Un dram de aritmetică pentru luminarea minţilor pleşiştilor, rostuiştilor şi pedelimbiştilor


Pentru că „dăştepţii” ăştia au o problemă cu număratul şi cu „legitimitatea”, ţipând ca turbaţii că se încalcă drepturile a peste op’şpe şi ceva de milioane, ţin să le vin în faţă cu doar câteva cifre. Fără mare filosofeală, fără bătăi de cap pentru că pot folosi pentru verificarea atât calculatorul, dar şi pixul ori creionul sau, de ce nu, telefonul mobil. Nu-i vorba de ecuaţii şi paraecuaţii ci doar de puţină atenţie. A, şi de puţină logică – aste e mai greu pentru nişte căzături cărora le lipseşte şi minima morală şi ruşine. Dar să sperăm.

 

1. La alegerile parlamentare care au avut loc pe 30 noiembrie 2008 au participat 7.238.871 alegători, ceea ce însemna o prezenţă de 39,20 % din celebra de acum „listă electorală permanentă” (18.253.616). Sursa este documentul BEC pe care îl aflaţi aici şi aici. Aceste alegeri au avut drept scop alegerea reprezentanţilor Naţiunii în forul care REPREZINTĂ Naţiunea. Toate – repet, TOATE! – regimurile au acest for, chiar şi sub forma unui simulacru, indiferent că este vorba de regimuri democratice, autoritare, comuniste, fasciste.

 

2. La alegerile pentru Parlamentul european ce au avut loc pe 7 iunie 2009 la vot am avut fabuloasa prezenţă de 5.035.299 din cei 18.197.316 alegători cuprinşi pe listele permanente, adică 27,67 de procente. Cifrele sunt preluate tot de la sursa oficilaă care este BEC, şi o aflaţi aici. Şi asta pentru ca nişte loaze şi scursori de felul lui Barroso, tante Redding ori procuroarea macovei sau acivistul Preda să aibe fumuri la cap de mari conducători ai Europei.

 

3. Peste câteva luni, pe 6 decembrie 2009, s-a desfăşurat al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. Între Mircea Geoană şi Traian Băsescu. Cu patimi destule şi cu o mobilizare ridicată. Iar cifrele sunt concludente pentru un asemenea spectacol prin de încrâncenare: 10.620.116 prezenţă la vot, dintr-un total de 18.303.224, adică un procentaj de 58,02. Iar Băsescu ieşea preşedinte cu 5.275.208 voturi. Sursa iarăşi este oficială, provine de la BEC şi o aflaţi aici.

 

4. Iată că în anul Domnului 2012 am avut parte de (încă) un Referendum prin care poporul Român era consultat în chestiunea demiterii lui Traian Băsescu din funcţia de Preşedinte al ţării. Conform surselor oficiale BEC, la această consultare au participat 8.459.053 cetăţeni dintr-o listă permanentă de 18.292.464, adică o prezenţă la vot de 46,24%, iar dintre cei care s-au prezentat au votat în favoarea demiterii 7.403.836 cetăţeni, adică 87,52 % din voturile valabil exprimate. Cifrele le puteţi verifica aici, preluate tot de pe site-ul BEC-ului.

 

 

 

Şi acum să revenim la strofocaţii şi indignaţii noştri, cu pretenţii de elită, care se dau loviţi la democraţie de pretenţiile unui „grupuleţ” de 7 milioane şi ceva, care dă „lovituri de stat” şi vrea să le schimbe lor preşedintele mult iubit. Pentru aceştia, aşadar:

 

– Unde apar cele 18 milioane pentru care faceţi spume la gură că li s-ar încălca drepturile cînd se face referire la: 7.238.871 (alegeri parlamentare); 5.035.299 (alegeri europene); 10.620.116 (alegeri prezidenţiale)? Unde sunt cei 18 milioane de care vorbiţi? Sau numai la referendum v-aţi amintit brusc? Până atunci nu v-a pălit durerea de cap. Aveaţi amnezii. Numai că le aveţi în continuare. Dar în cazul dumneavoastră se numesc minciuni.

 

– Care cifră este mai mare?

 

7.403.836, câţi au spus DA la Referendum sau 7.238.871, câţi i-au ales pe TOŢI parlamentarii români? Curios lucru dar PRIMA cifră este mai mare.

