Bookfest 2016: Mihail Ţăpârlea – Dimitrie Cantemir opiomanul, spionul, masonul


Interviu prilejuit de prezentarea, joi, 2 iunie 2016, la Salonul internaţional de carte Bookfest 2016 a volumului  „Dimitrie Cantemir – punte a cunoaşterii între Orient şi Occident”, coordonat de Mihail Ţăpârlea şi Viorel Ciobanu publicat de Editura Pro Universitaria.

Anunțuri

Un propagandist cu damf de Moscovă


În noaptea asta, nu ştiu cum se făcu, dar – aruncându-mi ochii pe site-ul Adevărul – mi s-a năzărit să-mi arunc ochii pe blogul unuia din multiplele personaje găzduite (şi se pare că plătite şi gras, dar asta e altă poveste şi se referă la anumite înalte personalităţi) pe respectiva platformă. CONSTANTIN CORNEANU se numeşte respectivul şi o serie de articole axate asupra relaţiilor ruso-germane, personalităţii lui Putin sau problematicii răsăritene îmi stârnise curiozitatea. Mai ales că un discret parfum de rusism adia din respectivele texte.

 

Nu am vrut să mă arunc cu capul înainte şi să vorbească gura fără mine aşa că am trecut la o scurtă verificare asupra biografiei. Mai ales că omul se prezintă (şi este prezentat) în cartea de vizită drept: doctor în istorie, jurnalist la Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naţionale în cadrul redacţiei TV Pro-Patria şi la Observatorul Militar şi, mai ales!, „membru fondator şi preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “GheorgheI. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009″, după cum puteţi vedea dumneavoastră înşivă aici.

 

 

„Hopa!”, mi-am spus în sinea mea, „Un geopolitician şi preşedinte de asociaţie E-U-RO-PEA-NĂ pe ddeasupra! Ia să ne aruncăm şi noi ochii să vedem în ce mediu elevat se învârte!”. Aşa că am intrat repejor pe site-ul respectivei instituţii atât de pompos intitulate. Care instituţie pompos intitulată, spre dezamăgirea mea, nu am aflat-o avându-şi sediul în vreo clădire din buricul târgului, în vreo vilă impozantă sau în vreo clădire ţinând de cutare instituţie publică. Nţţţ. Ci pe mult mai prozaica alee Valea Prahovei nr. 5, bloc 9S14, scara 1, etajul II, ap. 28, sectorul 6, Bucureşti, Cod 061612, după cum se scrie pe respectivul site. Un soi de SRL geopolitic, cum s-ar spune.

 

Deci cu sediul ne-am lămurit dar poate o fi vorba doar de sediul social trecut, pentru ca să se îndeplinească formalităţile birocratice, ca aflându-şi spaţiul într-o cameră de bloc. Am trecut atunci la verificare staff-ului, conducerii respectivei asociaţii (uitaţi aici) şi nici de data aceasta nu am găsit ceva mai acătării:

– Preşedintele Consiliului-Director: Constantin Corneanu

– Vicepreşedintele Consiliului-Director: Mugur Jianu

– Secretar General: Mihaela Golban

 

Mă adâncesc în Google şi găsesc că acest Mugur Jianu ar fi mason (are tot dreptul pentru că e democraţie). Numai că nu mai are nimic de-a face cu democraţia afacerea în care i-a fost implicată consoarta, după cum ne spune un articol de la Gândul din care voi cita doar un fragmenţel:

 

„Mai mulţi notari, poliţişti şi oameni de afaceri – toţi amatori de chilipiruri imobiliare – au fost ţepuiţi cu peste trei milioane de euro. Păgubiţii au fost momiţi cu apartamente, vile şi terenuri la preţuri de nimic, scoase chipurile la executări silite. “Naşa” lor este avocata Roxana Jianu, din Baroul Bucureşti care, timp de 4 ani, a “lovit” numai persoane “cu epoleţi” şi cu conturi grase.  Abia anul acesta, pe 13 septembrie, ţepara a fost lovită de ghinion. A ajuns după gratii după un flagrant făcut de procurori.

Mugur Jianu, soţul ţeparei – fost avocat – era cel care făcea “intrările”. Oamenii se băgau cu ochii închişi în combinaţie pentru că Mugur garanta, în primul rând, cu reputaţia sa de mason şi de bun prieten al prinţesei Brianna Caragea – prin intermediul căreia a intrat în “lumea bună”. Le recomanda cunoştinţelor să ia legătura cu soţia sa, avocată, susţinând că ea le poate “aranja” licitaţiile imobiliare prin executor judecătoresc.”

 

Condamnată la 11 ani, i s-a redus pedeapsa la 7 ani.

