Opţiuni


Ce-i de ales între „NIHIL SINE DEO” („Nimic fără Dumnezeu”) şi „Totul fără Dumnezeu”? Agitaţii marxisto-atei ne tot îmbie cu a doua propunere. Preambul pentru alte crime în massă.

Anunțuri

Intenţii „antifasciste”


Şi uite aşa iese la lumină adevărata ţintă a celor de au ticluit penibila lege anti-constituţională. Îi dau de gol înseşi aserţiunile neobolşevicului Florian. Aceasta este: REGIMUL MAREŞALULUI ANTONESCU. Nu legionarii! Aceştia erau faţada, un fel de „iepure” propagandistic cu care să iasă în faţă şi să agite spectrul „fascismului”. Numai că legionarii nu au condus România decât 5 luni, şi nici acelea complet iar la îndepărtarea lor de la putere s-a lăsat cu procese. Ori, de vreme ce au fost judecaţi – şi încă sever (nu discut aici cât de veridice au fost ori ba acuzele) – nu mai poate nimeni să acuze România CA STAT de cele săvârşite de „fascişti”.

Ori, în cazul agitat de agitatul (şi agitatorul) Florian, numele în discuţie sunt ale lui Mircea Vulcănescu (antonescian, de vreme ce a rămas în slujba guvernării Antonescu până la final) şi Nichifor Crainic (şi el tot apropiat al lui Antonescu DUPĂ înlăturarea legionarilor). Ori guvernarea Antonescu a fost una militară, nu ideeologică, pentru că nu se baza pe o mişcare politică. De aici rezultă că România nu putea fi considerată stat „fascist” de către oamenii raţionali. Nu este şi cazul sovieticilor şi sovietizanţilor (tip Florian) pentru care oricine se opunea demenţei staliniste era automat fascist. Până şi social-democraţii au fost etichetaţi aşa atunci când au intrat în conflict cu Stalin, deci cu sovietele. Iar Finlanda, în timpul războiului, a fost condusă de o guvernare social-democrată, deci „fascistă”!

Prin urmare ţinta, cum am spus, rămâne tot Antonescu şi „pogromurile” inventate de slugile lui Stalin. Şi se tot chinuie angajaţii lui tov Florian să demonstreze (fără analize medico-legale) cum că dealurile Moldovei (şi în principal de lângă Iaşi) ar fi pline de cadavre „semite”. Şi tot felul de actoraşi amatori – cu vârste de 70 de ani – dau mărturie (plătită?) asupra „crimelor” pe care le-ar fi văzut chiar ei. Deşi mare parte nici nu erau născuţi la vremea aceea sau abia le dăduseră ochii. Şi atunci care e scopul? Păi cred că e unul foarte prozaic: BANII!

Redegista Merkel vrea să reimpună „doctrina Brejnev”


Un articol din „Adevărul” pune în faţa cititorilor o iniţiativă („Scrisoarea celor patru”) care ar proveni, cică, de la miniştrii de Externe din Germania, Olanda, Finlanda şi Danemarca, prin care aceştia „cer şefului CE un mecanism de intervenţie contra statelor membre care încalcă statul de drept şi valorile fundamentale ale UE” şi îi propun „un mecanism de intervenţie statelor care le încalcă”.

 

Lucrurile acestea le-am mai auzit, dar în altă formă, şi ele veneau din URSS şi de la aliaţii acesteia. Erau schimbaţi doar unii termeni: „socialism” în loc de „valori fundamentale ale UE”, „democraţie populară” în loc de „stat de drept”. Punctul central era în schimb acelaşi: „drept de intervenţie”.

 

Pentru că directivele apăruseră în preajma invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, această impunere a „suveranităţii limitate” a primit denumirea de „Doctrina Brejnev”. Iată cum o descrie Wikipedia:

 

Doctrina Brejnev a fost un model de politică externă sovietică, care a fost pentru prima oară expus de S. Kovalev în numărul din 26 septembrie 1968 al ziarului Pravda intitulat: „Suveranitatea și obligațiile internaționale ale țărilor socialiste”. Leonid Brejnev a reluat această teorie într-un discurs ținut la Congresul al V-lea al Partidul Muncitoresc Unit din Polonia din 13 noiembrie 1969 spunând:

Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare comune a tuturor țărilor socialiste.

