Atentatele de la Paris: bun venit în Războiul Rece 2.0


Redau mai jos un comentariu pe care l-am scris la o postare a doamnei Monica Ghiurco de pe Facebook (şi reluat şi pe blogul lui Adelin Petrişor), text de pornire pentru alte gânduri ivite în jurul evenimentelor sângeroase recente din capitala Franţei.

Părerea mea e că în Franţa a ajuns războiul extremelor. Pe de-o parte, un stat francez total separat de electorat (nu numai de Biserică şi religie, după cum clamează), care – în dispreţul suveran faţă de majoritate – a decis să aplice politicile extremei-stângi culturale. A se vedea aşa-zisele căsătorii între cei de acelaşi sex, chestia aia cu politica sau filosofia genului (nu prea am înţeles), multiculturalitatea extremistă, permisivitatea faţă de atacurile la propriu a simbolurilor creştine din Franţa (ceea ce face Femen). Pe de altă parte, extremiştii islamului radical sunt în largul lor de vreme ce nu-i întreabă nimeni de sănătate iar “corectitudinea politică” (la putere în Franţa şi nu numai) INTERZICE – pe motiv că… ar fi rasism! – orice încercare de analiză a pericolelor aduse de o emigraţie în afara oricărui control. Cred că ar trebui să avem în vedere şi o deosebire majoră faţă de situaţia din SUA, ca să dăm alt reper. În Statele Unite, oricât ar părea de ciudat, nu există nici un soi de piedică în exprimarea oricăror idei, oricât de aberante ar fi sau oricât de extremiste ar părea. Există KKK, partide naziste (şi comuniste), tot felul de fiţuici radicale. pentru că libera exprimare a ideilor este un amendament cu un loc bine prins în Constituţie. În schimb, în “democratica” Franţă cine îndrăzneşte să aibe anumite idei opuse “istoriei oficiale” riscă să ajungă în puşcărie.

 

Aceste lucruri le scriam în noaptea de 7 spre 8 ianuarie. Între timp, lucrurile au luat amploare, Parisul a fost paralizat de panică iar autorităţile franceze – în frunte cu serviciile lor speciale – s-au cam umplut… de respect. Trei zile a durat neutralizarea presupuşilor atacatori, oameni care – după cum au ajuns să spună chiar experţii – dovedeau o temeinică cunoaştere a tacticilor militare. Dar să fie vorba doar de acest mult vânturat conflict între „civilizaţia Occidentală” şi partizanii Islamului radical? Sau cumva explicaţia o găsim în altă parte?

De ce uităm să avem în vedere CONTEXTUL în care ne aflăm? Ori, acesta ne prezintă – pentru anul 2014 care tocmai s-a sfârşit – două conflicte de amploare care au pus lumea pe jar. Unul se petrece în orientul apropiat şi îi are drept actori pe partizanii ISIL. Dar al doilea conflict – cel din Ucraina – dă naştere unr mult mai grave urmări! Parctic – deşi mai-marii politicii mondiale nu recunosc acest lucru – din cauza agresiunii Rusiei cât şi ca urmare a sancţiunilor suferite de guvernul „ţarului Putin”, lumea deja se găseşte într-un nou RĂZBOI RECE. Pe de-o parte, Rusia a fost dată peste cap de războiul economic dus de SUA (în special) şi de aliaţii vestici. Nu atât sancţiunile adoptate de UE şi SUA şi-au dovedit eficienţa, cât prăbuşirea cotaţiei petrolului. Iar pentru aceasta a fost nevoie de acţiunea concertată a Statelor Unite şi a monarhiilor din Golf. Monarhii ISLAMICE!

Pe de altă parte, Rusia acăutat şi ea să găsească punctele slabe din rândul alianţei vestice şi, acolo unde i se părea ţesătura slabă, să încerce să o deşire. Ungaria e primul nume care-mi vine în minte de politici duse spre a stârni doscordie în Europa dar cazuri mai sunt. ori cine spune că tentativele ruseşti au încetat? Dimpotriva, ele continuă şi vor continua. Apropo, şi-a pus cineva problema duratei acestui Război rece 2.0?

Dar să revenim la problemă în chestiune iar pentru aceasta avem nevoie de o privire spre… trecut, spre mai vechiul Război rece dintre URSS şi lumea liberă. Care erau mijloacele de subversiune utilizate de sovietici pentru erodarea vesticilor? Între altele, arma terorismului. IRA, Brigăzile Roşii, ETA, Septembrie Negru – câteva din organizaţiile sprijinite financiar şi material de sovietici. Baze de antrenament? Foarte curios – în ţări din Orientul Mijlociu. Iată că astăzi aceeaşi zonă e sursă din care se revarsă spre Occident materialul uman gata să îmbrace de această dată haina Jihadului în locul aceleia a diverselor cămăşi de extremă-stângă.