 

Să trecem la ultima peroană din conducerea Societăţii geopolitice E-U-RO-PE-NE: Mihaela Golban, care se ocupă de „reconectarea cu sinele divin” (sic!) în calitatea domniei sale de redactor al revistei „Lumea misterelor”, o publicaţie în care găsim alături atât semnătura distinsului geopolitician de care ne ocupăm, cât şi, între altele, a lui Oreste Teodorescu, acesta din urmă un distins băsist (o remarcă deloc gratuită, după cum voi sublinia în continuare). Uitaţi aici şi aici două articole din cadrul unui singur număr luat la întâmplare.

 

Oricât m-am chinuti, nu am găsit nici în legătură cu Mihaela Golban ori cu Mugur Jianu ceva care să aibe legătura – măcar depărtată – cu această disciplină ce s-ar presupune pretenţioasă, care este GEOPOLITICA. Cu „discipline” care de care mai ezoterice, oculte şi parapsihologice, cu acelea da, că un şuviu de escroci de acest tip au inundat România.

 

Prin urmare rămâne – din rândul celor din conducere – doar un singur nume care să pretindă că dă autoritate acestui SRL cu cod caen geopolitic. Doar Constantin Corneanu. Mă repet, în toate textele găsite pe net ale diverselor publicaţii mai mult sau mai puţin online numele domniei sale este însoţit invariabil de titulatura „preşedinte AESGS”. Pe „Adevărul”, pe „Ziare.ro”, pe „Evenimentul Zilei”… Iar temele pentru care este intervievat sau semnează sunt cele legate de geopolitica spaţiului fost sovietic (şi nu numai), pe tematica Republicii Moldova, pe teme ale istoriei naţionale (şi nu numai) – mai ales dacă apare în titlu sintagma de „mistere”. Şi pe teme de Revoluţie.

 

Să începem scanarea domnului Corneanu cu o precizare: omul chiar a fost coleg cu cei din redacţia publicaţiilor militare („Observatorul militar” şi „Pro Patria”), după cum o dovedeşte şi înregistrarea de aici, unde numele îi este menţionat clar între colegi. Tradus pe înţelesul tuturor, a făcut parte din serviciul de propagandă şi imagine militarizat.

 

Să aibe o legătură aparte cu Revoluţia din decembrie? Evident că are de vreme ce este parte a „Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989”, o ctitorie a lui Ion Iliescu. Semnează editoriale în „Caietele Revoluţiei” unde se burzuluieşte la orice urmă de afirmaţie care ar îndrăzni să afirme o umbră de picior de KGB şi GRU în evenimentele decembriste, după cum puteţi citi aici, la pagina 5. Nu cumva să se ştirbească aura de emanat a lui Ilici. Nu comentăm aici afirmaţiile cu tentă clar mincinoasă (pentru că este dezinformativă) din respectivul articol. Îi lăsăm pe alţii.

 

Pe direcţia temelor de istorie naţională, nu a fost greu să-mi sară în ochi îmbrăţişarea cu maximă căldură a celebrei teme a „telegramei secrete de la Stockholm”, o acuză nedovedită de nimeni la adresa Regelui (dar şi a Mareşalului, dacă este privită din alt unghi), o lucrătură propagandistică abilă a Moscovei şi căreia – din păcate – îi cad în plasă mulţi. Sperăm noi că numai din naivitate. Dar nu am uitat cum o mai agitau povestea asta feseniştii lui Ilici în 1990! Şi redifuzată de presa… băsistă, ca un sprijin pentru cel care a pronunţat celebrele cuvinte despre „sluga la ruşi” care ar fi fost Regele. La Adrian Pătruşcă, găluşcă sau cum i-o spune ne referim.

 

Dar tema predilectă este cea basarabeană, unde se prezintă drept mare analist „geopolitic”. Să luăm pentru început un interviu publicat în două părţi de Ziare.ro (partea I, partea II), apărut destul de recent, doar cu două luni în urmă şi în care se referă la situaţia transnistreană:

„Transnistria cuprinde teritoriul istoric al extremului vest al Novorusiei si al extremului sud al Podoliei” afirmă dânsul. NU, domnule Corneanu! „Novorusia” este o găselniţă rusească la fel de falsă precum titulatura de „Basarabia” ori „Bucovina” aplicate unor ţinuturi care până la sfârşitului secolului al XVIII-lea erau parte nedespărţită a Moldovei. Mi se pare ciudat că reluaţi terminologia în chestiune („Novorusia”) exact la momentul declanşării noii politici anexioniste ruseşti.

 

Mai spuneţi dumneavoastră, încercând să desluşiţi naşterea statului-fantomă „Republica Moldovenească Nistreană”; că: „Esecul puciului de la Moscova din 19-21 august 1991 a permis proclamarea independentei Republicii Moldova la 27 august 1991. In acel moment, populatia de pe teritoriul Republicii Moldova era un conglomerat foarte eterogen, calificat de puterea comunista drept natiunea socialista moldoveneasca.” Ce aţi spus? Că moldovenii (românii) erau şi ei o prăticică dintr-un conglomerat (se înţelege etnic)? Că nu erau naţiunea băştinaşă şi majoritară?

