Ce chestie tulburătoare!


Ce chestie! Săptămâna trecută am citit un prim volum din seria „Left behind” („Supravieţuitorii”), un ciclu de romane cu tema scrisă în cheie sectantă a Apocalipsei. Azi am mai împrumutat două volume. Chiar îi arătasem unui amic cartea şi făcusem mişto de nişte chestii de acolo. Între care şi personajul negativ Nicolae Carpathia – „Antichristul de la Cluj”, o lucrătură imagologică spre a se crea o „legendă neagră” privitoare la români. Dar asta e altă poveste. Treaba e că, ajuns acasă şi punându-mă în faţa calculatorului, aflu că autorul seriei – Tim LaHaye – tocmai ce a murit în urmă cu două zile!

 

http://edition.cnn.com/2016/07/25/us/left-behind-author-timothy-lahaye-dies/

 

sursa foto: CNN

Bookfest 2016: Svetlana Aleksievici – „Războiul nu are chip de femeie”


Prezentarea volumului „Războiul nu are chip de femeie” al Svetlanei Aleksievici, la standul Editurii Litera, cu Ioana Avădani, Laura Câlţea şi Bedros Horasangian şi cu lecturi ale Danielei Nane. Întâmplare petrecută vineri, 3 iunie 2016, în cadrul salonului internaţional de carte „Bookfest 2016”.

În ce măsură cartea face parte din propaganda sovietică? Pentru că trimiterile la puştile cu care s-ar fi luptat sovieticii împotriva tancurilor germane, aceasta e o unealtă propagandistică demontată între timp de scoaterea la iveală a enormului arsenal în tancuri, avioane, mitraliere cu care era înzestrată Armata Roşie în ajunul lui 22 iunie 1941.

Şi de când s-o fi ocupat Ioana Avădani cu jurnalismul de război? Pe dânsa o ştiam mai degrabă aplecată spre cauzele „civice” ale GDS-ismului, mai puţin (spre deloc) dedicată prezenţei pe teatrel de război ale lumii.

 

De la „Gaudeamus 2015” doar atât: Paul Grigoriu, „Cutele şi cutrele memoriei”


Lansarea din 20 noiembrie 2015 a volumului memorialistic postum „Cutele şi cutrele memoriei” al omului de radio Paul Grigoriu. La standul Editurii Publica în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus 2015”. Singurul eveniment la care am putut fi de faţă.

Apropo, Dragoş Şeuleanu este subiectul unui întreg capitol alcătuit din… 5 rânduri şi vreo 50 de cuvinte.

Paul „Slayer” Grigoriu

 

Rodica Grigoriu

Tudor Arghezi: „Cântec de adormit Mitzura”


Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decât o floare
Şi îngust cât o ureche.

Şi-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă
Cerul tău şi nesfârşitul.

Dă-i un fluture blajin
Şi o broască de smarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o smângălească.

Şi când totul va fi gata
S-o muta la ea şi tata.

„Fantoma din moară” şi Don Quijotele ei


Pentru romanul „Fantoma din moară”, scriitoarea Doina Ruşti a primit Premiul pentru Proză pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România. Majoritatea aprecierilor critice pe care mi-am aruncat privirea graţie internetului includ cartea genului fantastic, dar părerile acestor specialişti în literatură îşi bazează opţiunea pe nivelul prim al naraţiunii, unde tensiunea creată de misterul evenimentelor, de fatasmele descrise împing cititorul să adopte această concluzie imediată. ori, părerea mea, este că o a doua lectură spulberă tot învelişul primar al acestui fals fantastic dar lasă să se întrevadă abia de acum încolo miezul de „nefiresc”, se întrevede abia de aici lumea „de dincolo”, „tenebrele”.

Trei părţi prezintă romanul. În prima dintre ele – „Viaţa secretă a Adelei Nicolescu” – acel „fantastic” epidermic, tactil, ne este indus prin uimirea de care se loveşte naratoarea Adela atunci când ăţi vede oglindite viaţa şi gândurile intime într-un roman apărut, enigmatic, pe internet şi publicat mai mult decât ilicit de un fals autor. Aici cititorul este lovit, atât prin povestea autobiografică a Adelei (personaj în care se poate lesne întrevede însăşi autoarea romanului, Doina Ruşti), cât şi de istorisirile pretinsului roman despre Del, cu prezenţa din ce în ce mai „reală” a fantomei care ar bântui moara din Comoşteni – satul de baştină al Adelei dar şi al Doinei Ruşti – dar şi viaţa eroinei acestei prime secţiuni.

„Moara”, a doua parte a romanului, ne introduce în secţiunile de viaţă ale câtorva personaje unite de aceeaşi localitate Comoşteni, de fantomaticele apariţii din moara părăsită, de mizerabilismul vieţii în regimul comunist şi de perioada temporală în care acest mixaj de trăiri-acţiuni ale persoanelor se petrec (1986 – 1 Mai/Paşti/explozia de la Cernobâl).