 

7.403.836, câţi au spus DA la Referendum sau cei 5.035.299 care au trimis aleşi – pe TOŢI aleşii – la Buxelles? Curios lucru, tot prima.

 

7.403.836, câţi au spus DA la Referendum sau cei 5.275.208 care îl alegea pe Băsescu preşedinte? Curios lucru, tot prima cifră este mai mare. Şi de ce asta? Pentru că o bună parte din cei care îl vor demis l-au votat în 2009.

 

Voi v-aţi obişnuit cu minciuna, ca nişte fii ai minciunii ce sunteţi. Dar nu uitaţi că dacă vor tăcea oamenii, vor striga pietrele. La momentul de faţă oamenii strigă. Iar cifrele vorbesc.

Scrisorile membrului PCR Andrei Pleşu către Secretarul său General, Nicolae Ceauşescu


Stimate tovarase Secretar General al Partidului,

 

Ma numesc Andrei Gabriel Plesu si sunt de profesie istoric si critic de arta. Din 1971, cand mi-am incheiat studiile, si pana astazi am inteles sa-mi fac profesiunea cu toata seriozitatea, punandu-ma, cu intreaga mea putere de munca, in slujba artei si culturi romanesti. Am publicat un mare numar de studii si articole in presa curenta am realizat mai multe serii de emisiuni la radio si televiziune si sunt autorul a trei carti, bine primite atat de publicul larg, cat si de specialisti. In istorie, dupa o specializare de aproape doi ani in Republica Federala Germana. In timpul acestei specializari , am tinut la Bonn, Dusseldorf si Dortmund mai multe conferinte despre arta romaneasca, socotind ca este datoria mea de onoare sa o fac cunoscuta si apreciata pretutindeni, la adevarata ei valoare. In 1981 mi s-a decernat premiul pentru critica al Uniunii artistilor Plstci ti, in acelasi an, premiul pentru eseu al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Am avut cinstea sa-mi reprezint tara, cu comunicari de specialitate, la felurile congrese si reuniuni internatinale (Berlin-Est, Weimar, Jakarta etc.). Ca secretar al sectiei de critica a Uniunii Artistilor Plastci, am participat la organizarea mai multor expozitii de arta romanesca, in fata si in strainatate.

 

Am intrat in Partidul Comunist Roman la varsta de 19 ani (1968) si, atat pe linie obsteasca (CA ORGANIZATOR DE GRUPA DE PARTID), cat si pe line profesionala ( ca cercetator la Institutul de Istiria Artei al Academiei de Stiinte Sociale si Politicesi, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am straduit, in ciuda unei sanatati precare ( care ma obliga sa stau, de cativa ani, sub constanta supraveghere medicala), sa fac totul pentru a fi la inaltimea exigentelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.

 

Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus drept o lipsa de modestie. El e bilantul firesc de munca al oricarui roman care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine. In lumina acestui bilant, veti intelege cat pot fi de mahnit sa constat ca, dintr-o data, in urma unei imprejurari pe care nu o pot socoti decat accidentala, sunt pus in afara partidului “sectant” si dezlantuit din invatamant si cercetare.

 

Am avut, intr-adevar ghinionul de a participa cu doi ani in urma , la o conferinta (incluzand o parte teoretica si una practica), ce a avut loc la Institutul de Psihologie si Pedagogie pe tema “meditatiei trancendratale”. Conferinta – la care m-am dus pe linia unei firesti curiozitati intelectuale – mi s-a parut neinteresanta sub raport stiintific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmarile ei , mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp dupa aceea, sa aduc la cunostinta unui lucrator al Ministerului de Interne opinile mele critice privind “meditatia trancendratala”.

 

In rezumat, fapta de care sunt vinovat se reduce la audierea unei conferinte publice, organizata intr-un cadru perfect oficial, o conferinta despre care nu aveam motive sa cred ca s-ar desfasura fara aprobarile de rigoare. Cat despre chestionarul pe care l-am completat – ca toti cei de fata – in timpul conferintei, nu se rererea decat la date strict medicale si nu cuprindea niciun angajament de nuanta politica sau religioasa, care sa contarazica adeziunile mele reale la statutul PCR si la Constitutia tarii. Am fost lamurit, ulterior, ca “meditatia transcendretala”, ca organizatie internationala, implica unele aspecte profund negative , de care insa nu putem avea cunostinta acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Amintind ca pot fi sanctional, totusi, pentru o momentana lipsa de vigilenta, mi se pare, in acelasi timp, greu de acceptat ca ca sanctiunea sa aiba caracterului unui condamnari atat de drastice, ducand nu numai la totala descreditarea politica, ci si la descalificarea mea profesionala. Intre culpa mea reala si consecintele ei imediate ca o uriasa disproportiune care, in spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de partid si de Stat nu poate sa fie corectata.

