Asta o ştiaţi? Un Shakespeare „fascist”


Am citit de curând piesa „Coriolanus” a lui Shakespeare. Apoi, căutând una-alta pe internet, am dat de nişte informaţii de m-am crucit. Redau traducerea în română:

„În secolul XX, piesa se găseşte în miezul noilor dispute politice şi se vede folosităatât de către dreapta cât şi de stânga. În 1934 izbucnesc tulburări de extremă dreapta la Paris, unde piesa se joacă la Comedia Franceză şi atrage atenţia asupra ambiguităţii sale, o parte a stângii văzând în ea un manifest cripto-fascist. Regimul nazist vede efectiv oportunitatea de a trage foloase şi piesa este prin urmare prezentată drept o pledoarie în favoarea omului puternic, singurul capabil să menţină paceîn familie şi în exterior; comuniştii văd în piesă un exemplu al luptei de clasă şi, sub regimul stalinist, Coriolan devine exemplul trădării din partea elitelor antipopulare. Neliniştiţi de ecoul politic pe care ar fi putut să-l aibe piesa în Germania postbelică, Aliaţii o interzic până în 1953.”

Informaţii asemănătoare şi pe siteul ziarului The Independent dar cu nişte tuşe în plus: în Germania nazistă o dramatizare radio este interzisă iar autorul ei este exilat.

Poate mai încolo voi scrie şi eu părerile mele dar nu pot să nu remarc un fapt: eroul piesei, Coriolan, numai fascist nu poate fi numit. Fascismul – precum bolşevismul şi împreună cu socialismul din care se trag amândouă – are înscris genetic apelul la MASSE, la BOBOR, trufia şi trâmbiţarea propagandistică a faptelor, exact ceea ce generalul din piesă dispreţuia profund.

“Iuliu Cezar” – Mecanismul propagandei


Ne confruntăm cu vorbe ce ne-au scos
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii

Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.

Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?

De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.

Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.

Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar –  aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul  le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.

În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna  situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.

Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.

Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.

Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!

Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.

Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.