Finalul – „Două zile” – aruncă o perspectivă în plus datelor care, de acum, se pot îmbina. Pe de-o parte viziunea asupra unei lumi aşezate, precum cea din 1910, surprinsă într-o zi de mai; cealaltă zi surpinde drama obsedantului deceniu tot prin ochii lui Ion Nicolescu, străbunicul Adelei, şi concluzia, strecurată insidios, că „fantoma” ar fi într-un fel sufletul plin de răzbunare sau iubire al străbunicului Nicolescu.

Ori de fapt nu este aşa! Recitite, informaţiile care uimea la prima lectură, de data această capătă o înfăţişare mult mai prozaică, mai „raţională”. „Dispariţiile” nu sunt cu adevărat inexplicabile, şirul de morţi „prevestit” aparţine planificării socialiste detaliate până la gen şi vârstă, „coincidenţele” ţin de modul socialist (securistic) de a acţiona.

Dar rămâne rezneţa atât de detaliată a respectivei stafii, care se introducebrutal în vieţile eroilor prezentaţi. ori aici este capcana! Mi se pare necesar să se deceleze între ceea ce transmite Adela (ea şi numai ea) şi ceea ce este indus de „manuscrisele” virtuale găsite pe site-ul (fantomă şi el) sursă. La Adela putem vorbi de perceperea controlului totalitar ca un act fizic de intruziune. Aşa îl conştientizează ea şi îl leagă atât de malignitatea morii, ca o imagine traumatică venită din trecut, cât şi de „rinocerizarea” (da!) prin multiplicitatea diverşilor Max ce o înconjoară.

Ori nimic din acest al doilea aspect nu vedem la înşiruirea existenţelor din ce în ce mai degradate ale personajelor cheie din a doua parte. În degradarea lor din ce în ce mai josnică, în comlicităţile ce le amplifică obedienţa ori goana putere enormă pe care cred că o posedă, toate aceste caractere devin opace faţă de celălalt. Chiar dacă simţurile le-ar transmite ceva, reacţia pretins firească este aceea de a escamota, de a muşamaliza, de a trece cu vederea nefirescul din jur. Ori tot acest cadru „literar” – trasmis, repetăm, prin textele-fantomă, induc, pe nesimţite, impresia de dum fără ieşire. Practic, fac din „sistem” unul infailibil, în negativismul său, perfect închis, fără ieşire. Un soi de securism mitizat la MAXimum (sic!) în faţa căruia să nu poată exista opoziţie, disidenţă, reacţie. Unul pur psihologic de intimidare, fără nici o aparenţă fantastică. Dar, în relitate, un mecanism DEMONIC.

Şi acum ne apropiem de ceea ce cred eu că romanul să se apropie cu adevărat de teritoriul fantasticului. Pe măsură ce parcurgeam paginile mi se ivea mereu întrebarea: „Dar unde este Don Quijote?” O moară fără Don Quijote al ei nu se poate! El, personajul lui Cervantes, decodează maleficul din spatele aparenţelor banale şi fireşti. După ce am sfârşit romanul a simţit nevoia de neoprit să redeschid romanul lui Cervantes la capitolul luptei vestitului hidalgo cu uriaşii sub aparenţă de mori de vânt. Am făcut-o după mai bine de 30 de ani (spre ruşinea mea) şi mirarea şi mai mare a fost să dau peste această explicaţie adusă de don Quijote lui Sancho Panza pentru „înfrângerea” sa: „Cu atât mai mult cu cât eu cred, şi ăsta e adevărul, că magul acela, Freston, cel care MI-A FURAT ÎNCĂPEREA CU CĂRŢILE, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în mori de vânt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor, atâta vrăjmăşie îmi poartă.” („Don Quijote de la Mancha”, Capitolul VIII, p. 80). Se făcea triitere la capitolele anterioare (Vi şi VII) în care preotul licenţiat Pero Perez, cu jupânul bărbier Nicolas şi în tovărăşie cu… chelăreasa îi aruncă lui don Quijote biblioteca cu romane cavalereşti pe foc. Imagine trasă la indigo în ultima parte a romanului Doinei Ruşti.

Ori don Quijote vede esenţa lucrurilor (şi Miguel de Unamuno împreună cu el) iar dacă el o vede, atunci să o căutăm şi noi. Evident, folosind aceleaşi texte pe care ni le oferă romanul din romanul Doinei Ruşti, încercând să trecem peste ceea ce am văzut că ar fi încercarea de a absolutiza puterea „sistemului” şi a vedea mai curând pe ce se bazează acesta în dominaţie.