Am remarcat anterior că Rusia încearcă să găsească în ţările din Vest punctele slabe care să împiedice, prin forţarea lor, o atitudine cât mai tranşantă între aliaţii NATO. Dar care ar fi în privinţa Franţei acest câlcâi al lui Ahile? De la prima vedere iese în evidenţă politica imigraţionistă, eşecul politicilor de stânga privind „multiculturalitatea”, eşecul integrării. Din acestea a ieşit parţial victorios Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, formaţiune politică dovedită a fi finanţată de… Rusia. Dar nu-i suficient. Ce ar fi dacă s-ar alimenta şi polul celălalt, prin trimiterea unor celule care să acţioneze criminal. De câte ar fi nevoie ca să instaureze haosul la Paris? Nici măcar o sută, nici măcar 50. Cred că vreo 20 ar fi arhisuficiente pentru ca din trei în trei zile să auzim dinspre Hexagon acelaşi şi acelaşi scenariu pe care-l vedem de alte trei zile încoace.

În plus ar avea şi un efect de reacţie în lanţ. Pe de-o parte, acea pegră atrasă de mesajul anarhisto-islamic s-ar putea desfăşura violent în stradă, de la un punct încolo, producând ciocniri masive cu organele de ordine. Ba – mai ştii? – ar încerca să creeze enclave autonome supuse sharia în mijlocul Republicii franceze. Pe de altă parte, partidul doamnei Le Pen va avea o şi mai mare motivaţie de a activa şi de a iluziona electoratul spre cucerirea puterii politice.

În al treilea rând, însă, foarte posibil ar fi ca în Europa de vest să se întărească un curent atât de radical islamofob încât să fie prejudiciate relaţiile cu statele de civilizaţie islamică. Între acestea, Arabia Saudtă, Qatar, Emirate… Cele care decid preţul petrolului.

PS: Publicaţia „Charlie Hebdo” era una de evidentă fatură extrem-stângistă. Mesajele răspândite contribuiau ca nici altcineva la inflamarea relaţiei cu musulmanii din întreaga lume, în răspăr cu mult-clamata „corectitudine politică” îmbrăţişată de stânga în general. Oare batojocura cu care se tratau subiectele „satirei” venea numai din imboldul interior al neconformismului sau avea şi un anumit grad de subordonare… ierarhică, pe linie ideologică, dinspre şefii care, pentru cei de extremă-stângă, se găseau într-o vreme în Estul Europei?

De ce cred că Iohannis va deveni preşedintele României – alte argumente


Domnul Klaus Iohannis are drept principală carte de vizită activitatea de primar al Sibiului iar aici punctul nodal îl constituie alegerea oraşului drept capitală culturală europeană în 2007. Numai că în acel an au existat DOUĂ oraşe cu acelaşi statut, alături de Sibiu aflăndu-se şi Luxemburgul, ca subliniere a legăturilor istorice care leagă cele două localităţi. Ori Luxemburgul îl avea ca primar pe Paul Helminger în acea perioadă însă statul din care făcea parte – Marele Ducat al Luxemburgului – îl avea ca premier pe un anume Jean-Claude Junker. Da, este acelaşi personaj politic recent numit ÎN CEA MAI IMPORTANTĂ FUNCŢIE DIN CADRUL UE, Preşedinte al Comisiei Europene în cadrul căreia o găsim şi pe Corina Creţu drept comisar. Ei, nu se potrivesc încă o dată lucrurile de minune cu un posibil preşedinte al României, fost primar cu relaţii foarte bune de colaborare cu fostul premier al Luxemburgului, actual preşedinte al Comisiei UE? Eu cred că pică perfect! Iar persoana care urma să preia şefia UE era încă de la alegerile europene cunoscută.