 

Ranit sufleteste de spulberarea intr-o clipa, a atator ani de eforuri entuziaste, si de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarase Secretar General la dreapta dumnevoastra omeneasca, rugandu-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu, in datele lui obiective. Va asigur ca tot ce doresc e sa-mi dovedesc, in continuare, ca si pana acum, buna-credinta loialitatea fata de tara, participand la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal.

 

Va multumesc,

Andrei Gabriel Plesu

25 mai 1982

 

 

Stimate tovarase Secretar General

 


Pentru o mai buna informare asupra imprejurarilor in care am luat cunostinta de “meditatia transcendentala”, fac urmatoarele precizari: In ianuarie 1981, cand functionam ca lector universitar al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, am fost convocat telefonic la Institutul de Psihologie si Pedagogie pentru a audia o conferinta de orientalistica. Invitatia era fireasca, intrucat era cunoscut indeobeste interesul meu pentru artele orientale. Conferinta la care am fost invitat a avut loc intr-un cadru oficial, in prezenta conducatorilor Institutului de Psihologie si a numeroase personalitati ale stiintei si culturii noastre. Nimic nu ma putea face sa ma indoiesc de perfecta legalitate a conferintei in cauza, care, de altfel, ne-a fost prezentata, de la bun inceput, drept un “program experimental” aprobat ca atare de Ministerul Educatiei si Invatamantului si de C.N.S.T. Conferentiarul a declarat ca doreste sa puna la indemana publicului o metoda practica de relaxare, inspirata din filosofia indiana si lipsita de orice implicatii religioase. Aratand ca metoda pe care ne-o va impartasi trebuie adaptata de la caz la caz, pentru fiecare individ in parte, conferentiarul ne-a cerut, in continuare, sa raspundem unui chestionar care sa-i furnizeze principalele noastre date biologice. Chestionarul nu cuprindea decat intrebari cu caracter medical si transmitea altora metoda de relaxare capatata (“mantra”), intrucat, prost aplicata, ea putea deveni daunatoare. Acestei parti teoretice a conferintei, i-a urmat, a doua dimineata, in aceeasi institutie, partea practica. In cadrul unei intalniri individuale, ni s-a transmis procedeul concret ce urma a fi folosit de fiecare din noi, in vederea relaxarii. Pentru a beneficia de aceasta intalnire, individuala, ni s-a cerut o taxa de 100 de lei (specificandu-se ca banii sunt destinati Casei Copilului) si cateva fructe si flori, in semn de omagiu pentru initiatorul metodei cu pricina. Odata intrat in incaperea intalniri individuale cu conferentiarul, am constatat ca, inainte de a-mi transmite “mantra”, el practica un scurt ritual ce cert aspect rligios. Aspectul discutabil al acestui ritual precum si faptul, constatat ulterior, ca asa zisa “mantra” individuala se dadea, nediferentiat, mai multor subiecti, m-au convins de lipsa de temei stiintific a intregului program si de incompatibilitatea lui cu interesele si convingerile mele. Drept care n-am mai participat la nici o alta sedinta.

 

In concluzie:

 

1. La data participarii mele la conferinta Institutului de Psihologie, nu puteam sti ce, “dedesupturi” are “meditatia trancedentala” si nu puteam banui ca ea e gazduita de o institutie oficiala, fara aprobarile de rigoare. De aceea nu am ezitat sa audiez conferinta.

 

2. Elementele cu caracter religios pe care le-am constatat in timpul partii practice a conferintei m-au contrariat si m-au decis sa abandonez prompt experimentul. Nu puteam insa sa stiu in ce consta intalnirea individuala, ininte de lua parte la ea, intrucat nu ni s-a comunicat dinainte cum va decurge respectiva intalnire.