 

„Revendicarile basarabenilor in ceea ce priveste limba de stat si perspectiva transformarii RSSM intr-un stat independent au fost concepute de catre celelalte etnii ale RSSM ca fiind un atentat la adresa securitatii personale”, continuaţi dumneavoastră. Asta e chiar bună! În zilele acelea viaţa liderilor Frontului Popular – adică al naţionaliştilor români – era pusă în primejdie pentru că aceştia cereau ca la ei acasă să aibe drept să se vorbească în limba locului şi cu GRAFIA potrivită iar dumneavoastră afirmaţi senin că, dimpotrivă, „celelalte etnii” (care anume?) erau ameninţate. De cine? De A, B şi C? Şi la care etnii faceţi referire? Cumva la găgăuzi, cărora românii le propuneau învăţământ în limba turcă la care reprezenatnţii lor răspundeau că preferă să înveţe numai în rusă? Vorbiţi de „ignoranta noilor lideri politici de la Chisinau fata de specificul si fobiile populatiei din Transnistria”. „Populaţia” la care faceţi referire era (şi este) în mare parte constituită din colonişti – pensionari militari sovietici îndeosebi. Dar „băştinaşii” regiunii însă – la care nu faceţi referire – au avut (şi au) altă reacţie. Precum aceea a lui Ilie Ilaşcu şi a grupului său. Ori a eroicilor elevi din şcolile româneşti asuprite de mai bine de 20 de ani în Transnistria.

 

Dar ceva mai jos vă iese porumbelul pe gură: „[Astăzi] Federatia Rusa este interesata sa contribuie la unificarea europeana, sa consolideze legaturile de integrare cu Europa Centrala sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de baza a politicii externe rusesti. Geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin considera ca Rusia are nevoie de o Europa aliata si prietena, in conditiile in care din punct de vedere militar UE nu reprezinta, fara SUA, un pericol serios, iar cooperarea economica cu o Europa neutra poate sa rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei si Asiei in schimbul resurselor si al parteneriatului strategic.” Vai, ce doritoare de pace este Rusia şi noi, nerecunsocătorii, nu ştim!

 

A pomenit domnul Corneanu de axa Moscova – Berlin? Numai bine ca mai apoi să publice, în „Adevărul”, un serial întreg despre relaţiile celor două capitale (aici, aici şi aici). Cu doza clasică de dezinformare de tip sovietic, cu „informaţii” ce ţin mai degrabă de revista aia senzaţionalistă („Lumea misterelor”) de care am pomenit mai sus: ” Întâlnirea de la Jeleznovodsk a fost urmată de o nouă rundă de convorbiri sovieto-germane, extrem de discretă, desfăşurată, în septembrie 1990, la Geneva şi unde sovieticii împreună cu germanii au căzut de acord asupra următoarelor chestiuni, după cum menţiona o parte din presa britanică, respectiv: „1) URSS să nu se opună divizării Cehoslovaciei; 2) Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania; 3) Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est; 4) Ungariei i se va permite urmărirea scopului de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon (1920); 5) Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei pentru a asigura acolo un standard al vieţii mai ridicat decât cel din Slovacia, făcând astfel mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria; 6) URSS să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să fie de acord cu intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera de interese economice a Germaniei, precum şi să susţină unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii Ucrainei ar desfăşura «activităţi distructive»; 7) În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angajează să «nu fie activă» în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei”. Pfii, ce bine se potriveşte cu teoria conspiraţiei după ureche! Şi ce le-a mai nimerit domnul Corneanu din punctul de vedere al evoluţiei ulterioare. Numai ceva nu se nimereşte: lipsa surselor. Că menţiunea aia despre „presa britanică” este în consonanţă cu acel „se ştie că” atât de drag practicilor dezinformative sovietice.

 

Articolele fac parte, evident, dintr-o serie mai largă apărute ca urmare a crizei din Ucraina. A scris,a stfel, şi o serie de articole pe tema Putin (partea 1, partea 2, partea 3, partea 4, partea 5, partea 6). Iar de aici ajunge, în alt articol, să prevadă în legătură cu statul tampon dintre noi şi Rusia (Ucraina) numai două soluţii: federalizare (care slujeşte Rusiei) şi dezmembrare, slujind aceleiaşi Rusii.  Însoţite de o hartă ce se vrea etnică în care la partea rusofonă sunt trecuţi toţi cei ce nu sunt ucrainieni. O altă manevră clasică de dezinformare.