Aceste alegeri europene fac trecerea în acest punct în care vă voi demonstra cum anume institutele de sondare au rol de a intoxica mai degrabă decât de a prezenta situaţii reale. Intoxicarea vine din dorinţa ca unii decidenţi politici – în cazul nostru, Ponta şi Băsescu – să nu aibe habar de ceea ce li se pregăteşte şi să acţioneze în orb. Alegerile europene au fost oglinda situaţiei politice de la sfârşitul lunii mai. Dar şi aici ne lovim de un obstacol! Dacă mai ţineţi minte, institutele de sondare creditau PSD cu 43% din voturi. După numărare s-a dovedit că rezultatul era mult mai slab, anume doar 37%. O eroare de ŞASE PROCENTE! Mult dincolo de marjă! Lăsând la o parte aberaţiile sociologice difuzate în mediile coabitace (RTV, A3, LaBe1TV), pe postul Digi24 acelaşi Vasile Dâncu de care pomeneam în precedenta postare rostea, în urmă cu două zile, afirmaţii care se băteau cap în cap. Pe de-ao parte, că aproximativ 70% din votanţi ştiu cât se poate de ferm cu cine vor vota de mai bine de o lună de zile. Părerea mea este că sunt cei ce au participat şi la euroalegeri, adică acele procente la care m-am referit. Alţi 25% din alegători au fost influenţaţi de situaţia din campania electorală. ori campania elctorală a fost ZGU-DU-I-TĂ de efectele arestărilor – transpartinice, e drept – dar care au provocat cataclisme în procentele partidei lui Ponta, cât şi ale protejatei prezidenţiale, Elena Udrea. Şi cu toate acestea, acelaşi Dâncu îşi termina seria de analize sociologice cu constatarea că la vot Victor Ponta ar fi creditat cu 41%, Klaus Iohannis cu 30%. Nu ştiu ce mă face să cred că vom asista iarăşi la „erori” monumentale care depăşesc cu uşurinţă marja de eroare.

Am afirmat că grupul ce sprijină ascensiunea acestei „creaţii Iohannis” este şi el trans-partinic. În mod sigur, personaje grele sunt oameni de bază DIN CADRUL PSD, din greii partidului. Şi subliniez: nu îl lucrează pe Ponta (şi pe Băsescu, evident) din interesele înguste cu care suntem obişnuiţi. Părerea mea e că au la bază analize făcute cu anumţi oameni din interiorul serviciilor. Cred că am spus acest lucru şi în postarea precedentă. Nu-i nimic, remintim lucrurile. Poate în această lumină vedem altfel cele istorisite de Emil Hurezeanu într-o emisiune de la Digi24 în care îi istorisea lui Cosmin Prelipceanu cum, aflat la saună, şi încercând să fie politicos cu „un important personaj guvernamental”, acela („importantul personaj guvernamental”), în loc să răspundă şi el tot cu politeţurile de duzină, a început să turuie că „fie ce-o fi, am dat drumul la Justiţie!”

Ce poate fi mai clar de-atât?

De ce cred că Iohannis va deveni preşedintele României


Vreau să încep cu un lucru pe care îl afirm CLAR, de la începutul postării: şi pentru ine a fost greu de înghiţit ceea ce se întrevedea la începutul verii. Să alegem (noi, românii!) între un evreu (Ponta) şi un neamţ (Iohannis) după cum propuneau PSD şi PNL. Dar apoi mi-a fost clar, după ce am pus cap la cap nişte lucruri, că anumiţi oameni din structurile de putere pregăteau chiar mai mult: câştigarea de către Iohannis (şi NUMAI de către Iohannis) a fotoliului prezidenţial de la Cotroceni. Iar din momentul în care am realizat acest lucru am început să mă întreb DE CE? Care e motivul care-i împinge pe aceşti oameni spre această soluţie politică?

Dar nu numai structurile contribuie la această soluţie, părerea mea. Pentru că sunt forţe mult mai largi care fac lucrurile să convergă, se întrevede – o să şocheze ce spun – inclusiv degetul lui Dumnezeu! Nu că ar fi Iohannis vreun Mesia ci pentru că în Istorie intervenţia Dumnezeu chiar se manifestă prin bunele sau relele, că există şi alea, din viaţa unui popor. De exemplu, Joseph de Maistre, dacă nu mă înşel, spunea că providenţa s-a manifestat chiar şi în cadrul terorii revoluţionare. Dar nu despre acest lucru e vorba acum.

Ce mi-a atras mai întâi atenţia? Un lucru aparent minor, petrecut la începutul lunii mai, cu săptămâni înainte de a se desfăşura alegerile parlamentare şi, deci, cu încă şi mai multe ca Antonescu să demisionaze din fruntea PNL, Iohannis să preia şefia formaţiunii politice, să aibe loc fuziunea cu PD-L şi promovarea primarului de Sibiu drept candidat la preşedinţie. Un eveniment desfăşurat pe 8 mai 2014, o o conferinţă care avea în centru acordurile secrete dintre RSR şi RFG. Am povestit aici câte ceva de atunci. Am menţionat participarea lui Vasile Dâncu acolo. Ce nu am menţionat? Scopul prezenţei sale, anume detalii despre un studiu sociologic cu privire la imaginea germanilor în mentalul românesc. Cum îi iubesc românii cel mai mult pe nemţi, cum ştiu românii mai bine cine este Angela Merkel decât cine erau Ponta, Băse şi-Antonescu! În acele momente nu am dat foarte mare importanţă ci le-am considerat doar o formă de servilism faţă de patronii care sponsorizau respectiva conferinţă (Fundaţia Konrad Adenauer).