 

3. Chestionarul semnat de mine nu mi s-a parut a contine date care sa intre in contradictie cu loialtatea mea fata de partid si de stat. De altfel, n-am tainuit continutul lui (si asa-numita “mantra”) de indata ce am avut prilejul sa relatez unui lucrator al Ministerului de Interne toate informatiile cuprinse si in prezentul memoriu.

 

Acum, cand la aproape doi ani dupa evenimentele relatate mai sus “meditatia transcedentala” a fost demascata ca secta cu o activitate diversionista, imi dau foarte bine seama de gravitatea implicarii mele, fie si de moment, in demonstratia experimentala de la Institutul de Psihologie. Si daca in contextul din ianuarie 1981, nu imi pot gasi o vina obiectiva pentru participarea la conferinta, in perspectiva timpului si in urma lamuririlor suvenite de atunci cu privire la adevarata fata a conf. Stoian, inteleg ce consecinte nefaste putea avea lipsa mea de vigilenta din 1981. Este totusi de la sine inteles ca daca as fi stiut atunci ceea ce stiu astazi despre “meditatia transcendentala”, n-as fi intarziat nicio clipa in sala de conferinta si as fi adus la cunostinta organizatiei de baza opiniile mele critice. Sunt perfect constient ca – potrivit recentei expuneri a Presedintelui tarii la Plenara largita a C.C. al P.C.R. din 1 iunie a.c. – trebuie sa facem totul pentru a preveni manevrele celor care, la adapostul unor manifestari sectante, “vor sa abata omenirea de la problemele majore – fundamentale ale lumii de azi”. Vreau sa sper ca punandu-se in cumpana bunele mele intentii, activitatea mea de pana acum pe de o parte si, pe de alta, lipsa de vigilenta de care am dat dovada, Conducerea de Partid si de stat va so coti ca imi poate acorda sansa sa ma reabilitez, pentru a contribui pe mai departe – dupa puterile mele – la edificarea culturii romanesti contemporane.

 

Va multumesc,

 

Andrei Gabriel Plesu”

3 iunie 1982

 

Sursa: http://cititordeproza.ning.com/

 

Şi câteva păreri personale:

 

Tot în 1968 intra în PCR şi Paul Goma, dar din alte motivaţii, din impuls patriotic. La Pleşu era vorba de arivism. Nu numai „comitetele şi comiţiile” la care participă în Occident vin în argumentare, ci şi cele două stagii de căte doi ani, pentru studii, în Germania Federală.

 

Dar tot Goma, spre diferenţă de Pleşu, a avut curajul să se opună megalomaniei în creştere a lui Ceauşescu. Pleşu nu a făcut acest lucru. I-ar fi deranjat cariera promiţătoare. Nu a avut atitudini de disidenţă nici în 1977 şi nici peste ani de zile. De pildă după momentul afacerii „Meditaţia Transcedentală”, când a fost dat afară din Partid. Nu, nici atunci. Ci în acele zile a preferat să se milogească pentru reprimire, „moralistul”. Ba a dat şi cu „subsemnatul” pe la organe.

 

Curios lucru este acesta, cum un om care trăise ani de zile în „decadentul occident” nu auzise nici de „Meditaţia Transcedentală” şi al ei guru, Maharishi Mahesh Yogi, nici de invazia sectelor orientale şi nici nu se poate pricepe cum de încurca noţiunile de „orientalistică” şi „experiment”.

 

În „cariera” sa acest Pleşu a avut o foarte mare grijă să stea aproape, ca un far călăuzitor, grupurilor (neo)kominterniste. Şi înainte de 1989 – „exilul” de la Tescani – şi, mai ales, după 1989. Şi drept răsplată a primit funcţii. Pentru unele erau necesare declaraţii pe propria răspundere cum că nu ar fi fost membru al PCR şi nici nu ar fi colaborat cu organele Securităţii. Şi le-a dat! Paul Goma a fost expulzat din ţară şi i s-a retras cetăţenia română. Nici în ziua de astăzi nu i-a fost restituită!

 

Andrei Pleşu adera real la „statutul PCR şi la Constituţia României Socialiste”. Aşa cum face şi astăzi.

 

PS: dacă tot nu a mai frecventat şedinţele de meditaţii transcedentale şi-o fi s luat suta de lei înapoi?

