Boicotați Coca-Cola!


Coca-Cola a cerut angajaților ei să fie „mai puțin albi”. Adică această companie de băuturi se alătură (și aici) turmei de agitatori marxiști care vor distrugerea spiritului european, agitați care vizează distrugerea Creștinismului, a familiei, valorilor morale și naționale, agitați care preamăresc criminali dovediți.
Companiei cu sediul la Atlanta i se poata da doar un singur răspuns: BOICOTUL!
Știu că e greu de ieșit din confortul mental, în primul rând, că e greu de luat un meniu la MacDonalds sau KFC fără să ceri și băutura răcoritoare aferentă, că poate veți avea impresia că ați fi ridicoli dacă ați participa la un boicot fără să îi vedeți imediat urmările. Da, e greu! Dar E SINGURA MĂSURĂ, e singura armă a omului obișnuit, a omului de pe stradă, cel care e tratat cu sictir ideologic de dezaxații din fruntea companiilor de acest fel. Știu că e greu. Dar e singura măsură. IAR ASTĂZI ESTE MOMENTUL!
Eu boicotez de doi ani Coca-Cola, de la intervenția publicitarilor acestei companii împotriva Referendumului pentru familie. Am crezut că oi fi un aiurit de se luptă singur cu morile de vânt. Între timp am aflat că și alții făceau exact același lucru.

Propuneri pentru lista cu „fascişti”: astăzi, Lucreţiu Pătrăşcanu


Cum domnul (fost tovarăş) Alexandru Florian – Feinstein duce o luptă atât de „nobilă” în încercarea sa de a curăţa România de „duhoarea” fascistă, şi cum domnia sa (fost „tovărăşia sa”) este destul de singur iar Institutul „Elie Wiesel” în afara banilor (foarte mulţi, mai ales dolarii) are resurse umane destul de puţine, ne-am decis ca şi noi, cu modestele noastre puteri, să nu precupeţim nici un efort pentru a-l sprijini în lupta dârză şi „nobilă” la care s-a înhămat. Vom încerca, pe cât se poate, să contribuim la sporirea numelor care trebuie alungate din cultura română, care pângăresc acest popor muncitor şi, în special, proletar. Să stârpim fiara fascistă, tovarăşi, ca să nu mai scoată capul niciodată. Pentru că duşmanu’ nu doarme, după cum nici vigilenţii anti-fascişti nu dorm!

Aşa că începem demersul nostru prin propunerea unui nume – o bestie fascistă, după cum o dovedeşte însăşi sentinţa de condamnare. Bănuim că şi Radu Florian, tatăl lui Alexandru, a avut, în tinereţea sa, aceeaşi reacţie vehementă faţă de aceşti şerpi veninoşi, vipere antimuncitoreşti de felul lui…

LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU,

după cum ne arată însuşi documentul publicat în Historia, de unde îl reproducem şi noi mai jos.

PS: propunem ca pe listă să fie incluse şi SUA ca guvern dovedit a fi în cârdăşie fascistă cu această bestie cu chip de om.