Apoi a venit momentul Bookfest 2014 şi seria de interviuri realizate. La care interviuri am făcut trimitere spre influenţa Germaniei asupra situaţiei politice din România. „Germania domină Europa! Nu numai România. Germania are un model de societate dezirabil pentru noi. Nu trebuie să copiem modelul german pentru că n-avem nemţi”, mărturisea domnul Dâncu. Dar ce spunea Ioan Mircea Paşcu pe aceeaşi temă? „Eu cred că inevitabil Germania, prin ponderea ei, are rolul pe care îl are. Şi trebuie să-l recunoaştem. E mai bine să recunoşti rolul ăsta şi e mai bine să te adaptezi.” „Dacă ar dicta doamna Merkel şi domnul Scultz politicile de partid de dreapta şi de stânga din România ar fi poate mai bine”, mi-a răspuns şi Emil Hurezeanu la aceeaşi întrebare. Iar în acele zile – sfârşitul lui mai –  încă nu era stabilit Iohannis drept candidat!

Aţi observat ceva la cei menţionaţi? Doi dintre ei sunt afini PSD-ului! Chiar şi Hurezeanu, dacă ţinem cont că a avut o mică perioadă de consiliere a premierului Năstase. Iar candidatul „german” a apărut! Dar în rândul PNL, ca preşedinte al PNL, ca „unificator al dreptei” sub sigla PNL. Iar de aici tulburarea interioară la care am făcut referire la început. Iar apoi momentul de iluminare! Iohannis e pregătit chiar de „ei”, de un grup „transpartinic”, ca să-i spunem aşa, pentru a CĂŞTIGA alegerile. În dauna lui Ponta, evident. În dauna unui Ponta AMEŢIT de sondajele mincinoase pe care i le va livra Dâncu sub nas pentru a se crede deja câştigător. Dar nu numai Ponta juca rolul măgăruşului dus de nas prin date nu atât false, cât, să zicem, distorsionate. Intră aici chiar Băsescu, poate chiar Iohannis însuşi. Aşa îmi explic şi desincroniarea EVIDENTĂ a acţiunilor lui Băsescu de a influenţa alegerile. Pur şi simplu, toate manipulările lui Băsescu au apărut defazate! Mai direct ce vreau să spun: că şi Ponta şi Băsescu au fost (sunt!) păcăliţi la maximum. Băieţii din „servicii” i-au aranjat la meserie.

Să observăm din această perspectivă ce s-a petrecut chiar în această campanie electorală. Evidenţa numărului candidaţilor: PAISPREZECE! Aleşi special cea mai mare parte ca să se calce reciproc pe coada ideologică. Scopul acestui ambuteiaj electoral era unul cât se poate de simplu: evitarea situaţiei din 2000 când un candidat atipic (Vadim Tudor) a ajuns în turul doi. Tiparul e următorul: în afara celor doi candidaţi principali (păcălitul Ponta şi programatul Iohannis) nu se permitea nici unui altuia să ia avans electoral. A scos-o Băsescu pe Udrea drept candidată? Imediat a apărut o contra-candidată din aceeaşi familie băsistă (Macovei); L-au scos dizidenţii liberali pe candidatul Tăriceanu la înaintare? A fost automat neutralizat prin candidatul tot liberal Meleşcanu; Extrema populistă canibalizată prin tridentul Vadim-Funar-Dan Diaconescu; stânga – prin apariţiile concomitente ale lui Rotaru şi Brânză, maghiarimea aşijderea. Şi acum gândiţi-vă cum se vor redistribui votanţii tuturor acestor candidaţi în raport cu Ponta şi Iohannis în turul doi!

Dar DE CE numai soluţia Iohannis?

Pentru acest lucru trebuie să ne întoarcem – părerea mea – la evenimente de la începutul anului. Asta dacă nu cumva băieţii cu ochi albaştri nu realizaseră, prin analize militare şi strategice, încă din 2013 (sau mai devreme) ceea ce urma să se întâmple: EXPANSIUNEA RUSIEI! Şi corolarul: influenţa acesteia asupra vecinilor României.

