Religia în şcoală: sinistrarea majorităţii cetăţenilor de către stânga extremistă


sinistraîn italiană semnifică „stânga”

sinistruîn română, ceva care induce oroare, teamă, groază, accident

 

Ca un făcut, evenimente mai mult sau mai puţin recente precum şi reacţiile partizane ale pretinsei prese „româneşti” întâresc ideea că la noi „Stânga” politică poate fi echivalată printr-un termen ce face mai degrabă referire la filmele horror decât la o mişcare politică ce ar dori – cu mijloacele ei de acţiune – binele comun. Şi, pentru că pomenita presă „românească” îşi trâmbiţează, prin ideile îmbrăţişate şi manipulările induse publicului, apartenenţa ideologică la concepte de extremă-stângă, deducem că şi această presă zisă „românească” face mai degrabă acte de satanism mediatic decât de informare publică.

În primul rând am în vedere reacţiile stârnite de această instituţie care l-a ocrotit pe Băsescu până în pânzele albe (Curtea Constituţională, adică), instituţie care a decis că anumite articole din legile privind educaţia nu ar fi constituţionale, referire făcând la legislaţie venind din 1995 până în 2011. Adică, în 20 de ani (DOUĂZECI!) respectiva instituţie nu a realizat că sunt chestiuni care ar încălca drepturile constituţionale ale cetăţenilor dar brusc a realizat acest lucru! Exact când partenerul de coabitare al lui Băsescu şi mare admirator al idolului sinistru Che Guevara se găsea în fruntea Guvernului. Şi să avem în vedere că nu vorbim de un caz singular. Şi mai recent, aceeaşi Curte şi-a dat seama că Legea Partidelor – una adoptată în vremea lui Adrian Năstase „Bombonel” ar suferi de aceleaşi neajunsuri deşi trecuseră şi în cazul acesta un număr impresionant de ani – cred că vreo 13 – vreme în care nu s-a ofuscat nimeni (prin „nimeni” înnţelegând aici orice politician cu ciolanul politic în braţe) că pentru înfiinţarea unui partid sunt necesare 25.000 de semnături. Dar i-a apucat brusc scrupulul legal fix în momentul în care Zgonea venea cu propunerea, dacă nu chiar impunerea, ca naşterea mişcările politice să fie chiar mai uşoare ca înfiinţarea unei simple asociaţii oparecare – a iubitorilor de canguri, să zicem, din Sectorul 5.

Să fie întâmplătoarea coincidenţa? Eu personal mă îndoiesc. Mai degrabă ne găsim în faţa unui plan sinistru impus de „Stânga” seculară de a se diminua cât mai mult înfluenţa Creştinismului în societatea românească. Cât o fi „ordin” din afară, asta nu ştim dar putem bănui. Şi putem bănui în chip cât se poate de temeinic de vreme ce observăm tot felul de răspândaci ideologici la fel de siniştri ce acţionează în bătălia informaţională sub chip de ‘telectualii patriei. Unii dintre ei nişte siniştri băsişti, profitori ai sinecurilor dulci graţie cărora duc un trai şi mai dulce pe la Paris sau pe aiurea. Ca să dăm un exemplu, ar fi suficient să-i pomenim pe Licheliceanu ori Nicolae Manolescu.

 

Alte figuri au fost repede reşapate şi readuse în atenţia publicului. Nişte personaje care fuseseră de mult trecute în uitare. Dar iată că Daniela Zeca-Buzura, ca să vin şi aici cu exemplificare – s-a şi grăbit să ne aducă în faţa ochilor o altă figură sinistră de care nu credeam să mai auzim vreodată: Smaranda Enache – o tovarăşă activist al PCR care, după Loviluţie, s-a grăbit repejor să-şi schimbe părul într-unul „democrat”, plângând pe umerii minorităţii maghiare cu drepturi prea mult încălcate în România asta multi-naţională în care zice dânsa că am vieţui. Iar acum plânge pe umerii săracilor de copii abuzaţi prin obligaţia (?) de a participa la orele de Religie dar cărora le propune mai curând studiul ideilor religioase.