Comunicatul oficial al Tribunalului Suprem al R.P.R. — 18 aprilie 1954: De la Tribunalul Suprem al R.P.R.
Comunicat
Între 6–14 aprilie 1954, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române, compus din colonelul Ilie Moisescu, președinte, colonel Demeter Alexandru și colonel Ciulei Ion, asesori populari, procurori fiind colonel Aurel Ardeleanu, colonel Rudolf Rosman, colonel Grigore Râpeanu și maior Ion Pahonțu, a judecat procesul grupului de spioni și complotiști în frunte cu L. Pătrășcanu […]
Cercetările au dovedit că încă din 1940 Pătrășcanu a întreținut legătura cu directorul general al Siguranței legionare, Al. Ghica. El a devenit unul din cei mai mârșavi agenți ai Siguranței și ulterior unul din principalii agenți ai serviciilor de spionaj ale unor puteri imperialiste.
În timpul războiului criminal antisovietic, acești provocatori și spioni au dat pe mâna Siguranței un mare număr de luptători patrioți antifasciști, dintre care mulți au fost executați de autoritățile fasciste.
În anul 1943, L. Pătrășcanu și-a aranjat cu ajutorul subsecretarului de stat la Interne în guvernul fascist, generalul Piki Vasiliu, o internare de câteva luni în lagărul de la Tg. Jiu pentru a-și acoperi astfel legăturile cu Siguranța fascistă și pentru a desfășura acolo acțiuni provocatoare împotriva internaților antifasciști.
Acționând ca dușman al poporului român, L. Pătrășcanu s-a întâlnit, în iulie 1944, cu Ion Antonescu și a căutat prin felurite mijloace să întârzie răsturnarea clicii fasciste de către forțele patriotice.
După eliberarea țării noastre de către forțele armate ale Uniunii Sovietice, când forțele patriotice au reușit să doboare dictatura fascistă și să aresteze căpeteniile antonesciene, L. Pătrășcanu primește din partea serviciilor de spionaj ale unor puteri imperialiste directiva de a păstra cu orice preț funcția înaltă în care se
strecurase, în vederea intensificării activității criminale împotriva statului și poporului român. El are în acest scop o serie de întrevederi secrete cu agenți ai serviciilor de spionaj ale S.U.A.
Folosind situația sa în guvern, Pătrășcanu organizează un grup complotist antistatal, având agenți atât în aparatul exterior al ministerului de Externe, cât și în Ministerul Justiției, Institutul de statistică și în alte instituții de stat.
În preajma lui 24 februarie 1945, Pătrășcanu transmite lui Rădescu, prin spionul american L. Madison, asentimentul său pentru organizarea unei lovituri militaro-fasciste. […]
Tribunalul a stabilit, de asemenea, o serie de fapte care arata totala descompunere morală a lui Pătrășcanu și a complicilor săi.
În cursul dezbaterilor procesului, a fost dovedită pe deplin vinovăția acuzațiilor prin documente originale descoperite de organele de cercetări, prin corespondența personală a acuzaților, precum și prin depozițiile unui număr de 89 martori.
În fața probelor incontestabile, acuzații au confirmat în instanță declarațiile făcute la cercetări, recunoscându-și vina pentru crimele săvârșite.
Tribunalul Suprem al R.P.R. a stabilit că acuzatul L. Pătrășcanu se face vinovat de trădare de patrie, de acțiunea de paralizare a luptei forțelor patriotice împotriva fascismului, de organizarea unui grup complotist contrarevoluționar și antistatal, în scopul acaparării puterii și restabilirii regimului burghezo-moșieresc și a dominației imperialiste asupra României. […]
Tribunalul Suprem al R.P.R. hotărâște:
Condamnă pe L. Pătrășcanu și R. Koffler la pedeapsa cu moartea; […]
Sentința este definitivă.
Sentința Tribunalului Suprem de condamnare la moarte a lui L. Pătrășcanu și R. Koffler a fost executată.
(„Scânteia“, nr. 2950, din 18 aprilie 1954, p. 3)
Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001, p. 373-374

Cine o dă cu „statul laic”, ajunge să o crape „secular”


Din punct de vedere creştin, prin cuvântul „laic” se înţeleg acei credincioşi care nu fac parte din cler (adică nu sunt episcopi, preoţi ori diaconi) şi nici nu sunt supuşi ascultării monahale. Adică, aceştia reprezintă „poporul creştin”. Termenul provine din grececul „o laos” („popor”) cuvânt care NU a intrat în limba română prin filieră franceză, aşa cum încearcă să demonstreze tot felul de duşi cu pluta, ci direct din limba grecească pentru simplul fapt că elitele culturale româneşti cunoşteau foarte bine şi greaca veche şi neogreaca, boierimea fiind în relaţii diversificate cu lumea grecească din Balcani sau din Constantinopol (şi nu numai). Prin urmare, neghiobii care vor ca toate ţările din lume să devină „laice”, fac o confuzie enormă, aceştia crezând – în ignoranţa lor „scientistă” – că termenul „laic” îl acoperă şi pe acela de „secular” sau „ateu”. Bun, la confuzie au contribuit şi les camarades de Paris, „progresiştii” de toate soiurile care s-au cocoţat, uzând de demagogie egalitară, în fruntea puterii politicie dar, mai ales, intelectuale din Hexagon numai că dacă în franceză „laicite” o suna într-un anume fel, „laicitatea” pe care o avem noi n limba română înseamnă cu totul altceva şi se referă la un lucru atât de firesc încât îl aflăm acoperind acelaşi înţeles pe care îl avea şi în Bizanţ – în trebuirile de Stat au voie săşi bage nasul numai reprezentanţii Statului (adică ai puterii, împăratului, regelui…). Ceea ce nu înseamnă şi SEPARAREA de afacerile religioase. Din cunoştinţele mele, un singur stat s-a declarat până acuma ateu – Albania lui Enver Hodja (sau Hoxha, în albaneză). Să înţelegem că respectivii semidocţi ar dori să gustăm la nivel global „fericirea” pe care au trăit-o supuşii comunismului albanez?

Apropo, foarte recent am aflat că se pune la cale de o „a treia forţă” în politica dâmboviţeană. Procuroarea Macovei, veganoidul în devenire Cernea şi Dănuţ „SRL” (dacă acesta – Nicuşor Dan – o cădea în capcana întinsă de cei doi). Să vezi atunci numai „laicism” la gura lor în momentele în care nu sunt preocupaţi cu adularea gheipraidiştilor. O fi vorba de „forţa popoului”? Bazată pe „se-CUL-arism” ori pe „se-CUR-ism”?