Ori România o fi parte din UE şi din NATO numai că înseşi aceste structuri au slăbiciunile lor, mai ales Uniunea Europeană. Iar România are nevoie de ancore, de alianţe trainice şi în Europa şi în lume. Avem o garanţie de securitate cu SUA, via NATO. Avem o garanţie şi cu China, reafirmată vara aceasta! Dar nu e suficient. Ambele sunt departe, nu sunt puteri europene. Aşa încât GEMANIA reprezintă ţinta cea mai evidentă în aflarea unui aliat stabil şi puternic ÎN EUROPA. Iar cel mai uşor se va obţine simpatia statelor germanice prin ALEGEREA UNUI NEAMŢ! O alianţă fermă cu SUA, în virtutea Parteneriatului strategic; raporturi bune cu China prin PĂSTRAREA PREMIERULUI (sic!), prietenia Germaniei prin alegerea unui preşedinte din minoritatea săsească.

Şi se mai securizează un punct pe care posibile „tulburări etnice” (sponsorizate interesat de Moscova) ar putea să-l agite. Tema „asupririi minorităţilor” şi, de aici, al eventualei secesiuni a pretinsului „ţinut secuiesc”. Alegerea unui minoritar – chiar dacă sas- ar face să cadă toate acuzele eventuale de xenofobie la adresa românilor agitate prin mediile occidentale de sub influenţa mai mult sau mai puţin directă a Moscovei. Şi vă recomand să fiţi atenţi în următoarele zile la deciziile pe care le vor lua UDMR şi PPM. De altminteri, celor doi candidaţi ai maghiarimii li s-a trezit brusc compasiunea pentru oropsiţii minoritari români din Ucraina şi Timoc.

Bănuielile mele pe care le-am expus mai sus nu le-am împărtăşit public până acum. Am preferat să le destăinui doar în discuţii personale, cu amicii şi cunoştinţele. Le-am şi spus celor cu care am vorbit că se vor găsi şi procedee de influenţare a opiniei publice în aşa fel încât poziţia lui Ponta să fie din ce în ce mai erodată. Şi uite cum anchetele DNA slujesc de minune acestui scop în timp ce campania de victimizare a lui Ponta (în care complice era Băsescu), prin acuze la adresa presupusului trecut securistic, a eşuat.

Nu am vrut să-mi fac publice aceste bănuieli. Nu am vrut până acum. Pentru că în acest moment cărţile sunt deja făcute şi împărţite. Nici Moscova nu mai poate influenţa decisiv lucrurile şi, dacă ar încerca, cred că şi-ar şubrezi şi mai mult poziţiile. Băsescu – prin candidata Elena Udrea – este deja KO; Ponta este anesteziat prin sondajele cosmetizate şi, când se va trezi, va avea o surpriză mai mare ca a lui Geoană în 2009.

Am pomenit şi de convergenţa altr factori. Ştiaţi că în ultimii 5 ani germanii au avut doar doi câştigători de premii Nobel? Ca un făcut, ambii sunt originari din România. Coincidenţă, nu-i aşa?

PS: despre alegerea pe care o voi face în primul tur pot să spun doar că nu m-am decis cui să dau votul dintre trei candidaţi. Poate va fi Meleşcanu, poate Tăriceanu, poate chiar Iohannis – ca să nu fie ecartul foarte mare. Încă nu m-am decis.

Transnistria – Avangarda Rusiei mari sau Delirul euroasiatic al lui Alexandr Dughin


Preluare de pe blogul lui Vlad Cubreacov, care este şi traducătorul în limba română. Şi nota de final îi aparţine.

 

TRANSNISTRIA – AVANGARDA RUSIEI MARI

În ultimele decenii geopolitica Rusiei trece printr-o criză. După destrămarea Tratatului de la Varșovia, liniile apărării noastre s-au prăbușit una după alta. Și pe locul rămas gol a venit imediat blocul NATO, care ne este advers. Aceasta este legea vaselor comunicante, atâta doar că aplicată geopoliticii: acolo unde Rusia-Eurasia este în scădere, atlantiștii, NATO, sunt în creștere.

URSS s-a dezintegrat, în anii 90 fiind amenințată chiar integritatea Federației Ruse. Însă în timpul lui Putin a fost oprită dezintegrarea de mai departe. Cu ce preț și cu ce eforturi s-a reușit aceasta încă urmează să conștientizăm și să apreciem.

Și iată referendumul din Transnistria. Zorii unei etape geopolitice absolut noi. Precaut, acum se poate totuși spune deja că Rusia nu numai că nu se va destrăma, ea deja nici nu se mai concentrează – ea este în ofensivă, ea revine în granițele sale. Ea se mișcă pe direcția unei Rusii Mari.