În practică, aceasta însemna că era permisă o anumită „suveranitate limitată” a partidelor comuniste, dar niciunei țări nu-i era permis să părăsească Pactul de la Varșovia, să deranjeze monopolul comunist al puterii în statele socialiste, sau să compromită în vreun fel puterea și unitatea blocului răsăritean.

În mod implicit, acestă doctrină presupunea că URSS-ul are rolul de lider al lumii socialiste, și că ea își aroga dreptul de a defini „socialismul” și „capitalismul” conform intereselor proprii. Doctrina Brejnev a fost folosită pentru justificarea invadării Cehoslovaciei și înfrângerea Primăverii de la Praga din 1968, dar și în cazul invaziei dintr-o țară nemembră a Pactului de la Varșovia, Afganistan, în 1979. Doctrina Brejnev a fost înlocuită de doctrina numită în glumă Sinatra, în 1989. 

 

Cred că doar oamenii profund viciaţi şi în totalitate corupţi şi vânduţi intereselor străine mai refuză să vadă că în zilele acestea ne confruntăm cu un nou imperialism care utilizează mai vechile procedee ale sovietismului. Pentru că rădăcinile intelectuale ale conducătorilor  care impun această nouă tiranie  se hrănesc din aceeaşi ideologie ca a părinţilor lor. Neomarxismul şi religia corectitudinii politice îmbrăcate cu haina germanismului arogant.

Băieţi, când mai vorbiţi de „Buffy” să faceţi ciocu’ mic


Redau mai jos un text în engelză găsit pe net şi care provine chiar dintr-o analiză a feminismului reprezentat de serialul „Buffy the Vampire Slayer”. Cu o precizare, pentru că autoarea a „sărit” peste amănunt: Xander o opreşte pe Willow în acţiunea acesteia de distrugere. Cei care nu cred, să cerceteze serialul.

Bewitched

Both communities (witch and gay/lesbian) are defined by their participant’s position outside the mainstream, sharing a life world, and participating in some aspect of politics. (Helen Berger, quoted in Winslade, para 14)

The representation of witchcraft and the way in which it is bound to the portrayal of lesbian sexuality is problematic in Buffy, and crucial to a feminist critique of the series. The two factors are closely aligned through the use of the aforementioned metaphor of witchcraft as sexual experimentation. Configuring women as witches and/or lesbians is an inherently politicised act, despite Whedon’s claims to the contrary. In an interview he stated: „Our whole mission statement was that we would bury their first kiss in an episode that had nothing to do with it, and never promote it [ … ] The whole reason we had them kiss was because if they didn’t, it would start to get coy, and quite frankly a little offensive, for two people that much in love to not have any physicality. But the whole mission statement was, „We’ll put it where nobody expects it, and we’ll never talk about it.”

This act of marginalisation, of placing Willow and Tara ‘outside the mainstream’ is significant, for whilst Whedon is clearly attempting to avoid accusations of exploiting „lesbian chiC, the effect produced is in fact evidence of a patriarchal male anxiety about female sexuality. Kisses and eroticism between Buffy and Angel, Buffy and Spike, and Xander and Anya for example are momentous occasions in the Buffy narrative, yet lesbian sexuality is denied this significance afforded to heterosexual couplings. The fact that lesbian sexuality is inextricably bound to the figure of the witch is particularly interesting. Sexuality has always been central to the representation of the witch in history, and this sexuality has always been recognised as threatening to men. In the Malleus Maleficarum the witch is acknowledged as a figure which threatens male sexuality and by extension the patriarchal order.

