Bookfest 2016: Mihail Ţăpârlea – Dimitrie Cantemir opiomanul, spionul, masonul


Interviu prilejuit de prezentarea, joi, 2 iunie 2016, la Salonul internaţional de carte Bookfest 2016 a volumului  „Dimitrie Cantemir – punte a cunoaşterii între Orient şi Occident”, coordonat de Mihail Ţăpârlea şi Viorel Ciobanu publicat de Editura Pro Universitaria.

Gaudeamus 2013: lansare „Decus in labore”


Reuniune mai mult sau mai puţin masonică la Târgul de Carte Gaudeamus 2013, sâmbătă, 23 Noiembrie, cu Gheorghe Buluţă, Horia Nestorescu-Bălceşti şi Gelu Voican Voiculescu înaintare la prezentarea cărţii „Decus in labore”.

 

 

 

Instantanee foto cu inserturi muzicale de la evenimentul literar Bookfest 2013


Închei această serie de postări prilejuite de Târgul de carte Bookfest 2013 cu publicarea altor imagini capturate în singura zi în care am putu fi la locul acţiunii, adică la Romexpo, pe 31 Mai.

Am avut plăcerea de a sta de vorbă cu domnul Horia nestorescu Bălceşti despre (ce altceva?) Masoneria română. Acum îmi pare rău că nu am înregistrat. Dar poate e mai bine aşa. Dânsul mia explicat că Ion Brătianu le-ar fi interzis copilor săi (mai exact lui Ionel Brătianu) să intre în Masoneria de tip francez pentru că aceasta îl exclusese referirea la Creator. Includerea numelui lui Eugen Barbu în numele incluse în Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din România a făcut-o trecând peste dorinţa Margăi Barbu de a nu se publica acest lucru. Nu vă spui ce i-a transmis Marga Barbu despre iniţierea autorului „Principelui”. E lucru tainic.

Am spus că m-am lovit aproape numai de lumea actoricească prin târg. Pot să-l includ aici şi pe principele Radu? Adică fostul actor Radu Duda, acum principe de… „Curtea Veche” unde l-am văzut promovând mai multe evenimente.

Iar pentru că unde merge o carte, merge o cafea (o ţigară, o votcă, două – pentru vicioşi 🙂 ), merge şi un cântec, două să cântăm… alături de Ioan Gyuri Pascu, prezent cu un recital la cafeneaua din interiorul pavilionului expoziţional.

 

 

 

 

Poveste căpcăunului, osului şi a gurmanzilor


Era o dată un căpcăun mai spre răsărit care avea în el o poftă de nestăvilit. El înghiţea într-una teritorii şi nu se mai sătura. Numai că-i stătea un os în gât şi nu ajungea la friptura strâmtorilor. Ce şi-a zis atunci: ia să mă folosesc eu de furculiţa grecoteie de obedienţă ioanită pentru a curăţa drumul de aceste piedici. Numai că osul, ca-n poveşti, se dădea de fiecare dată peste cap, se acoperea cu tot felul de sosuri de prin bucătăriile de inspiraţie italiană, franceză sau engleză, şi – cu preţul unor aşchii care s-au jertfit conform Tradiţiei mioritice – osul nu s-a frânt. Mai mult, aşchiile i-au rămas în gât monstrului care, de atunci, când aude de numele de Vladimirescu, Bălcescu, Alexandrescu, Câmpineanu, Văcărescu, dă în damblageală şi face spume la gură.

 
Dar şi sosurile la care care m-am referit şi ni se serveau drept garnitură aveau şi ele patronii lor. Astfel că unii s-au gândit să le îmbunătăţească reţeta prin ceva aditivi toxici. Doar, doar structura de rezistenţă a osului, o structură ceva mai specială, în formă de Cruce, avea să cedeze şi să folosească doar ca simplă unealtă în mâna unor stăpâni poate nu la fel de pociţi ca capcăunul de la est, dar la fel de flămânzi.