O analiză premonitorie


Dacă încă în <<Manifestul comunist>>, în ajunul revoluţiunii germane din 1848, al cărei scop principal a fost crearea unităţii naţionale, K. Marx spună că “în Germania partidul comunist va lupta de acord cu burghezia, câtă vreme ea va fi revoluţionară”[1], din alte acte ale lui se precizează şi mai bine caracterul acestei colaborări.
După isbucnirea revoluţiunei în Germania, K. Marx adresează lucrătorilor mai multe apeluri, în cari îi îndeamnă să lupte alături cu burghezia, în sforţările ei de-a realiza unitatea naţională, deşi la început <<lucrătorii nu pot face, fireşte, nici o propunere comunistă>>. K. Marx chiar accentuează această tendinţă spre unitatea naţională, de teamă că democraţia burgheză se va opri la jumătatea dumului:
“Democraţii, – spune el lucrătorilor, – vor lupta direct pentru crearea unei republici federative… În opoziţie cu acest plan, lucrătorii trebue să lupte nu numai pentru una şi indivizibilă republică germană, dar şi în sensul centralizării puterilor în sânul ei, în mâinile statului” etc…[2]
Dar în calea unităţii Germaniei, care pe atunci cuprindea şi pe austriacii sau cehii şi ceilalţi slavi din Imperiul Habsburgic şi, după înfrângerea revoluţiunii germane, autorul “Manifestului comunist”, abia vreo trei-patru ani după apariţia acestuia, prin o amară şi crudă ironie a Istoriei, se încearcă să dovedească, că aceste popoare nu au dreptul la o viaţă naţională independentă, fiindcă… Germania are nevoe de teritoriul lor!… Nu fără tristeţă constatăm la acest internaţionalist, la acest întemeietor al social-democratismului modern că, odată ce se ating interesele Germaniei, el vorbeşte nu ca naţionalist, ci ca cel mai patentat şovinist, bătându-şi joc de drepturile popoarelor oprimate:
“Moravii şi slovacii, – argumentează K. Marx – de mult au pierdut orice urmă de simţ naţional şi de vitalitate, deşi şi-au păstrat limba. Boemia e înconjurată din trei părţi de ţări cu totul germane: elementul german a făcut mari progrese pe teritoriul ei propriu; chiar în Praga, capitală, amândouă naţionalităţile sunt egale la număr; iar capitalurile, comerţul, industria şi mijloacele culturii intelectuale au fost pretutindeni în mâinile germanilor. Luptătorul principal al naţionalităţii cehe, profesorul Palacky, el însuşi e un învăţat neamţ venetic, care nici nu poate vorbi corect limba cehă, fără accent străin. Dar, cum adesea se întâmplă, muribunda naţionalitate cehă, – muribundă, judecând după toate faptele cunoscute ale istoriei celor din urmă patru veacuri, – în 1848 a făcut ultima sforţare să-şi recapete vitalitatea de altădată, – sforţare , a cărei prăbuşire, independent de orice consideraţii revoluţionare, a trebuit să dovedească, că de azi înainte Bohemia poate fiinţa numai ca o parte a Germaniei, deşi o parte din populaţia ei, poate va mai continua să vorbească încă câteva veacuri o limbă negermană”(!!)…[3]
Ce dureroasă impresie produce voluptatea cu care vorbeşte revoluţionar K. Marx despre împrăştierea violentă a congresului slav din Praga de cătră armata lui Windischgraetz, – “acest adevărat congres slav alcătuit, sub comanda lui Windischgraetz, din ulanii galiţieni, grenadierii slovaci şi croaţi, artileriştii şi chirasierii cehi, care în mai puţin de 24 ore a gonit pe întemeietorii închipuitei supremaţii (?) slave, şi i-a împrăştiat în toate părţile…”[4]
Să nu mi se spună, că e firesc ca un K. Marx să combată fanteziile panslaviste, fiindcă el luptă nu numai împotriva panslavismului”, ci împotriva oricărei independenţi culturale şi naţionale a slavilor din Austria, şi luptă în numele germanismului. Următorul pasagiu va împrăştia orice îndoială în această privinţă. După ce ne povesteşte cum a fost înfrântă mişcarea slavilor din Austria, K. Marx continua:
<<Astfel s-au isprăvit, şi probabil pentru totdeauna, încercările slavilor din Germania de a-şi recăpăta existenţa naţională independentă. Rămăşiţele împrăştiate ale neamurilor numeroase, ale căror naţionalitate şi vitalitate politică s-au stins de mult şi cari, din cauza aceasta, au fost silite aproape o mie de ani (!?) să meargă la remorca unui popor mai viguros, biruitorul lor… – aceste neamuri muribunde. Cehii, corintienii, dalmaţienii etc. au căutat să se folosească de tulburarea generală din 1848 spre a restabili un status quo al anului de graţie 800 (sic!). Istoria milenară a trebuit să le arate că această întoarcere îndărăt nu e cu putinţă, că dacă toată regiunea de răsărit de la Elba şi Saala a fost odată ocupată de neamurile slave, apoi acest fapt dovedeşte numai o tendinţă istorică şi în acelaşi timp puterea fizică şi intelectuală a poporului german de a-şi supune, absorbi şi asimila pe vechii săi vecini din Răsărit; că această tendinţă spre absorbire din partea germanilor a fost totdeauna şi rămâne până acum unul din mijloacele cele mai puternice pentru răspândirea civilizaţiunii apusene în Orient; că ea se va opri numai atunci când procesul de germanizare va ajunge la graniţele unor naţiuni mari şi compacte, apte pentru viaţa naţională independentă, cum sunt maghiarii şi în oarecare măsură polonejii; şi că, prin urmare, soarta firească şi inevitabilă a acestor naţionalităţi muribunde este de a permite să se desăvârşească acest proces de descompunere a lor şi de absorbire de către vecini mai puternici. Desigur aceasta nu e o perspectivă măgulitoare pentru amorul propriu naţional. Dar cine se poate aştepta că istoria se va întoarce cu o mie de ani îndărăt pentru bunul plac al câtorva neamuri debile cari, în toate părţile teritoriului ocupat de ele, sunt amestecate cu germanii sau înconjurate de aceştia; cari din timpuri aproape imemoriabile, pentru toate scopurile civilizaţiunii, s-au folosit numai de limba germană (!)…? După decepţia din 1848, şi după lecţia ce le-a dat guvernul austriac, nu e verosimil ca ele să mai facă altădată o nouă încercare. Dar dacă vor încerca din nou, sub pretexte de această natură (viaţa naţională!) să se unească cu forţele contra-revoluţionare (!), – datoria Germaniei este clară>>!…[5]
Adică, iar baionetele unui Windischgraetz vor fi chemate, în numele… forţelor revoluţionare!…
E vădit, că nu putem imputa internaţionalistului Marx lipsa de sentiment naţional german, ci tocmai că acest sentiment e dus aici până la acele exagerări (fără să mai vorbesc de tendenţioasa expunere istorică), cari dacă sunt explicabile la şovinii maghiari, sunt extrem de ciudate sub pana unui socialist.
Dacă K. Marx aşteaptă realizarea unităţii germane de la “republica germană, una şi indivizibilă”, în numele căreia, cum aţi văzut, e gata să strivească milioane de slavi din Austria, cari sub “pretextul” independenţii lor naţionale, îngreuie această problemă, – bătrânul Fr. Engels, după realizarea unităţii naţionale sub egida Prusiei, cu toată ura ce o simte împotriva formelor de stat din Prusia cu “junkerii” ei, se împacă şi cu aceştia, fiindcă “aceasta, ca formă unică cu putinţă astăzi a unităţii naţionale e, vădit, inevitabilă”…[6]