Ca să fim şi noi răutăcioşi, nu putem să nu observăm că realizatoarea de la TVR – instituţie sub şefia fostului redactor-şef al fiţuicii sorosist-brucaniene „22” (editată de către grupusculul cu idei tot extrem-stângiste, practic neokominterniste GDS şi )cenzorului Stelian Tănase (vă mai amintiţi scandalul „Moştenirea clandestină”?) – este soţia, cu 28 de ani mai tânără, a stimabilului Augustin Buzura, socrul şi mai stimabilului George Maior, fostul şef al SRI. Dacă Augutin Buzura a fost şef al Fundaţiei Culturale Române (actuala ICR), domnul Maior este naş în funcţie al premierului în funcţie, Victor Ponta. Dar vreţi să ştiţi una şi mai bună? Finu’ Ponta îi este şef în guvern naşului lu’ naşu’ Maior, adică lui… Ioan Rus, naş al primei căsătorii a lui george Maior. Pentru că în a doua  căsătorie, cea cu fata lui Buzura, l-a avut pe alt personaj celebru, pe Ioan Talpeş. Detalii aici.

Despre pionii clasici ai campaniilor creştine nici nu mai are rost să discutăm aici. Atenţionăm doar că, atunci când personaje gen Moise ori Cernea sunt popularizate, să vedeţi cine sunt şi cei care semnează articolele care le fac propagandă şi să încercaţi să le descoperiţi fie activitatea anterioară, fie nivelul educaţional, fie patronii care-i mână în luptă. Sunt sigur că s-ar putea descoperi lucruri foarte interesante. Poate s-ar ajunge şi la finanţatorii din spatele acestor campanii anti-creştine. Pentru că – nu-i aşa? – „money talks”.

 

Ne reîntoarcem la actualitatea fierbinte şi observăm un alt lucru straniu. Să admitem că legile adoptate, reamintim, în vremea lui Văcăroiu şi a lui Boc, ar fi avut hibe nebăgate în seamă până acum şi, de aici, că reacţia Curţii Constituţionale ar fi fost firească. Numai că urmarea firească ar fi trebuit să constea ÎN MODIFICAREA DE URGENŢĂ A LEGII conform atenţionărilor Curţii. Ori NU s-a petrecut aşa ci constatăm o bulibăşeală organizată temeinic de ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, care una declara la începutul lui februarie (că situaţia în şcoli se menţine conform legislaţiei în vigoare până la îndreptarea situaţiei în Parlament – aici), şi cu totul altceva la jumătatea aceleiaşi luni când decidea (oare cât de legal?) ca regulile să se schimbe în timpul jocului. Adică, părinţii sau tutorii copiilor să depună un formular până pe data de 6 martie dacă vor ca elevii să urmeze orele de Religie.

O să mi se spună că situaţia de fapt îl obligase pe Pricopie să adopte măsuri de urgenţă. Numai că… Numai că… Numai că descoperim că guvernul Ponta şi alianţa de guvernare din Parlament au avut timp destul (lunile decembrie, ianuarie şi februarie) ca SĂ MODIFICE LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI! Doar că nu-i vorba de chestiunile care pun majoritatea covârşitoare a cetăţenilor (99%, conform celui mai recent Recensământ) în situaţia de a fi ei discriminaţi, ci de o problemă care-l punea pe jar dottore Ponta – problema doctoratului. La sfârşitul lui decembrie 2014 Ponta a emis o Ordonanţă de Urgenţă care modifica Legea Învăţământului, iar Parlamentul amenda aceeaşi OUG la sfârşitul lui februarie, deci MODIFICA LEGEA ÎN CAUZĂ.

Poate nu aţi înţeles dar, ÎN VREME CE MILIOANE DE PĂRINŢĂ SUNT PUŞI PE DRUMURI pentru că majoritatea politică din Parlament nu a avut vreme să aducă nişte schimbări cerute de Curtea Constituţională, aceeaşi majoritate politică a adus rapid nişte modificări aceleiaşi legi numai şi numai pentru ca reputaţia de DOCTOR ÎN DREPT a lui Ponta să rămână nepătată!

Nu trebuie să ne mire. Aceste miş-maşuri sunt cât se poate de posibile atâta vreme cât răspândacii la care am făcut referire la început – adică ‘telectualii neamului – au fost repede băgaţi în priză pentru a crea un zgomot de fond asurzitor pentru ca cetăţenii să nu realizeze încălcarea drepturilor majorităţii ortodoxe – o dată; încălcarea drepturilor minorităţilor etnice şi religioase – a doua oară; impunerea unei agende agresive (propusa înlocuire a noţiunilor confesionale de religie cu fantomatice studii inter-religioase ori de multi-culturalism) cu provenienţă în cercurile intelectuale de extremă-stângă de pe la noi şi de pe aiurea. Să remarcăm că toţi aceşti indivizi care se bagă sau sunt băgaţi în seamă în problema studiului Religiei NU AU AVUT NICI O CONTRIBUŢIE la reintroducerea materiei excluse de bolşevici din programa analitică. Dar, în schimb, şi-au manifestat nu numai acum, dar încă de la începuturi regretul existenţei acestei discipline. Regretul, pesemne, după învăţăturile lui Marx, Engels şi Lenin.