Rituri farmazoane


În ultimele zile „presa” (cică e presă asta!) ne-a tot abătut atenţia de la adevăratul motiv – sau cel puţin aşa mi se pare mie – al deciziei „familiei” lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat (sau cremat, sau imolat, sau ars, sau prăjit spuneţi-i cum vreţi). Şi ni se tot vânturau prin faţa ochilor ba presupuşi copii din flori, ba discuţii pe care prietenii şi „familia” şi le aminteau brusc, ba vorbele năuce ale unei veşnice directoare de spital oftalmologic, ba problema sicriului nedezvelit. Nimic despre (re)apariţia practicii incinerării în Europa. Şi iar nimic despre calitatea mai bună sau mai proastă a unor filme ale maestrului Nicolaescu. Ca o paranteză, Irina Margareta Nistor, pe care am observat-o invitată la mai multe posturi de televiziune, nici nu a fost lăsată să-şi dea cu părerea despre ceea ce rămâne din filmografia lui Sergiu Nicolaescu. Dar nu despre cinemaul lui Nicolaescu este vorba în această postare.

 

Tot cu această ocazie nu s-a scăpat prilejul de a se arunca iarăşi cu tone de murdărie mediatică asupra Bisericii ortodoxe care, iată!, continuă să-şi păstreze verticalitatea şi puritatea credinţei creştine în ciuda mulţimii de băgători în seamă şi de grabnic revoltaţi care ne terorizează zilele cu inepţiile lor ateist-seculariste prin diversele medii de informare. Cele două chestiuni sunt legate între ele.

 

O minimă căutare asupra subiectului intitulat „incinerare” ne trimite imediat la MASONERIA secolului al XIX-lea ca iniţiatoarea unui curent de opinie prin care se căuta să se lovească în mod direct asupra concepţiei creştine despre om şi viaţă. „It was only in the late 19th century that cremation returned to the scene in Europe, promoted by Freemasonry. In those days, when Paganism and Pantheism were on the rise, cremation once again became fashionable” ne informează site-ul acesta. Adică, „Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea cremarea şi.a refăcut apariţia pe scena europeană, prpovată fiind de către FrancMasonerie. În acele zile, în care păgânismul şi panteismul renăşteau, incinerarea dedevenise subiect la modă.” Iar în capul paginii site-ului găsim un citat cum că: „La 8 decembrie 1869 Congresul Internaţional al FrancMasoneriei impunea tuturor membrilor ca datorie să facă tot ceea ce pot pentru a stârpi de pe faţa pământului Catolicismul” Iar incinerarea era considerată modalitatea ideală spre a micşora treptat credinţa în învierea trupurilor şi în viaţa de veci. Şi tot pe acest site se menţioneaă că deşi incinerarea fusese condamnată printr-un canon al Bisericii Romano-Catolice, papa Paul al VI-lea a revocat în 1863 dispoziţia respectivă, act văzut drept „o concesie făcută masonilor”. Şi cu toate acestea catolicii au continuat şi ei să creadă că arderea trupurilor este o blestemăţie care nu trebuie urmată. Deci iată că nu numai noi, ortodocşii, suntem nişte „retrograzi” ci şi creştinii din Vest. Pe alt site catolic se menţionează şi locurile pe unde a început să se practice arderea trupurilor răposaţilor: Italia (Padova), Germania, Elveţia, Franţa, Anglia… Şi a ajuns şi prin părţile noastre. Unde s-a lovit de rezistenţa BOR prin reacţia clară de răspuns. Şi să fie clar, masonii considerau cremaţia drept un act făţiş anticreştin, după cum o dovedeşte şi această scurtă notiţă din New York Times de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

Dar nu numai lucrurile de mai sus mă fac să mă gândesc la un ritual francmasonic. Mai este vorba şi de păstrarea închisă a sicriului (poate pentru a masca purtarea şorţuleţului), de rapiditatea cu care s-a desfăşurat „ceremonia”, de vânturarea într-una prin faţa publicului a cuvintelor magice: „a fost dorinţa familiei” sau „a fost dorinţa răposatului”. Ori am găsit acest site în care se explică CUM trebuie să se desfăşoare o ceremonie masonică de înmormântare. Curios lucru, unii paşi sunt păstraţi întocmai şi în cazul de care vorbim zilele acestea.

 

La care să mai adăugăm mesajul încifrat de pe coroana adusă de Dana Nicolaescu (” Ştii tu… Elf”). Care s-ar putea să nu aibe nici o legătură cu aumite obiecte masonice precum acesta găsit aici:

 

foto: http://www.etsy.com

Chiar şi înainte de impunerea imolării au existat alte forme prin care trupurile masonilor să fie oarecum făcute să se piardă. Cazul celebru este al lui Mozart. Dar să pomenim de nişte numele unor mari români şi, în acelaşi timp, masoni: Tudor Vladimirescu este ucis iar trupul îi este aruncat într-o fântână pentru a i se pierde urma; Nicolae Bălcescu moare în exil la Palermo iar rămăşiţelor nu li s-a dat de urmă nici în ziua de astăzi; mai apoi, Constantin Stere este incinerat; de ce să nu pomenim în continuare şi acest nume: cadavrul lui Nicolae Ceauşescu, membru al P2, se PRESUPUNE că a fost îngropat la Ghencea (tentativele de deshumare au fost împiedicate până acum). Şi s-ar putea să mai existe şi alte exemple.