 

În stil KeiGiBi, după cum pronunţă în interviul pe care-l găsiţi aici.

 

Părerea mea: vrea coana Moscova să ţină sub control tendinţele unioniste? Pune ca intermediari astfel de specialişti!

 

PS: uitasem de asta dar domnul Corneanu a sărit ca ars la apariţia primului volum al cărţii lui Larry L. Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…” Ori s-a supărat Ilici, ori gaşca neokominternistă de la Cotroceni, ori i-a deranjat chiar pe muscali…

Transnistria – Avangarda Rusiei mari sau Delirul euroasiatic al lui Alexandr Dughin


Preluare de pe blogul lui Vlad Cubreacov, care este şi traducătorul în limba română. Şi nota de final îi aparţine.

 

TRANSNISTRIA – AVANGARDA RUSIEI MARI

În ultimele decenii geopolitica Rusiei trece printr-o criză. După destrămarea Tratatului de la Varșovia, liniile apărării noastre s-au prăbușit una după alta. Și pe locul rămas gol a venit imediat blocul NATO, care ne este advers. Aceasta este legea vaselor comunicante, atâta doar că aplicată geopoliticii: acolo unde Rusia-Eurasia este în scădere, atlantiștii, NATO, sunt în creștere.

URSS s-a dezintegrat, în anii 90 fiind amenințată chiar integritatea Federației Ruse. Însă în timpul lui Putin a fost oprită dezintegrarea de mai departe. Cu ce preț și cu ce eforturi s-a reușit aceasta încă urmează să conștientizăm și să apreciem.

Și iată referendumul din Transnistria. Zorii unei etape geopolitice absolut noi. Precaut, acum se poate totuși spune deja că Rusia nu numai că nu se va destrăma, ea deja nici nu se mai concentrează – ea este în ofensivă, ea revine în granițele sale. Ea se mișcă pe direcția unei Rusii Mari.

Transnistria este frontiera noastră de care suntem tăiați, este granița noastră, un avanpost al nostru. Dacă oamenii vor în Rusia și nu mai vor să fie în continuare fără Rusia, înseamnă că Rusia este din nou atractivă, dorită, înseamnă că ea reprezintă o valoare. Și acest fapt întărește nelimitat spiritul nostru, încrederea noastră în noi înșine, voința noastră. Referendumul din Transnistria nu este nici pe departe o răzbunare măruntă pe Chișinăul care face jocul Occidentului. El simbolizează o schimbare de epoci – noi trecem de la contractare la expansivitate, de la prăbușire la avânt, de la Rusia mica la Rusia Mare, a cărei imagine viitoare ne-au înfățișat-o locuitorii Transnistriei, săvârșind în felul lor un ritual geopolitic.

Rusia Mare trebuie să includă în sine nu doar ceea ce se desprinde din statele post-sovietice eșuate care se aruncă orbește în cadrul NATO ca să putrezească în atlantism și globalism, pierzându-și demnitatea, identitatea și viitorul. Rusia Mare trebuie să includă și Moldova, și Georgia, și Ucraina, nu doar Transnistria, Oseția de Sud sau Crimeea.

Există două căi de soluționare a conflictelor separatiste din spațiul post-sovietic, inclusiv din Transnistria, Oseția de Sud și Abhazia. Prima: Rusia este garant al integrității teritoriale a acestor state, temperând tendințele separatiste, – iar în acest sens Rusia dispune de toate instrumentele, atât politice, cât și militare, strategice și morale. A doua cale: Rusia încetează de a mai fi garant al integrității acestor state. Asta nu înseamnă nicidecum că noi începem a susține separatismul, ci pur și simplu că încetăm să mai susținem aspirațiile Tbilisiului oficial sau pe cele ale Chișinăului oficial de păstrare a integrității teritoriale. Iar în cazul lor, mai departe, totul va decurge de la sine. Dacă aceste țări ne șantajează efectiv cu ieșirea din CSI, întorcând spatele Rusiei, ele își pot promova politicile, numai că deja nu pe întregul lor teritoriu. Pentru că atunci Transnistria va adera la CSI deja de una singură, fără Moldova. Alegerea Moldovei nu este mare: ea trebuie fie să accepte aceasta, fie să adopte o poziție rezonabilă și să devină o punte de prietenie între Rusia și Uniunea Europeană, ceea ce noi îi dorim sincer. Ucrainenii, moldovenii, georgienii sunt frații noștri de credință și de istorie. Noi suntem fiii aceleiași civilizații, ai aceleiași credințe și ai aceleiași culturi. Și dacă micuța Transnistrie a conștientizat asta mai devreme decât alții, cinste și laudă acestei Republici, poporului ei și duhului său neînfrânt.