Transnistria este frontiera noastră de care suntem tăiați, este granița noastră, un avanpost al nostru. Dacă oamenii vor în Rusia și nu mai vor să fie în continuare fără Rusia, înseamnă că Rusia este din nou atractivă, dorită, înseamnă că ea reprezintă o valoare. Și acest fapt întărește nelimitat spiritul nostru, încrederea noastră în noi înșine, voința noastră. Referendumul din Transnistria nu este nici pe departe o răzbunare măruntă pe Chișinăul care face jocul Occidentului. El simbolizează o schimbare de epoci – noi trecem de la contractare la expansivitate, de la prăbușire la avânt, de la Rusia mica la Rusia Mare, a cărei imagine viitoare ne-au înfățișat-o locuitorii Transnistriei, săvârșind în felul lor un ritual geopolitic.

Rusia Mare trebuie să includă în sine nu doar ceea ce se desprinde din statele post-sovietice eșuate care se aruncă orbește în cadrul NATO ca să putrezească în atlantism și globalism, pierzându-și demnitatea, identitatea și viitorul. Rusia Mare trebuie să includă și Moldova, și Georgia, și Ucraina, nu doar Transnistria, Oseția de Sud sau Crimeea.

Există două căi de soluționare a conflictelor separatiste din spațiul post-sovietic, inclusiv din Transnistria, Oseția de Sud și Abhazia. Prima: Rusia este garant al integrității teritoriale a acestor state, temperând tendințele separatiste, – iar în acest sens Rusia dispune de toate instrumentele, atât politice, cât și militare, strategice și morale. A doua cale: Rusia încetează de a mai fi garant al integrității acestor state. Asta nu înseamnă nicidecum că noi începem a susține separatismul, ci pur și simplu că încetăm să mai susținem aspirațiile Tbilisiului oficial sau pe cele ale Chișinăului oficial de păstrare a integrității teritoriale. Iar în cazul lor, mai departe, totul va decurge de la sine. Dacă aceste țări ne șantajează efectiv cu ieșirea din CSI, întorcând spatele Rusiei, ele își pot promova politicile, numai că deja nu pe întregul lor teritoriu. Pentru că atunci Transnistria va adera la CSI deja de una singură, fără Moldova. Alegerea Moldovei nu este mare: ea trebuie fie să accepte aceasta, fie să adopte o poziție rezonabilă și să devină o punte de prietenie între Rusia și Uniunea Europeană, ceea ce noi îi dorim sincer. Ucrainenii, moldovenii, georgienii sunt frații noștri de credință și de istorie. Noi suntem fiii aceleiași civilizații, ai aceleiași credințe și ai aceleiași culturi. Și dacă micuța Transnistrie a conștientizat asta mai devreme decât alții, cinste și laudă acestei Republici, poporului ei și duhului său neînfrânt.

În anul 2003 a mai propus propriul el plan de soluționare definitivă a conflictului transnistrean. Sensul acestui plan consta în federalizarea Moldovei și recunoașterea în cazul Republicii Moldovenești Nistrene și în cel al Găgăuziei a unor drepturi largi de autonomie, a unor cote în parlamentul moldovenesc și a dreptului de a ieși din componența Moldovei în cazul deciziei acesteia de a adera la alt stat (subînțelegându-se la România). Acest plan constituia un compromis atât pentru Tiraspol, cât și pentru Chișinău, fiind susținut și de Igor Smirnov, șeful RMN, și de comunistul Voronin, pe atunci candidat la funcția de președinte al Moldovei, căruia această poziție i-a și adus atunci victoria. Din punct de vedere geopolitic, acest proiect era unul eurasiatic și propunea apropierea treptată a Moldovei de Rusia și alte state ale CSI orientate spre integrare.

Anume din acest motiv a fost torpilat de forțele atlantiste din Uniunea Europeană care aveau nevoie de o absolut altă soluție – rezolvarea problemei transnistrene altfel decât propunea Moscova și nu într-o perspectivă eurasiatică. Sub presiunea SUA, Voronin a renunțat la acest proiect care îl adusese la putere, iar apoi în general i-a și întors spatele Rusiei.

Aș putea fi contrazis cum că primind Transnistria în componența Rusiei am da lumină verde separatismului în spațiul post-sovietic, ba chiar și la noi acasă. Nu este așa. În Transnistria este democrație, acolo nu există banditism, luare de ostatici, acolo nu există naționalism, xenofobie, extremism religios, epurări etnice. Poporul acestei Republici este alcătuit in mai multe etnii – moldoveni, ucraineni, găgăuzi, velicoruși. Tinzând să adere la Rusia, ei vor să revină la Patria comună, la Rusia ca idee, ca rădăcină comună a noastră. În conștiința lor această Rusie nu este pur și simplu Federația Rusă. Aceasta este o Rusie simbol, o Rusie ca imagine, o Rusie ca misiune, ca sarcină, ca proiect, ca orizont. Și să adere la o astfel de Rusie, la autentica Rusie eternă tind nu doar transnistrenii, dar trebuie să tindem și noi înșine, cetățenii ruși, rușii de neam.