„Acoperit” sub proiecţia propriilor temeri


În sfârşit, cineva care realizează absurditatea logicii şchioape a lui musiu Băsescu! Un articol de pe Bursa – chiar dacă vizează altceva – şi preluat de Ziarişti Online remarcă nişte absurdităţi la care se poate ajunge dacă afirmaţiile lui nea Caisă Băsescu ar fi luate de bune. Pentru că era o nerozie presupunerea că un subordonat ajuns decident şi-ar păstra şi vechiul statut de subordonat. Ar însemna ca Hitler sau Napoleon – ca să dau două exemple – odată ajunşi în frunte statului respectiv să rămână (ei! Fuhrerul, respectiv Împăratul) obedienţi sergenţilor care le dădeau ordine! Nerozia este evidentă dar din păcate prinde la o populaţie manelizată politic şi scufundată din ce în ce mai mult în analfabetism. În cazul nostru, al României, un fost subordonat (în orice funcţie ar fi el), odată ajuns Preşedinte devine el cel ce apasă la butoane.
Dar ar fi interesant de văzut ce imbolduri lăuntrice anume l-or fi făcut pe musiu Băsescu să scoată pe goarnă asemenea idioţii. Nu cumva episoade din experienţa proprie l-or fi făcut să-şi proiecteze propriile temeri asupra adversarilor săi politici dacă ţinem cont că există bănuieli temeinice că Traian Băsescu, la Anvers, ar fi fost şi el un „acoperit” în subordonarea lui Silvian Ionescu?

Lupii moralişti şi exemplele lor mistificatoare


De câteva zile încoace ecranele televiziunilor şi conţinutul site-urilor este umplut de afirmaţii bombastice care trimit la „comportamentul deţinuţilor de la Canal”. Cel mai adesea vehemenţii fie sunt odrasle de kominternişti, fie fac parte din cercurile apropiate copiilor de kominternişti. Ca o paranteză, tot aceştia fac mare tam-tam şi pe conflictul Mareşal-Rege.

 

Cuvintele sunt generate de actul sinucigaş al fostului prim-ministru, Adrian Năstase. Faptei acesteia i se contrapune, de către acuzatorii publici, comportamentul eroic al deţinuţilor care „au acceptat să facă puşcărie şi să sape la Canal, şi prin aceasta nu au ignorat deciziile justiţiei”.

 

Lăsăm la o parte echivalarea pe care o fac aceşti dătători cu părerea între justiţia stalinistă şi deciziile instanţelor din vremea de astăzi. Las la o parte pentru că dovedeşte (a câta oară?) că în persoana indivizilor care scot asemenea enormităţi se ascunde o mentalitate de tip neokominternistă. Un document grăitor al tipului acesta de gândire este chiar celebrul Raport al Comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, în care tot ceea ce au făcut Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu este rău, dar Ana Pauker şi ai ei tovarăşi sunt albiţi mai ceva decât dacă s-ar fi folosit Ariel.

 

Vreau să lămuresc altceva pentru necunoscători. Ori pentru cei ce au uitat între timp. În vremurile staliniste omul ERA MAI ÎNTÂI ARESTAT ŞI ABIA APOI ACUZAT. De cele mai multe ori prezentarea în faţa instanţei se făcea la luni bune, dacă nu cumva ani, de la arestare. Au fost cazuri în care deţinuţii au fost eliberaţi din puşcării chiar fără să fi trecut prin faţa completului de judecată.

 

Venea duba Securităţii noaptea, pătrundea în forţă, nevasta împăturea ceva haine repede, dacă putea şi dacă se dezmeticea, şi nu mai ştia nimic despre arestat ani întregi. Au existat şi cazuri în care oameni de bună credinţă din sistem i-au informat pe cei vizaţi iar aceştia au încercat să fugă. Unii au ajuns partizani – adică au luat arma şi s-au ÎMPOTRIVIT „justiţiei” comuniste. În alte cazuri, respectivii nu credeau că lor li se putea să li se întâmple aşa-ceva, pentru că educaţia „burgheză” îi împiedica să creadă că poţi fi arestat fără vină.

 

Prin urmare nici nu se punea această problemă a „sinuciderii în aşteptarea arestării”. Românii (ca şi ruşii, ungurii, polonezii, etc.) vieţuiau sub securea Marii Terori şi se fereau, pe cât puteau, de provocatori şi turnători.

 

În închisori însă au existat încercări de sinucidere, cu toată supravegherea care exista. Inclusiv la Piteşti, sau mai degrabă, mai ales acolo au existat tentative de suicid pentru a scăpa din iadul roşu. Dar nimeni nu este în drept a-i judeca. Şi nimeni în drept a-i cataloga în laşi sau în eori. Doar bunul Dumnezeu.

 

Ca urmare, nici echivalarea situaţiilor nu poate fi pusă în discuţie. Sunt doar cuvinte inepte scoase de creiere bolnave. Sunt situaţii diferite, oameni diferiţi, caractere diferite.  Originea procesului de dezinformare este însă aceeaşi. Că d’aia avem atâţia „colonei” prin presă.