NOTE

1. K. Marx şi Fr. Engels – “Das Kommunistische Manifest, – (Ed. 6-a. 1903), p. 62
2. K. Marx, – “Enthüllungen über Kommunister, Process zu Köln” 1885, p. 81 (în Supliment).
3. K. Marx, – “Revolution und Kontre-Revolution in Deutschland” (ed. 2, 1907), p. 61-61.
4. Ibid… p. 61.
5. K. Marx, – op. Cit. P. 98-100, passim. Lucrarea citată a fost scrisă de K. Marx în 1852 în englezeşte pentru “New York Tribune” – şi pentru prima oară a fost tradusă în limba germană în 1896 de K. Kautsky. Ironia soartei a voit astfel, ca aceste accese de şovinism german ale lui Marx, îndreptate în primul rând împotriva cehilor, să fie cunoscute cetitorilor germani mulţumită unui ceh. Şi nici nu mă pot lipsi de plăcerea, recunosc nu tocmai creştinească, de a releva felul în care a reacţionat K. Kautsky faţă de aceste atacuri ale magistrului, în numele cărora e atâta deprins să jure. În prefaţa cu care însoţeşte traducerea sa acest discipol credincios ne spună, că furia (Zorn) revoluţionară îl face pe Marx “să se ambaleze” prea mult (sich zu sehr fortreissen), şi că realitatea l-a desminţit! Dacă în 1848 cehii au sprijinit reacţiunea de vină este numai mica burghezie şi mai ales (se înţelege!) acea ţărănime, care este izvorul tuturor răutăţilor pentru un bun social-democrat. Dar de atunci s-au schimbat lucrurile: “Naţiunea cehă n-a produs numai un proletariat numeros şi energic, ea se află acuma în situaţia fericită de a avea şi o burghezie capitalistă proprie; şi chiar o parte a nobilimii s-a alăturat acestei naţiuni, cu toată originea ei germanică… Naţiunea cehă posedă astfel astăzi toate elementele constitutive ale unui modern popor cultural (Kulturvolk)…
Toate acestea favorizează vitalitatea şi puterea de rezistenţă a naţionalităţii cehe faţă de cea germană. Departe de a fi cotropită de această din urmă, ea mai curând a şi început să câştige teren la nemţi…” (p. XXI – XXIX, passim).
Pentru cine cunoaşte supunerea oarbă cu care primeşte K. Kautsky orice afirmare a lui Marx, ca un cuvând de Evanghelie, această răzvrătire, când e atins la “cehie”, e foarte semnificativă…
Pentru caracteristica lui Marx mai e interesantă şi scrisoarea cătră el a directorului jurnalului “New York Tribune”, în care întemeietorul social-democratismului european şi-a publicat această lucrare, – scrisoare citată de K. Kautsky în aceeaşi prefaţă, şi din care reproducem câteva rânduri:
“Am avut numai un singur lucru de imputat articolelor D-tale: că pentru un jurnal american dta câteodată prea afirmai punctul de vedere german… Mi se părea câteodată că în chestiunile referitoare la ţarism sau bonapartism, d-ta manifestai prea mult interes şi îngrijire pentru unitatea şi independenţa Germaniei… În chestia războiului italian, nu cred că Germania să fi avut atâta temeiu de a fi îngrijită cum presupuneai d-ta, împreună cu ceilalţi patrioţi germani…” (p. XVIII-XIX).
Dacă putem recomanda unor social-democraţi români să reflecteze lai adânc asupra acestor incidente, nu mai puţin putem da acelaşi sfat şi celor din lagărul advers ce se cred în drept să interpreteze “internaţionalismul” proletariatului ca o negaţiune a ideii naţionale înseşi.
6. Fr. Engels – “Zur Banerufrage” etc… în “Neue Zeit”, 1895.

Constantin Stere, Social-democratism sau poporanism?, Ediţie şi prefaţă de Mihai Ungheanu, cu o postfaţă de prof. dr. Ilie Bădescu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 134-139.

Este vorba de reluarea unui text apărut între anii 1907-1908 în revista „Viaţa Românească”. Cu mult înainte de venirea bolşevicilor la putere în Rusia. Cu mult înainte de venirea lui Hitler la putere. Cu mult înainte de de sărbătorirea Zilei Muncii (1 Mai) împreună (sic!) de către nazişti şi bolşevici, în 1940, pe ruinele Poloniei sfărtecate (se pot adăuga aici şi alte popoare).

Cât despre noi… Noi, Românii, la 1 Mai sărbătorim Armindenii – Ziua profetului Ieremia!