Nouă ne-a fost încredințată răspunderea pentru un imens spațiu din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir. Și nimeni nu ne-a eliberat de această răspundere. Referendumul din Transnistria ne-a reamintit de ceea ce este cel mai important – de noi înșine, de misiunea noastră, de vocația noastră. În această situației pur și simplu nu se pune întrebarea dacă să primim sau să nu primim Tiraspolul (în componența Rusiei – nota traducătorului). Atunci când frații îți cer ajutorul este o rușine și un păcat să-i tratezi cu refuz. De așa ceva pot fi în stare doar trădătorii propriului neam. Dar timpurile când asemenea personaje se aflau în fruntea țării au rămas în trecut. Să sperăm că pentru totdeauna.

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Nota traducătorului: De mult este timpul ca acest șarlatan geopolitic și pretins ”filosof”, ideolog al Imperiului Alcoolic să fie trecut în lista străinilor indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova.

Bookfest 2014: „Bătălia pentru NATO” de Ioan Mircea Paşcu


Vineri, 30 mai, un dor de lectură a cuprins standul RAO, acesta umplându-se de tineri atletici, tunşi regulamentar şi privind în toate părţile în căutarea de oferte editoriale. Credem că nu avea nici o legătură cu lansarea cărţii lui Ioan Mircea Paşcu, „Bătălia pentru NATO”, eveniment la care a participat şi domnul George Cristian Maior alături de alţi înalţi reprezentanţi ai structurilor de securitate.

 

Cu această coazie am căpătat şi acel interviu publicat anterior cu domnul Paşcu.

 

Apropo, după cum veţi observa din înregistrarea video (mai spre ssfârşitul acesteia, cam pe la minutul 26-27), aflăm că domnul Ioan Mircea paşcu a intrat în viaţa politică post-decembristă pe data de 31 decembrie 1989 împreună cu un grup al cărui ultim reprezentant a mai rămas pe baricadele politice. Cum de nu a făcut parte din „emanaţii” de pe 22? Să fie vorba de o altă „aripă” ce a forţat CFSN-ul să fie luată în calcul la împărţirea puterii post-ceauşiste?

 

Ungaria virează încetişor spre coana Rusie?


Cred că mai ţineţi minte că am pronosticat cum că în Ucraina va fi război. Am precizat tot acolo că Rusia doreşte toată Ucraina şi mai mult decât atât. Ea vizează o graniţă comună cu Ungaria, prin intermediul căreia îşi va implanta adânc influenţa în Europa.

 

Iată că declaraţii din ultima vreme vin să demonstreze că Viktoraş Orban, proaspătul reales premier, se pregăteşte încetişor să o dea cotită. „Maghiarii care trăiesc în bazinul carpatic au dreptul la dublă cetăţenie, la drepturi comunitare şi la autonomie”, a spus Orban cu o zi în urmă, bătând apropoul la Transcarpatia (adică la Maramureşul istoric), după cum informa o depeşă a Mediafax.

 

Şi-a dat seama între timp că sărise calul, aşa că a doua zi (adică astăzi) ministrul său de externe, Janos Martonyi, a retractat cele afirmate, scâldând-o cu „să vezi… că n-a zis autonomie teritorială… că autonomie personală (!?)… că autonomie culturală…

 

Dar acelaşi Martonyi, tot la Bratislava, s-a trezit să remarce că ţările din est ale NATO, vecine cu Ucraina, nu ar avea nevoie de suplimentarea trupelor (!!!), după cum precizează un alt material Mediafax. O fi domnul Martonyi – ori conducerea Ungariei – puţin ranchiunos pe Polonia, România şi Ţările Baltice pentru că aici se tot aduc într-o veselie avioane, nave şi soldaţi? ori a rămas în minte cu mai vechiul slogan – pentru că ce se învaţă în tinereţe se uită mai greu – cum că „URSS – bastion al păcii e!” şi cum dânsul „luptă pentru pace” a trecut „la lupta cea mare”.

 

Sau poate, cu bătaie ceva mai lungă, s-o fi gândit că prezenţa unor terţi (americani, francezi, olandezi, canadieni) prin Transilvania ar transforma în baloane de săpun o eventuală propagandă ungară cu acuze despre „genocidul la care ar fi supuşi maghiarii în arcul carpatic” dacă nişte „turişti” veniţi de la Maskva cu viză de Budapesta ar vrea să facă nişte vizite în stil caracteristic prin Transilvania.

Spre al treilea război mondial?