În anul 2003 a mai propus propriul el plan de soluționare definitivă a conflictului transnistrean. Sensul acestui plan consta în federalizarea Moldovei și recunoașterea în cazul Republicii Moldovenești Nistrene și în cel al Găgăuziei a unor drepturi largi de autonomie, a unor cote în parlamentul moldovenesc și a dreptului de a ieși din componența Moldovei în cazul deciziei acesteia de a adera la alt stat (subînțelegându-se la România). Acest plan constituia un compromis atât pentru Tiraspol, cât și pentru Chișinău, fiind susținut și de Igor Smirnov, șeful RMN, și de comunistul Voronin, pe atunci candidat la funcția de președinte al Moldovei, căruia această poziție i-a și adus atunci victoria. Din punct de vedere geopolitic, acest proiect era unul eurasiatic și propunea apropierea treptată a Moldovei de Rusia și alte state ale CSI orientate spre integrare.

Anume din acest motiv a fost torpilat de forțele atlantiste din Uniunea Europeană care aveau nevoie de o absolut altă soluție – rezolvarea problemei transnistrene altfel decât propunea Moscova și nu într-o perspectivă eurasiatică. Sub presiunea SUA, Voronin a renunțat la acest proiect care îl adusese la putere, iar apoi în general i-a și întors spatele Rusiei.

Aș putea fi contrazis cum că primind Transnistria în componența Rusiei am da lumină verde separatismului în spațiul post-sovietic, ba chiar și la noi acasă. Nu este așa. În Transnistria este democrație, acolo nu există banditism, luare de ostatici, acolo nu există naționalism, xenofobie, extremism religios, epurări etnice. Poporul acestei Republici este alcătuit in mai multe etnii – moldoveni, ucraineni, găgăuzi, velicoruși. Tinzând să adere la Rusia, ei vor să revină la Patria comună, la Rusia ca idee, ca rădăcină comună a noastră. În conștiința lor această Rusie nu este pur și simplu Federația Rusă. Aceasta este o Rusie simbol, o Rusie ca imagine, o Rusie ca misiune, ca sarcină, ca proiect, ca orizont. Și să adere la o astfel de Rusie, la autentica Rusie eternă tind nu doar transnistrenii, dar trebuie să tindem și noi înșine, cetățenii ruși, rușii de neam.

Nouă ne-a fost încredințată răspunderea pentru un imens spațiu din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir. Și nimeni nu ne-a eliberat de această răspundere. Referendumul din Transnistria ne-a reamintit de ceea ce este cel mai important – de noi înșine, de misiunea noastră, de vocația noastră. În această situației pur și simplu nu se pune întrebarea dacă să primim sau să nu primim Tiraspolul (în componența Rusiei – nota traducătorului). Atunci când frații îți cer ajutorul este o rușine și un păcat să-i tratezi cu refuz. De așa ceva pot fi în stare doar trădătorii propriului neam. Dar timpurile când asemenea personaje se aflau în fruntea țării au rămas în trecut. Să sperăm că pentru totdeauna.

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Nota traducătorului: De mult este timpul ca acest șarlatan geopolitic și pretins ”filosof”, ideolog al Imperiului Alcoolic să fie trecut în lista străinilor indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova.

Unde merge “Ucraina”? Direct spre război! (partea a doua)


Să ne aruncăm acum privirea şi asupra populaţiei din componenţa Ucrainei. Numărul ei, componenţa etnică, gradul de religiozitate şi împărţirile confesionale. Datele furnizate precum şi hărţile reproduse sunt preluate de pe site-ul Wikipedia, ca să nu mai fie nevoie să menţionez de fiecare dată.

 

Cu un număr de 45,724,242 persoane în 2011, Ucraina se găsea pe locul 29 în lume ca populaţie, cu mult înaintea Georgiei, să zicem, cu 4,436,400 persoane, stătuleţ care s-a aflat în 2008 şi el în faţa agresiunii Rusiei (142,905,200 persoane în 2011).

 

Din punct de vedere religios lucrurile se înfăţişează oarecum asemănător cu situaţia din Rusia, deşi în cadrul acestei federaţii trebuie să luăm în calcul prezenţa puternică a populaţiilor tradiţional musulmane, budiste sau şamaniste. Ortodoxia în Rusia este îmbrăţişată de aproximativ 42-43 % din populaţie, iar creştinii ajung pe la 48%. Un procentaj enorm este cel al ateilor şi al celor au o credinţă vagă, lipsită de religiozitate. Am făcut referire la Rusia pentru că în cazul „Ucrainei” totalitatea ceştinilor este de circa 34% din populaţie. Înglobând şi membri celorlalte religii se ajunge la vreo 38% din populaţie care-şi afirmă apartenenţa religioasă. Restul de 62 de procente fie fărăr religie, fie că nu aparţin vreunui cult anume. Ce diferenţă faţă de piscul religios ce uneşte Vistula (Polonia catolică) cu Marea Neagră (România ortodoxă)!