 

Poate mulţi vor arunca blamul asupra numelor pomenite anterior numai şi numai pe baza apartenenţei la acest viespar de societăţi secrete. Eu nu mă voi grăbi să arunc blamul. Consider chiar că au avut un rol providenţial în apărarea românismului (sau măcar într-o parte a vieţii lor). În conflictele de interese ale diverselor masonerii care vroiau să impună pe aici planurile alogenilor (fie ele ţariste, nemţeşti, ateo-franţuzeşti ori italiene sau iudee) aceşti oameni au căutat să întoarcă situaţia spre binele ţării şi neamului nostru, nu al altora. Poate felul în care au trecut din viaţa aceasta a fost în cazul lor o pedeapsă simbolică şi nu un rit.

 

Iar atunci vine întrebarea: Şi dacă Sergiu a tulburat şi el apele altora în decembrie ’89?

Andrei Pleşu – o vulpe făţarnică


În stilul său de vulpe vicleană înzestrată cu ticăloşie diavolească, domnul Pleşu se trezeşte iarăşi să dea sfaturi şi să călăuzească spre „viitorul luminos” tinerimea pe care o vrea în continuare aflată sub vraja minciunelelor de sirenă sorosistă pe care e îndrugă prin gazetele sau în emisiunile domniei-sale. prezint mai jos textul publicat în zarul Adevărul – ziar patronat de un anti-creştin, redactat de sectanţi penticostali, partizan al adventistului Băsescu. Apoi veţi găsi ceva mai jos şi reacţia mea.

Religia în şcoală

de Andrei Pleşu

Se discută intens şi pasional – apropo de noua lege a învăţământului – despre obligativitatea orelor de religie în liceu. Din punctul meu de vedere, se ajunge prea rapid la concluzii mai mult sau mai puţin radicale, înainte de stabilirea premiselor. La întrebarea: „Trebuie sau nu ca religia să fie o disciplină obligatorie?” nu se poate răspunde decât după ce avem o reprezentare clară despre conţinutul acestei discipline, despre substanţa şi principiul ei.

Deocamdată, răspunsul meu ar suna, într-o primă instanţă, astfel: dacă ora de religie este administrată de un profesor ignar, rudimentar, apologetic până la furie, patriotard, chitit să demonstreze că suntem buricul pământului, xenofob, bolnav, cum ar fi spus Nietzsche, de „moralină”, atunci votez împotriva obligativităţii. Dacă ora de religie e un curs de propagandă naţională, în dispreţul oricărei alterităţi, dacă e programatic anti-culturală, anti-occidentală, ruptă cu totul de problematica veacului, atunci, de asemenea, votez împotrivă. Nu ne putem dori ca această oră să împrumute stilistica prelegerilor de învăţământ politic, cu efectul garantat al îndepărtării definitive a audienţilor de tematica ei. Nu ne putem dori un învăţământ religios de campanie, o teorie a iubirii dublată de o pragmatică a urii, adică de încruntături, sudalme şi excluziuni.

Discernământul nu se poate „educa” prin metode de front, ci prin informaţie, analiză, inteligenţă şi „bună-voire”. Opţiunea adevărată, consistentă, nu se poate întemeia decât pe o prealabilă deschidere spirituală, altfel spus pe cunoaştere şi libertate. Acesta este, de altfel, rostul însuşi al studiilor liceale: nu o prematură specializare sau înregimentare, ci instituirea unui fundament de cultură generală, pe care să se poată construi, ulterior, un edificiu intelectual, profesional, confesional, cu profil personalizat.