Un prieten de-al meu, Mihai Ene, a scris următoarele lucruri pe Facebook legate de evenimentele din Siria:

 

„Daca nu v-ati convins pana acum, in Siria avem de-a face cu propaganda fostelor puteri coloniale. Faptul ca in zona sunt comise atrocitati de catre asa zisii luptatori pentru libertate, in fapt teroristi cu comportamente canibale, nu a deranjat nici Uniunea Europeana si nici Statele Unite ale Americii. Nu demult acesti criminali finantati de serviciile secrete occidentale au ucis fara mila un sat locuit de crestini, au rapit doi episcopi ortodocsi si au ucis soferul masiniii acestora (un diacon), iar dupa ce au capturat un pilot al aviatiei siriene, l-au ucis, i-au deschis cutia toracica si s-au fotografiat muscand din inima acestuia pe care apoi au pus-o pe un gratar. Aceste fapte cat se poate de reale nu va trezesc repulsie?”

Mai adaug şi eu câteva remarci.

Spre diferenţă de Irak şi Libia, în Siria avem de-a face cu o puternică minoritate de creştini arabi, cea mai mare parte dintre aceşti creştini fiind ortodocşi, cu Patriarh ortodox, cu o prezenţă puternică a diasporei chiar în Statele Unite. Aceşti creştini sunt supuşi de către „luptătorii epntru libertate” unui adevărat genocid. Dar termenul acesta („genocid”) este folositor doar când SUA trag un folos din el. În cazul Siriei se poate trece peste el, ba în plus crimele anticreştine slujesc de minune scopurilor anti-creştine MONDIALE promovate de către administraţiile americane din ultimii ani, în frunte cu cea a lui Obama.

Tot spre diferenţă de Irak şi Libia, în Siria se află o bază navală militară a Federaţiei Ruse la Tartus. Poate SUA se autopropune pentru rolul „jandarmului mondial”. Dar dacă Rusia la rândul ei vrea să joace rolul „gărzii de corp mondiale”. SUA vor bombarda Siria fără mandat ONU; Siria va face plângere către Naţiunile Unite asupra agresiunii la care este supusă din partea SUA şi NATO; petiţia este respinsă pentru că agresorii reali au drept de veto; iar Rusia a intra în joc şi ea atacând bazele rebelilor cu propriile avioane sau, altă variantă şi mai periculoasă, desfăşurând oareşce nave suficient de aproape de navele NATO pentru a le intimida.

Numai că mai există o problemă. În virtutea cărui acord are Rusia o prezenţă militară pe teritoriul sirian? Nu sunt expert în domeniu dar presupun un acord mutual de asistenţă militară reciprocă! Adică, în caz de agresiune ambele părţi se ajută reciproc. Şi în acest caz Rusia fie îşi va ajuta partenerul de acord fie va pretexta că agresiunea nu a fost atestată ca atare de ONU şi se va eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor ce decurg. Alternativa aceasta se constituie însă într-un dezastru de imagine pentru Rusia pentru că din acel moment celelalte state care au asemenea acorduri cu ţara lui Putin vor lua în calcul incapacitatea reală a unei puteri mondiale doar închipuite.

Şi tot spre diferenţă de cele două cazuri anterioare – irakian şi libian – Siria are graniţă comună cu Israelul şi chiar un diferend teritorial cu acest stat (înălţimile Golan). Dacă ONU nu va considera atacurile SUA drept agresiune şi va respinge plângerile Siriei, s-ar putea ca această ţară să ceară retragerea misiunii şi observatorilor Naţiunilor Unite de pe teritoriul ei, poate va lua în considerare chiar retragerea din cadrul ONU, şi îşi va manifesta intenţia de a ataca… Israelul. Şi dacă va face acelaşi lucru, concomitent, şi Libanul?

 

Şi mai este de adăugat ceva. Nu ştim ce soi de arme are Siria. Dacă este destul de înarmată spre a ameninţa Israelul. Rachete, katiuşe, aviaţie… Poate chiar arme chimice! Ceea ce va duce la contramăsuri israeliene şi poate la contrareacţii ale altor state la măsurile Tel-Aviv-ului.

 

Şi Iranul, ce va face Iranul?

 

Cît despre motivele „umanitare” invocate lacrimogen de către executivul de la Washington, cîte sute de mii de morţi vor lăsa în urmă bombardamentele zise „chirurgicale”? De ce nu constatăm asemenea intervenţii „umanitare” în cazul diverselor regimuri criminale din Africa, să zicem? Pentru că acestea s-au făcut sluj companiilor transnaţionale care secătuiesc de resurse respectivele regiuni?

 

Situaţia este tulbure şi, oricum am lua-o, consecinţele vor fi mult diferite de celelalte episoade din Orientul Mijlociu.