 

Dar dacă procentajele privind religiozitatea sunt atât de jos, unde atunci găsim mult lamata diviziune între „vestul greco-catolic şi răsăritul ortodox”? Nicăieri! Doar în mintea unor propagandişti zeloşi de pe malurile Dâmboviţei.

 

Harta de mai jos prezintă siituaţia răspândirii Ortodoxiei în teritoriile „ucrainiene”, cuprinzând Bisericile indiferent de subordonarea canonică.. Surprinzător! Miezul dur se găseşte în centrul ţării, acolo unde naţionalismul „ucrainian” se poate spune că este la el acasă. Şi mai surprinzătore este proporţia mult mai scăzută a populaţiei declarat ortodoxe în zonele zise „rusofone”.

 

 

Abia extremitatea vestică, în speţă Galiţia, este fieful credincioşilor catolici şi greco-catolici. Prima hartă de dedesupt prezintă zonele cu populaţie romano-catolică, iar următoarea se centrează doar pe răspândirea greco-catolicilor:

 

 

Cred că lucrurile sunt acum foarte clare când afirm că pomeita împărţire confesională a „Ucrainei” este o gogoriţă. Într-adevăr, greco-catolicii au o prezenţă semnificativă în vest. În realitate, doar extremitatea vestică, o regiune cu influenţe poloneze mult mai puternice, iar mai apoi austriece.

 

O situaţie şi mai interesantă o găsim dacă ne uităm la răspândirea Islamului, religie în strânsă legătură cu minoritatea tătară. Aceste peste 49 de procente din Crimeea de populaţie ce se afirmă musulmană arată ataşamentul tătarilor faţă de propria cultură şi pun în dubiu datele cu privire la situaţia etnică din aceeaşi Crimee, unde prezenţa tătarilor se consideră a fi de 12 %:

 

Uite aşa ajungem la situaţia naţionalităţilor din cadrul „Ucrainei”. Şi, pentru că tot am vorbit de tătari, să vedem zonele cu o concentrare mai mare. Deloc surprinzător, Crimeea sare în ochi, regiunea despre care se vorbeşte intens în ultimele zile şi care ar putea fi factorul declanator al conflictului. Să reamintim: tătarii au fost deportaţi în toatlitate din ţinuturile lor de baştină de către Stalin, iar intredicţia de a reveni s-a menţinut până în 1991, odată cu căderea comunismului. Să nu ne mirăm de conflictele ce pot apărea între tătari şi ruşii pe care îi consideră opresori.

 

 

Ne aruncăm privirea şi pe zonele locuite de bulgari (concentraţi în Bugeac) şi unguri (aflaţi în Maramureşul istoric). Sunt două zone care ar putea fi aliate în demersurile ruseşti de secesiune, maghiarii pentru a se alipi la Ungaria, bulgarii pentru că fac şi aici (ca şi în Basarabia) jocurile Moscovei. Să nu uităm că ţelul Moscovei este să ajungă pe de-o parte la Transnistria – şi pentru asta are nevoie de acapararae întregului litoral al Mării Negre; pe de altă parte obiectivul cu bătaie lungă este pătrunderea în Europa Centrală, drum bătătorit prin acordurile financiare încheiate cu Ungaria lui Viktor Orban.

 

 

 

 

Românii – împărţiţi artificial dar foarte interesat între vorbitorii de limbă „moldovenească” şi română – înconjoară practic graniţele României (incluzând Republica Moldova) în proporţii , este adevărat, diverse dar prezenţa acestui al treilea grup etnic nu poate fi trecută cu vederea: în Maramureşul istoric, în Bucovina de Nord, ceva mai puţin în Bugeac (unde a fost o puternică politică de colonizare pe timpul ţarismului, continuată de către sovietici), şi sfârşind cu rămăşiţele româneşti din restul Transnistriei.

 

 

O a doua hartă, cu un colorit mai pregnant, lămureşte şi mai bine răspândirea etnicilor români:

 

 

Şi iată că ajungem la subiectul care frige în acest moment: poziţiile rusofonilor, cu Crimeea şi Donbasul puternic rusificate, şi cu prezenţe puternice în regiunea Odessa.

 

DAR!

 

oricât ne-am strădui nu reuşim să vedem unde este acea jumătate de „Ucraină rusofonă” pe care se străduie să ne-o anunţe diverşi comentatori. Putem vorbi de o fâşie „de margine” (ce ironie!) cu Rusia dar şi aceasta cu probleme diferite. După cum am văzut, Crimeea în sine este un univers etnic cu mult diferit de simpla împărţire „rusofoni” – „ucrainieni”.