Witches were credited with the power to „take away the male organ” (262); envisioning Willow and Tara in a lesbian relationship which is exclusive of men is simply an updated view of the ‘deviant’ woman as threatening to male sexuality. Thus the binding together of witchcraft and lesbianism in Buffy. This is a recurring theme in the series: the all powerful demon god Glory is portrayed as madly intent upon world domination; Dru can handle her powers as a vampire and is represented as a bizarre child/sexual predator hybrid; Buffy herself always walks on a thin line between good and evil, with Kendra and Faith playing the parts of these polar opposites. This is a politicised statement on behalf the patriarchal order; deviant women are a threat and must be eliminated.

The elimination of the ‘deviant’ woman is a key theme in Buffy. Willow’s developing deviancy in the series marks her as a target for eventual elimination. To expand upon this point, it is important to consider the progression of Willow in the series. Purkiss refers to the conventional view of witchcraft ‘largely formulated by men’ (32) as being a religion based on biologically defined eras; the maiden, the mother, the crone. A close examination of Willow shows that she passes through each of these phases. Initially she is a maiden, naive and innocent; significantly, in this phase she is involved in a heterosexual relationship with Oz, and is therefore uninitiated into the ways of ‘deviancy’. Her maturation into the mother phase comes when she ‘gives birth’ to Buffy by bringing her back to life at the beginning of season six. Suffering physical ‘labour pains’ in her rebirthing of Buffy she rewrites the experience of maternity. Her magickal labour pains culminate in her spewing forth a giant snake; it is hard to avoid reading into this an expulsion and rejection of the phallic image. Whilst having her friends to support her, Willow essentially performs her rebirthing ritual alone, adopting the role of both mother and father, thereby disregarding the need for a distinct paternal figure. The creation of life becomes a solely female experience which denies the necessity of a male partner, and it is in this marginalising of men in both her sexuality and her experience of maternity which marks her as deviant, and therefore a legitimate target for elimination.

Willow is shown to eliminate herself in becoming entirely self destructive, as it is at this point that Whedon employs the witchcraft/drug addiction metaphor. Willow becomes unable to go through the day without performing a spell, spells which notably go against contemporary readings of witchcraft as a healing, regenerative female spirituality, and are instead recognisably powerful and often harmful acts of magick. For example, in the „Tabula Rasa” episode, Willow casts a spell which she hopes will make the gang forget their problems; instead they forget everything about who they are, and are consequently placed in great danger when they are attacked by vampires. Witchcraft begins to control Willow, and hold the potential to destroy her completely. This notion of witchcraft as a destructively controlling force is treated curiously ambivalently in the series.

Whedon seemingly acknowledges the feminist viewpoint that accusations of witchcraft have been used throughout history by a dominant patriarchal (often churchled) authority to control ‘unruly’ women. This is exemplified in the treatment of Tara by her family. Her father attempts to control the women in his family by claiming that they have evil witching powers which emerge in their early twenties, powers which can only be tamed by enslaving the women in a punishing domesticity. His claims turn out to be false, and it is made clear that the reason her father employs this myth is a fear of the independent autonomous woman who must be controlled. This incident represents a valuable feminist understanding of the relationship between accusations of witchcraft and patriarchal control. However, having exposed this, Whedon them goes on to exert the same control over Willow; when she becomes powerful as a woman/witch, she must b punished. Her attempts to possess autonomous female power can only destroy and not enhance her.

Willow’s transition into the ‘crone’ phase, and all its unpleasant associations come with the loss of her magickal ‘fertility’. When Tara is shot dead and killed by Warren, Willow tries to bring her back as she did with Buffy, but finds she is unable to. Despite the transgressive nature of Willow’s fertility, in her mother phase Willow was able to channel her power into paths of ‘normal’ femininity; when she loses this ability, she directs this power into revenge. Her revenge, significantly, is first aimed towards the man and his criminal fraternity who killed Tara. The murdering of Tara is far more than a simple shooting; it represents the destruction of a female society (their lesbian relationship which threatens men by excluding them) by a patriarchal order. Thus, Willow’s actions are not simply a lover’s revenge, but are rather transformed into an attack by the woman against the patriarchal order. The representation of Willow as deviant woman is complete.