Or ceea ce lipseşte – atât părinţilor, cât şi copiilor de azi – e, între altele, cultura religioasă. În consecinţă, aş vota pentru obligativitatea orelor de religie, dacă ele ar însemna asimilarea bagajului elementar de cunoştinţe pe care orice om întreg trebuie să le aibă cu privire la religiile lumii şi la propria religie. Aş propune cursuri de apropriere a marilor texte revelate existente, culminând, fireşte, cu textele spaţiului în care trăim. Orice trăitor în spaţiul creştinătăţii trebuie să ştie ce conţine Biblia, care este istoria creştinismului, care sunt diferenţele dintre feluritele confesiuni creştine. Trebuie să ştie, de asemenea, sensul ritualului la care participă, uneori, rutinier şi decerebrat. Aş adăuga o serie de lecţii de tip „glosar”: elevilor li se vor explica termenii esenţiali ai vieţii religioase.

E inadmisibil ca la sfârşitul liceului să nu ştie ce înseamnă „sfintele taine”, „spovedanie”, „agneţ”, „euharistie”, „cincizecime”, „icoană” etc. Dar şi ce e cu Coranul şi cu Upanişadele, ce e un templu budist, ce sunt taoismul sau shintoismul. Faptul de a şti nu dăunează libertăţii de conştiinţă şi nu exclude credinţa, după cum faptul de a fi ignorant nu o garantează. Dar pentru ca ora de religie să arate normal, să aibă un efect formativ autentic, trebuie să avem o nouă generaţie de profesori. Ar trebui, aşadar, început cu o reformă de anvergură a învăţământului teologic, de natură să producă educatori cu adevărat competenţi. Obligativitatea orei de religie fără obligativitatea unei solide înzestrări didactice nu va produce decât bigotism sau respingere. Nu vrem nici una, nici alta.

Articol preluat de la: http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Religia_in_scoala_7_255644438.html

Înţeleg că ziarul „Adevărul” este un ziar condus de SECTANŢI. Ce nu înţeleg este de ce acest ziar falsifică adevărul? Dar şi mai în adâncul subiectului: de ce maimuţoiul cu barbă acţionează pe căi aşa de ocolite pentru a SCOATE catehizarea creştină din şcoală înlocuind-o cu „un învăţământ religios”. Reminiscenţe de pe vremea când actualul guru de la Dilema mai veche sau mai nouă era adeptul „Meditaţiei transcedentale”?
Ia să vedem punctual:
1. Învăţământul religios este un drept care se aplică fiecărei confesiuni creştine sau religii legale din România. Astfel în şcoala românească se predau noţiuni de religie creştină celor de confesiune ortodoxă, se predă religie islamică turcilor şi tătarilor, noţiuni calvine maghiarilor aparţinând confesiunii respective etc. A le încâlca înseamnă a încălca înseşi garanţiile pe care le-a dat statul român minorităţilor la momentul Unirii precum şi împlinirea nevoilor majorităţii în domeniul educaţiei religioase.
2. Elementele de CULTURĂ GENERALĂ gen Upanişade sau Coran ar fi în drept să fie predate la disciplina numită Istoria Universală. Dar asta reaminteşte în schimb dezastrul făcut de Pleşu şi ciracii săi în învăţământ. „Manualele alternative” – sună cunoscut?
3. Mai mult decât atât. Poate bărbosul Pleşu care se preocupă aşa de mult de grija copiilor şi adolescenţilor ortodocşi se va referi îi va veni în minte să transforme orele de Religie, pardon, de „Istorie a religiilor” în Cunoştinţe de cultură şi civilizaţie? Să reamintesc (sau să fac cunoscut): Literatura universală se predă doar în ultimul an de Liceu. Băgaţi la grămadă şi într-un ritm stahanovist toţi marii creatori literari ai lumii. Arta plastică şi Muzica – cenuşărese privite dispreţuitor, deşi sunt în programa şcolară.
4. Bărbosul Pleşu (ce ne reaminteşte de alţi posesori celebri – Marx, Engels) ar fi avut ocazia în mandatele sale ministeriale să îndrepte situaţia dacă ar fi fost ceva de îndreptat. Dar, după câte cred eu (sau poate nu citesc eu bine acolo) NATURA umană nu îi este oricărui terchea-berchea să o schimbe. Ea poate fi eventual rodul unei lucrări de îndelungă durată, zbatere a mai multor generaţii spre a se înfăptui. Aşa că scopul bărbosului Pleşu NU este acela al unei mai bune educări a tinerimii, ci este cel al DISTRUGERII învăţământului religios din cadrul învăţământului de stat. Precum din vremuri adamice: veninul mortal se află îmbrăcat într-o poleială scipitoare ce ia ochii!