 

 

În fine, procentajele de ucrainieni în raioanele republicii vecine vine să întregească tabloul etnc. Un nord şi vest cu o majoritate covârşitoare; un centru cu o majoritate suficientă pentru a stabiliza lucrurile; un răsărit pestriţ, cu o balanţă a puterii ce se poate apleca fie într-o parte, fie în alta. Sudul, cu Crimeea şi Bugeacul, depinde în mare măsură de politica de alianţe naţionale.

 

 

 

Încheiem prezentarea cu situaţia dinamicii populaţiei, creşterea sau descreşterea ei. Ca tot spaţiul răsăritean, şi „Ucraina” a cunoscut o prăbuşire demografică severă. O privire pe harta creşterii naturale a populaţiei ne arată şi nişte diferenţe notabile între regiuni. Pe de-o parte constatăm un plus de populaţie în Vest, în regiunea Odessa şi în Crimeea. Oare în această din urmă provincie să vorbim de boom-ul popuaţiei islamo-tătărăşti? În Odessa să vorbim de un spor de natalitate datorat minorităţii române, ca şi în Bucovina şi Transcarpatia? Pe de altă parte o contracţie dramatică înspre nord-estul „Ucrainei”, adică în zona accentuat rusofonă. Dacă ceea ce constat eu aici, ca un nespecialist, este corect, atunci îmi pare logică graba lui Putin de a încerca să smulgă aceste teritorii cât mai există acolo majoritate rusească. Încă două decenii şi situaţia s-ar fi schimbat şi mai mult ăn detrimentul intereselor ruseşti.

 

 

 

 

Unde merge „Ucraina”? Direct spre război! (partea întâi)


Odată cu criza sângeroasă ce a izbucnit în ţara vecină „Ucraina” tot felul de comentatori şi-au dat cu părerea, unii mai avizaţi, dar alţii emiţând tot felul de şabloane socio-culturale, mergând de la divizarea spaţiului „ucrainian” între „vestul greco-catolic” şi „răsăritul ortodox”, până la profetizate federalizări. Dar prea puţin despre istoricul regiunii, despre realităţile sociale, culturale, religioase şi etnice, despre direcţiile REALE în care o poate lua „Ucraina”. Şi nici despre condiţiile de vieţuire mai vechi sau mai noi ale minorităţii moldo-române, această problemă din urmă fiind eludată sistematic după semnarea Tratatului cu „Ucraina” pentru că ar fi, nu-i aşa?, semn de naţionalism dăunător europenismului progresist. Există şi excepţii, nu arunc oprobiul în masă.

Începem cu întrebarea de căpetenie: dar ce înseamnă „Ucraina”?  Spre diferenţă de majoritatea ţărilor din Europa ce au ca titulatură a ţării trimiterea către componenta etnică ori, în anumite cazuri specifice, referindu-se la regiune geografică şi cuprinzând naţionalităţi diferite (Belgia, să zicem), în cazul de faţă ne lovim de o noţiune ambiguă. „Marginea” sau „Mărginimea”! Dar despre a cui margine este vorba? Nici aici nu este simplu de dat un răspuns. Există mai multe viziuni. Putem vorbi de o „Mărginime” din punct de vedere polono-lituanian, de alat rusească, tătarii şi Imperiul otoman aveau şi ei una, şi există (sau exista) inclusiv o „Ucraină”, „Mărginime”, „Vecinătate” românească (sau moldo-valahă, dacă e să luăm în considerare cele două ţări româneşti ca factori politico-militari). Graniţa, frontiera, teritoriul nimănui sau al tuturora, zona de ciocnire, de înfruntare a statelor din zonă. Şi, de aici, un mixaj etnic. Uşurat acest ghiveci şi de condiţiile geografice şi climatice, o vastă stepă udată de ape molcome, la rândul lor imense, ce sunt mediul prielnic al populaţiilor războinice ce-şi făceau veacul pe spinarea calului, gata în orice clipă de o navală asupra unei populaţii vecine, gata la rândul ei să dea năvală.

Vorbim mai întâi de o vastă zonă de MARGINE a Uniunii polono-lituaniene, înspre estul şi sud-estul şării, zona-tampon de conflicte cu tătarii şi cu suzeranii lor, Imperiul otoman. Din punct de vedere demografic, din ce în ce mai depopulată odată cu pătrunderea şi mai mult spre zona Mării Negre. Confesional era ortodoxă în majoritate, spre diferenţă de polonezii romano-catolici. Haliciul sau Galiţia de astăzi, cu Liovul în centru NU era parte a „Ucrainei” dar şi această regiune era predominant ortodoxă. Înspre părţile răsăritene, iar de acolo mai departe spre Don şi Volga se întâlnea o numeroasă populaţie iudaică. Încercarea de atragere la Catolicism prin Uniaţia de la Brest, colaborat cu presiunile sociale de limitare a autonomiei unei populaţii obişnuite cu libertatea de mişcare duce, prin revolta lui Bogdan Hmelniţi, la ruperea acestei „Ucraine” din cadrul Republici polono-lituaniene.