Ori un amănunt trece neobservat în ochii literaţilor care au decelat romanul. Partea cea mai generoasă din text, centrul prorpiu-zis al cărţii se petrece în zilele premergătoare Paştilor – sărbătoarea cea mai imporatantă a Creştinătăţii, triumful lui Iisus asupra morţii, a iadului, a împărăţiei diavolului. Ori în respectivele pagini nu se mai sinchiseşte nimeni de ea. Pardon, am greşit! Iarăşi o capcană! Şi uiată de ce. Perioada descrisă cuprinde zilele dintre Miercurea Sfintelor Patimi (cu Denia aferentă de la care preotul înfăţişat în carte lipseşte!) până în a doua zi de Paşti. Adică la zile cu procesiuni însemnate ce amintesc de intituirea Sfintei Liturghii, Răstignirea Domnului, Prohodirea Sa, punerea în mormânt şi, evident, Învierea. Dar nimic din toate acestea nu se află în centrul atenţiei personajelor, prinse într-un păienjeniş al relativismului moral. În locul lor ne lovim de scene continui de sex prezentate aluziv (că nu este roman pornografic). Una dintre ele se petrece în moara blestemată, cu Mircea Buţescu – preotul satului – şi Paula, amanta lui; pe piatra morii, într-o imagine ce aduce mai mult cu un soi de missă satanică, liturghie neagră indusă de spiritul morii părăsite; a doua scenă, şi mai atroce, face trimitere la o veritabilă orgie, în care notabilizăţile satului, în frunte cu miliţianul tartor, o violează pe învăţătoarea Lucica. În aceleaşi zile sfinte! Ca o întinare! Ca un blasfem! Ca o lucrare diavolească!

Don Quijote vede corect lucrurile! Iar Adela, trecând peste erorile la care este supusă orice fiinţă omenească, poate va realiza că sub chipul lui Max se iţea ameninţător – şi ridicol – chipul Fiarei.

Dar nu numai la Don Quijote mi se ducea gândul când citeam romanul doamnei Ruşti. Un serial american produs între 2004 şi 2010 avea şi el o tematică oarecum asemănătoare. Tot cu un grup de oameni supuşi patimilor omeneşti şi care, prin convergenţă, ajung pe o insulă supusă conflictului dintre bine şi rău. „Lost” – „Naufragiaţii”. Dar cum să discerni binele de rău? Şi cum se poate ieşi din pozitivismul anesteziant şi să te bazezi pe intuirea binelui şi a răului – conflictul ce-i opune/uneşte pe Jack Shephard şi John Locke. Precum în romanul despre care vorbim, rădăcinile mirificului/maleficului sunt mult mai vechi – de la Facerea lumii – şi continuă până la prevestitele vremuri apocaliptice. Iar între ele omul este pion şi jucator. Cel ami adesea, el alege.

Doina Ruşti, Fantoma din moară, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Miguel de Cervantes y Saavedra, Don Quijote de la Mancha, în româneşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Chişinău, Editura Hyperion, 1993

Bookfest 2015: nostalgici după Ioan Alexandru


Lansarea pe24 Mai 2015 a volumului „Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru”, la standul Editurii Humanitas, în prezenţa autorului, Dan C. Mihăilescu, alături de Lidia Bodea şi Costion Nicolescu.

Adică, „un exerciţiu de admiraţie” (Lidia Bodea) pentru „un profet”, „un nebun întru Hristos” (Costion Nicolescu), sau „cel mai mare poet religios al Românilor” (DCM), o mărturie apărută în aceste cazan infernal” al vremurilor contemporane nouă, în care domină „puseul ginecologic” iar critica literară e dominant atee – etichete aplicate de acelaşi Dan C. Mihăilescu.

Mai mult, după ce a sfârşit de acordat autografe, l-am tras de limbă pe autor şi concluzia lui a fost şi mai aspră. În România actuală NU mai există reviste culturale de dreapta. TOATE sunt de stânga sau, în cel mai bun caz, practicând relativismul cultural.

 

Bookfest 2015: un roman cu iz fanariot


La Bookfest, pe 24 Mai 2015, cu autoarea Doina Ruşti, Eugen Negrici şi Daniel Cristea-Enache, alături şi de Adriana Titieni, la prezentarea romanului „Manuscrisul fanariot” apărut  la Editura Polirom.

Am înţeles că la târg s-au epuizat toate exemplarele acestui roman. Chiar m-a făcut curios prezentarea şi, de aici, intenţia de a vedea cine şi cum scrie Doina Ruşti (am şi împrumutat în urmă cu două zile câteva romane de la biblioteca publică). Prin urmare să nu mă pronunţ cu privire la această nouă apariţie pentru că nu-i cunosc calitatea; nici a scriiturii, nici a documentării. Aşa că iau de bună laudele ce i se aduc.

Dar în schimb, tâmpeniile crase pe care le scoate din guriţă acest Negrici, acestea ar trebui să capete o replică. Tipul ăsta practică dezinformarea crasă în dulcele stil sovietic. „Bucureştii aveau DOAR 1 sau 2 kilometri pătraţi” – o fi avut, dar celelalte oraşe de la Muscalia până la Viana oare cât aveau?; „existau doar câteva biserici, şi alea de lemn” – mă să fie?! deci nu existau nici mitropolia, nici Sfântul Antonie, nici Stavropoleos, nici Mihai Vodă, nici Radu Vodă, nici… practic, nici nu înţelegem cum de se mai mirau străinii de cele 365 biserici existente pe la 1840; „exista un decret care îi transforma pe cei care se căsătoreau cu o roabă la rândul lor în robi” – da, cu o precizare: dacă „uita” mai înainte să o „răscumpere”, adică să obţină libertatea roabei respective.

Totuşi, nu pot să nu remarc şi în privinţa Doinei Ruuşti că nu auzise până de curând de Alexandru Mica.