Unsurprisingly, the only conclusion to this is that Willow, or at least her power, must be eliminated. The instrument of her destruction is Buffy. As demonstrated in my consideration of the Hellmouth, Buffy functions here once again as an agent to defend patriarchal order. She must be patriarchy’s heroine, and protect the existing order against the unruly woman. This final battle between Willow and Buffy is patriarchy’s greatest victory, and the point at which any feminist reading of the series is ultimately buried; patriarchy operates to use women to control women. Female power is vanquished by one who seemingly expounds it, and woman becomes her own enemy.

In conclusion, the aim of this essay has been to subvert the notion of Buffy as a feminist narrative. Vint suggests that: „It is imperative that feminism find a way to connect with the cultural life of young women, and Buffy the Vampire Slayer strikes me as one productive avenue through which this work can be done”. (para 7)If a consideration of Buffy can be considered to be a pedagogical exercise, then the damaging lesson that it promotes, in both character portrayal and underlying thematic construction, is a rejection of feminist values in the face of patriarchal triumph. Whilst Vint acknowledges that there are problems in reading Buff as a feminist text, I think it goes further than that, and ultimately presents an anti feminist ideology. Through the character of Buffy we see that female power in the series succeeds only under the protection and guidance of male domination. Female power operating under female authority for example, the character of Willow is ultimately deviant and must be suppressed. The fact that Buffy „kicks butt and so can we all” no longer seems to champion feminist ideology, but rather exemplifies the hollow irony at the heart of Buffy the feminist slayer.

Fragment preluat de la: http://refractory.unimelb.edu.au/2003/03/06/buffy-the-feminist-slayer-constructions-of-femininity-in-buffy-the-vampire-slayer-gwyneth-bodger/

Obsesie sau fascinaţie?


Şi pentru că cei de la tvblog.ro au inventat polemica fără drept la replică – caz unic pe blog; ar trebui s-o patenteze – vin acum cu nişte mostre dintr-un articol la care am făcut referire în comentariul meu care a fost repejor şters, apoi reintrodus. Că se făcea de cacao omul din motive pe care i le-am dat de înţeles într-o postare anterioară. Aşa-i cu ăştia care cred” în elucubraţii pretins ştiinţifice dar nu cercetează. Preferă să înfulece. Dr stai! M-am înşelat! genul acesta special de polemică l-au mai practicat cu sârg bolşevicii. Alţi iubitori de poponari. Pentru lămuriri în problema leninisto-poponaută, căutaţi pe Google această înlănţuire de cuvinte: „Lenin, scrisori, Zinoviev”.

 

Cred că axarea numai pe nişte detalii scârboase în recenzarea unui film este un semn de devianţă sau de obsesie.

 

 

 

 

 

 

 

 

PS: vă daţi seama cât de „speciali” pot fi aceşti oameni de vreme ce nu realizează că atunci când te ocupi de aspectele unui film, roman, serial trebuie să vezi tabloul în amploarea lui şi să-i cauţi acele detalii care se constituie în ideea-forţă şi la morala ce se extrage din povestire. Este cazul serialului „Buffy” şi la „specialiştii” în creaţia lui Joss Wheadon. Le bubuie mintea. Sau mai curând le trăzneşte.

Răspuns criptic pentru un biet imbecil


Stimate domn,

Degeaba tai şi spânzuri dumneata pe crengile forumului unde te-ai cocoţat. Şi degeaba ai şters mesajele crezând că îţi pierzi urmele şi îţi refaci machiajul. Ai uitat că o bună parte a membrilor site-ului unde sunteţi tartor primesc replicile pe mail. Aşa că prin propriile dumneavoastre acte se verifică prostia crasă de care daţi dovadă.

PS: unde sunt vechii şi bătrânii gabip, zanduka, mynsc, v30, Kanin? Le-au luat locul nişte primitiv cu creierul cât musca.