Am vorbit de o „Ucraină” românească. Da, domnii Moldovei i-au fost hatmani într-o vreme. Chiar şi Mihai Viteazul se implicase în problemele zonei. Infiltraţiile etnice româneşti mergea mult până spre Nipru, Vă puteţi închipui un triunghi cu baza pe Nistru şi al cărui vârf se pierde dincolo de Bug, un triunghiu compus din insule de românitate. Infiltraţii facilitate de pământul fertil, de libertăţile „căzăceşti, de faptul că teritoriul acesta era el însuşi o margine a marginilor, tampon între tătarii din sud şi polonii din nord. În timpurile moderne această regiune a fost numită „Transnistria” iar o rămăşiţă a ei e parte constitutivă (deşi sub ocupaţie!) a Republicii Moldova.

Âărmul Mării Negre îl avea Hoarda de Aur în stăpânire, cu centrul de putere stabilit în Crimeea şi prelingându-se până în Bugeac – înspre apus, şi Marea de Azov la răsărit. Înspre vest coabitau cu moldovenii. La momentul ocupării de către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Bug statisticile indicau o majoritate de aşezări moldovene şi o minoritate din cele tătărăşti. Au venit rusnacii şi toţi tătarii rămaşi au fost deportaţi în Crimeea. Asemenea şi în Bugeac iar în locul lor au fost colonizate populaţii care să faciliteze rusificarea. Dar şi în Crimeea, datorită situaţiei strategice, s-a trecut la o rusificare accentuată. Aici erau prezenţi în afară de tătari, GOŢI (da, aţi citi bine!) de religie creştin-ortodoxă. De asemeni, greci, genovezi, populaţie iudaică. Prigoana rusească împotriva tătarilor s-a mai manifestat încă o dată începând cu 1944, din cauza colaborării în masă a acestora cu trupele române şi germane eliberatoare. Au fost deportaţi cu toţii, până la prăbuşirea URSS, în Siberia şi Asia Centrală.

Încă o „Margine” – a „sloboziilor” – înspre extremitatea de răsărit, spre părţile Rusiei. Tot cu căzăcime liberă compusă şi ea dintr-un amalgam de popoare – ucrainieni, polonezi, moldoveni şi tătari ori iudei. Tot cu scop de apărare, dar de data aceasta a Ţaratului rusesc faţă de asalturile aceloraşi tătari, şi de colonizare a unor pământuri virgine.

De la Bogdan Hmelniţki teritoriul a intrat în zona de interes a Rusiei. Halcă cu halcă a fost ocupată iar regimul impus a venit în conflict direct cu spiritul de autonomiei al populaţiei. În locul libertpţilor acestor republici militare („căzăceşti”) a fost impusă şerbia. Apoi s-a trecut la un proiect amplu de inginerie socială prin care s-a căutat realizarea aici a pretinsei „Noua Rusie” sau „Rusia Mică”, interzicându-se utilizarea limbii slave vorbite de căzăcimea zaporojeană. Populaţia germanică de religie iudaică aflată în răsărit (până spre Volga!) a fost deplasată spre vest, în aşa-zisa „Zonă de aşezare”, în care se cuprindea Transnistria (şi Basarabia) Galiţia şi Polonia. De aici, aceştia s-au revărsat mai apoi şi peste Principatele române, Transilvania, Ungaria şi Austria, ca un soi de ultimă migraţie. Provocată, reamintesc, de Rusia ţaristă.

Vedem că în definirea „Ucrainei” depăşim încet conceptul de „Margine” pentru că statul de astăzi include teritorii precum „Crimeea” (zisă rusofonă, dar am văzut în ce condiţii s-a rusificat), Bugeacul şi Hotinul rupte de la Basarabia – cu pretextul că au fost raiale otomane într-o vreme, Bucovina de nord ca şi Galiţia în întregime, precum şi Rutenia şi Maramureşul istoric.

De ce am amintit de toate acestea? Pentru că în analiza situaţiei actualei „Ucraine” nu putem vorbi doar de tensiuni între Rusia şi „Ucraina”. Mai trebuiesc luate în considerare şi interesele celorlalte zise minorităţi, precum moldo-românii, tătarii, maghiarii şi iudeii, bulgarii şi polonii.

Părintele Iulian Ghimuş se opune, în Piaţa Universităţii, distrugerii României


Parintele Iulian Ghimus, preot în localitatea Gara Banca, prezent la manifestaţia de duminică, 6 Octombrie 2013, din Bucureşti, pentru apărarea României de cianurare şi otrăvire.