Lupii moralişti şi exemplele lor mistificatoare


De câteva zile încoace ecranele televiziunilor şi conţinutul site-urilor este umplut de afirmaţii bombastice care trimit la „comportamentul deţinuţilor de la Canal”. Cel mai adesea vehemenţii fie sunt odrasle de kominternişti, fie fac parte din cercurile apropiate copiilor de kominternişti. Ca o paranteză, tot aceştia fac mare tam-tam şi pe conflictul Mareşal-Rege.

 

Cuvintele sunt generate de actul sinucigaş al fostului prim-ministru, Adrian Năstase. Faptei acesteia i se contrapune, de către acuzatorii publici, comportamentul eroic al deţinuţilor care „au acceptat să facă puşcărie şi să sape la Canal, şi prin aceasta nu au ignorat deciziile justiţiei”.

 

Lăsăm la o parte echivalarea pe care o fac aceşti dătători cu părerea între justiţia stalinistă şi deciziile instanţelor din vremea de astăzi. Las la o parte pentru că dovedeşte (a câta oară?) că în persoana indivizilor care scot asemenea enormităţi se ascunde o mentalitate de tip neokominternistă. Un document grăitor al tipului acesta de gândire este chiar celebrul Raport al Comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, în care tot ceea ce au făcut Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu este rău, dar Ana Pauker şi ai ei tovarăşi sunt albiţi mai ceva decât dacă s-ar fi folosit Ariel.

 

Vreau să lămuresc altceva pentru necunoscători. Ori pentru cei ce au uitat între timp. În vremurile staliniste omul ERA MAI ÎNTÂI ARESTAT ŞI ABIA APOI ACUZAT. De cele mai multe ori prezentarea în faţa instanţei se făcea la luni bune, dacă nu cumva ani, de la arestare. Au fost cazuri în care deţinuţii au fost eliberaţi din puşcării chiar fără să fi trecut prin faţa completului de judecată.

 

Venea duba Securităţii noaptea, pătrundea în forţă, nevasta împăturea ceva haine repede, dacă putea şi dacă se dezmeticea, şi nu mai ştia nimic despre arestat ani întregi. Au existat şi cazuri în care oameni de bună credinţă din sistem i-au informat pe cei vizaţi iar aceştia au încercat să fugă. Unii au ajuns partizani – adică au luat arma şi s-au ÎMPOTRIVIT „justiţiei” comuniste. În alte cazuri, respectivii nu credeau că lor li se putea să li se întâmple aşa-ceva, pentru că educaţia „burgheză” îi împiedica să creadă că poţi fi arestat fără vină.

 

Prin urmare nici nu se punea această problemă a „sinuciderii în aşteptarea arestării”. Românii (ca şi ruşii, ungurii, polonezii, etc.) vieţuiau sub securea Marii Terori şi se fereau, pe cât puteau, de provocatori şi turnători.

 

În închisori însă au existat încercări de sinucidere, cu toată supravegherea care exista. Inclusiv la Piteşti, sau mai degrabă, mai ales acolo au existat tentative de suicid pentru a scăpa din iadul roşu. Dar nimeni nu este în drept a-i judeca. Şi nimeni în drept a-i cataloga în laşi sau în eori. Doar bunul Dumnezeu.

 

Ca urmare, nici echivalarea situaţiilor nu poate fi pusă în discuţie. Sunt doar cuvinte inepte scoase de creiere bolnave. Sunt situaţii diferite, oameni diferiţi, caractere diferite.  Originea procesului de dezinformare este însă aceeaşi. Că d’aia avem atâţia „colonei” prin presă.

Convingeri de dreapta. To have and have not.


De vreo 22 de ani gaşca de profitori adunată de Pleşu sub umbrela GDS, iar apoi finisată prin laboratoarele NEC, ne umple urechile cu o gargară frazeologică, cu un şir nesfârşit de idei fără cap şi fără coadă prin care acest grupuscul (al cărui tartor – subliniez – este Andrei Pleşu) se autopropulsează ca fiind campionul luptei ideologice de dreapta. Dacă îi iei bine la scuturat se observă imediat neokominternismul pe care-l afirmă. Mai mult, în cea mai mare parte avem de-a face cu odraslele bătrânilor stalinişti veniţi pe tancurile sovietice. Între ei: Patapievici, Tismăneanu, Cornea. Finanţarea: Soros. Şi nu numai. Iar cu banii aceştia sunt pregătite cu grijă cadrele care să preia jefuirea şi spolierea ţării în continuare. Aşa este cazul cu Mişulică Răzvănel Ungureanu. Aşa este cazul şi cu „convingerile dumisale de dreapta”. Stipendiate bine de Soros şi nu numai de el.