Forfecând „România literară” (I)


Câte un puseu de masochism mă cuprinde cam la 3-4 ani. La mine se manifestă ciudat. În acele zile mă apuc să cumpăr – şi să citesc – în mod inexplicabil „România literară”. Indigestă, după citirea ei mi se apleacă în mod instantaneu şi, drept urmare, pentru alţi câţiva ani buni mă ţin cu grijă de-o parte de publicaţia ce se pretinde a fi a „Uniunii Scriitorilor din România”.

 

Cu câteva zile în urmă am fost iarăşi cuprins de inexplicabilul îndemn de care am vorbit. Diferenţa este că de data asta posed blog, adică un mijloc prin care îmi pot spune părerea atât faţă de conţinutul fiţuicii, cât şi faţă de personajele ce semnează acolo. Exemplarul de care m-am lovit şi la care voi face referire este nr. 16 din 20 aprilie 2012.

 

O răsfoire rapidă dă prilej oricui să vadă că alăturarea câtorva nume dă identitatea ideologică (mai curând partizană) a publicaţiei ce se pretinde a fi, aşa cum am spus mai sus, a scriitorimii române. Punctul de unire îl constituie BĂSISMUL TRIUMFĂTOR şi ANTICOMUNISMUL DE CUMETRIE MARXISTĂ. De aici şi osanalele reciproce (iniţial am vrut să sciu „pupatul reciproc în dos”) pe care şi le aduc semnatarii.

 

Nu-l găsim tronând aici pe Nicolae Manolescu? Ba da! De actualul ambasador la UNESCO – adică la Paris – vorbesc. Pus de către cine? Nu vă spui! Persoană importantă, deh. De aceea nici nu o să vedeţi vreodată publicată vreo foaie din dosarul de la Secu. Nici nu o să fie spurcat de anticomuniştii proveniţi din cadrele de la Ştefan Gheorghiu. Doară ştim că „securiştii noştri sunt mai buni decât ai voştri”. Nicolae Manolescu combate bine la gazetă atunci când e nevoie, este respectuos faţă de comandamentele corectitudinii politice ale vremii şi, prin urmare, e de-al nostru, dintre noi şi curat ca lacrima.

 

Textul domniei sale din actualul număr este însă apolitic – spre dezamăgirea celui care, citind rândurile anterioare, ar fi avut impresia că va fi întâlnit aici o replică plină de furie la vreun posibil omagiu adus regimului. Nu e cazul. Textul nu are nici o trimitere la actual ci la Stendhal. Nimic rău în asta. Platitudinea însă da! Iar stridenţele, oho!,  astea sunt cu adevărat grave. Ia să vedem cum evită domnul Manolescu o cacofonie: „Cu cincizeci de ani înainte ca, la fel de meticulosul, Cehov să proclame regula”. Ce încâlceală! Să vedem acum şi o bulibăşeală stilistică: „Nicăieri nu e Stendhal mai apropiat de spiritul romantismului (nici chiar când, ca şi Nicolae Filimon al nostru, studiază psihologia personajelor prin intermediul phisiognomiei elveţianului Lavater), decât când face din fatalitate motorul comportamentului oamenilor şi societăţilor.” (Nicolae Manolescu, Recitindu-l pe Stendhal)

 

Domnul Nicoale Manolescu este directorul publicaţiei. Este cel care, se presupune, îşi asumă publicarea diverselor articole şi selectează numele colaboratorilor. Dar specificul publicaţiei este, aşa cum am mai spus, „eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine şi ne lăudăm unii pe alţii în grup”. Şi ca o ilustrare imediată, pe pagina următoare găsim spusele domnului Barbu Cioculescu: „Când împlineam şaptezeci de ani, Pavel Chihaia mi-a dedicat un omagiu, pe care, acum, când împlineşte el nouăzeci, sunt bucuros să i-l întorc”. (Barbu Cioculescu, Calea spre centenar) Aici am fost răutăcios. Cazurile cu adevărat grave, dovada politicii de gang cultural-ideologic abia de acum urmează.