. După ce a fost închisă într-o chilie aflăm că Alina a dat foc la perdele. Vedem cum acestea ard la fereastra prin care putea fugi cu uşurinţă. De unde nelămurirea mea: ori era închisă cu străşnicie, ori ba?

 

– Minutul 114: ne aflăm în plin ritual de exorcizare. Prilej cu care ne lovim încă o dată de inconsistenţa mesajului pe care ar vrea să-l transmită regizorul Pentru că între timp vrea să deplaseze vinovăţia pe Voichiţa. „Fugi şi te depărtează”, spune preotul, iar Voichiţa fuge în clipa aceea. Ceva ma apoi, în timpul anchetei poliţieneşti, camera se focusează pe Voichiţa. Încă un semn că regizorul habar nu avea în ce direcţie să o ia şi că a făcut filmul doar ca o însăileală de poveşti şi mituri anticlericale şi antiortodoxe.

 

– Minutul 116. Cristian Mungiu a tras şi el cu ochiul spre filmele gen „Exorcistul”. Şi a avut o revelaţie! Aburii care ieşeau din săracii posedaţi nu erau de provenienţă drăcească, ci pentru că săracii îndrăciţi erau puşi să stea în frig. Dar cum să facă asta în filmul său? A! Păi băgăm una bucată crivăţ ca în Siberia cu zăpada de un metru. Nici nu contează că anterior se spusese că se apropie Paştile. Başca faptul că vroia şi el un picuţ acolo de aburi ca în filmele alea Occidentale. Dar nu-l lasă Lars von Trier să folosească efectele speciale. Că doară ele trup şi suflet devotat manifestului „Dogma 95”. Nu foloseşte coloană sonoră, camera stă numai şi numai pe umăr şi, prin urmare, nici efectele speciale nu sunt permise. Cele care utilizează aşa ceva sunt filme comerciale, tovarăşi, capitaliste şi imperialiste. Făcute pentru împilarea poporului muncitor, tovarăşi.

 

– Minutul 125. Deşi într-o altă scenă văzusem pe măicuţe folosind un telefon mobil, în secvenţa actuală i se spune unei călugăriţe să-i spună lui nea Caisă Valerică să cheme ambulanţa.

 

– Ei! Ajungem şi la minutul 135 în care aflăm misterul tuturor filmelor cu exorcizări. De ce era puternică îndrăcita? „A făcut karate la cămin”, răspunde Voichiţa anchetatorilor.

 

 

 

Mai rămâne un lucru de aflat. Pentru ce acest titlu al filmului? Pentru că trebuia întinat spaţiul mioritic. Aruncate asupra lui toate gunoaiele şi toate invectivele. Acesta îi este scopul. Românii înjuraţi pe banii românilor. Spaţiul etnic defăimat. Distrus artisticeşte. Vizual. Dimensiunea religioasă schimonosită. Ce să mai vorbim de ondulările deal-vale? Las’ că bate Mungiu câmpii.