 

Sare în ochi imediat, pentru cineva care i-ar citi biografia, faptul că a făcut parte din Comitetul central al UTC, ca membru supleant. Adică l-a avut şef direct pe Nicu Ceauşescu. Acum , eu nu ştiu cum se îmbină asta cu palavrele bombastic anticomuniste ce au însoţit celebrul „Raport de condamnare a comunismului”? Să reamintesc pentru cei ce nu ştiu: Raportul respectiv avea în vedere NUMAI ŞI NUMAI aşa-zisul „naţional-comunism”, denumire sub care este acoperită perioada lui Dej de distanţare de Moscova şi întreaga conducere a lui Ceauşescu. Şi iarăşi nu ştiu cum se pupă cu preconizata lege a lustraţiei? O „dilemă” curat de dreapta, în stilul pleşuvist arhi-cunoscut: „securiştii (comuniştii) noştri sunt mai buni decât ai voştri”.

 

Tot studiind CV-ul acestui personaj, cineva care nu l-ar cunoaşte ar putea să exclame: „Hopa! Un intelectual! Un istoric! Pesemne şi cuprins de acribia profesiei!”. Nimic mai fals. Da, ca profesie este istoric. Caracterul îi este de japiţă. Ca şi cariera, ajunsă în stadiul de carierism. Pentru că nu este posibil, nu este moral, nu este „de dreapta” şi nu este profesionist pentru cineva care slujeşte istoriografiei NAŢIONALE să mânjească numele celor din trecut. Şi aici mă refer la marele Iorga, cel care, conform spuselor pupilului lui Pleşu, „este un nimeni ca istoric şi în istoriografie”. Da, Nicolae Iorga are slăbiciunile şi erorile sale, inclusiv ca istoric. Dar este numele întâlnit obligatoriu în toate lucrările serioase ce se ocupă de Bizanţ şi de Sud-Estul medieval european. Dar mânjirea personalităţilor trecutului era ceva firesc pentru kominternişti. Şi este, la rândule, ceva firesc pentru odraslele neokominterniste. ori poate s-ar afla pe aici şi niscaiva gelozii etnice, ţinând cont de specializarea pe care a urmat-o ca istoric domnul „tov” Ungureanu?

 

Iarăşi revenind la sumarul activităţii acestui sociopat politic (ca să nu-l calificăm ântr-un mod mai puţin elegant drept CIOCOI de tip nou), un necunoscător ar începe să creadă că are în faţă un supracalificat superprofesionist al diplomaţiei. Al diplomaţiei ROMÂNEŞTI. Cam greu de crezut dacă stăm şi ne reamintim nişte lucruri. De exemplu, despre „româneasca light” pe care ar vorbi-o basarabenii. Şi care ar fi totuna cu „limba moldovenească” – creaţie ideologică ivită din politica lingvistică a lui Stalin. Şi susţinută, evident, tot de kominternişti. Iar odraslele au grijă să o readucă în atenţie şi să o popularizeze. Pentru că maimuţoi de tipul ăsta nu au naţiune căreia să-i slujească. Ei sunt doar dilematici damblagii.

 

Nu ştiu cât de eficientă i-o fi fost activitatea în fruntea SIE. ştie oricine că la conducerea unor atari servicii sunt instalaţi oameni politici care, de obicei, sunt înlocuiţi odată cu schimbarea structurii Parlamentului. Personalul şi structurile rămân însă neschimbate. Aşa se prezintă lucrurile în orice ţară normală cu regim de democraţiei parlamentară. Teamă mi-e ca nu cumva, prin aflarea acestui nevertebrat în fruntea spionajului românesc, la butoane să nu se afle MOSSAD-ul.

 

E drept că, dacă ceea ce presupun este adevărat, Mişulică Răzvănel Ungureanu poate fi numit „de dreapta”. Dar de dreapta evreiască pentru interesele altei naţii..