Dar nu e singura dată când lucrurile sunt prezentate cu totul deformat faţă de realităţi! Aceiaşi ‘telectuali, cot la cot cu gangsterii ce le sunt loiali în presa „românească”, AU DEFORMAT ÎNŢELESUL UNEI LEGI, dându-i o accepţiune cu totul falsă numai şi numai din dorinţa de a lovi în Biserică. În Biserica noastră Creştin-Ortodoxă! Mă refer la Legea cimitirelor la adoptarea căreia marţafoii respectivi au afirmat sus şi tare că prin respectiva oamenii nu ar mai fi obligaţi să fie înmormântaţi cu preot (!?). Practic, impostorii ăştia ideologici falsificau datele istorice, pentru că treceau sub tăcere secularizarea impusă de Cuza, sub domnia căruia cimitirele deveniseră în mare parte din parohiale, în comunale.

Legiuitorii, prin respectiva lege, ţintiseră însă altceva. Jivinele de stânga din „presă” au refuzat să vorbească un cuvinţel despre sensul adevărat promovat. Şi anume: DREPTUL OAMENILOR LA O ÎNMORMÂNTARE DECENTĂ! Pentru că până de curând – cum nu se practică nici măcar pe la cele mai barbare triburi din cine ştie ce colţ de lume – nefericiţii care răposau în cine ştie ce condiţii mizere, erau trataţi CA NIŞTE GUNOAIE. Existau cazuri în care nu se respectau pratcic legale minime. Mormântul acelora chiar putea fi considerat „groapă comună”, un şanţ în care erau aruncaţi de-a valma cei ce decedaseră în condiţii paupere, pe la diverse cămine, ori pe la spitalele psihiatrice. La căpătâi – nici măcar un semn de identificare! Şi iată că Legea cimitirelor spune de acum cu totul altceva. IMPUNE ilegalitatea acestor procedee. Ba chiar – paradoxal! – se poate considera, pe baza acelei legi, CĂ ORICE ÎNMORMÂNTARE FĂRĂ SERVICIU RELIGIOS, exceptând acelea în care a existat prevederea expresă a decedatului, AR FI ILEGALĂ pentru că se încalcă demnitatea persoanei răposate!

Aici e drept că şi pe la Patriarhie sunt anumite capete „dăştepte” foarte, în genul lui popa Stoica, ce emit comunicate fără să cerceteze cu nişte jurişti implicaţiile în viitor faţă de situaţia anterioară. Tot din nefericire, observăm că şi implicarea Prealatului Daniel în problema orei de Religie a venit foarte prompt: greutatea a fost lăsată tot pe umerii preoţimii de rând în procesul de convingere a păsoriţilor de a semna grabnic formularele impuse de domnul Pricopie.

PS:

Victor Roncea semnalează un material Agerpres care dezvăluie ilegalitatea în care este adus Ministerul „Educaţiei” prin deciziile aberante ale lui Pricopie.

Preotul Eugen Tănăsescu emite şi dânsul nşite opinii de bun simţ,venind cu nişte propuneri adresate Parlamentului pentru stingerea disputei privind ora de religie.

Reclame

Licheaua perfectă: SORIN ILIEŞIU


Dacă nu-l ştiţi, e un nene cu părul alb care se tot bate cu pumnu-n piept cât de liberal ar fi el. Mai că nu spune că el a supt liberalismul de la ţâţa mamei lui. Dar, dacă încerci să-i vezi biografia, dai de un tablou care-l apropie mai mult de spectrul unui cameleon, unui lingău şi sicofant în acelaşi timp. Toate cururile politice le-a pupat DAAAR, în acelaşi timp, avea grijă să-şi creeze şi imagine de mare opozant. Ca toţi GDS-iştii de altfel. Pentru că nenea Ilieşiu este unul din cei care au răspuns „Prezent!” atunci când lepădătura stalinistă Brucan înfiinţa, din considerente ideologice pe termen lung, clubul cripto-marxist cunoscut drept GDS („Grupul de Dialog Social”). Şi a rămas acolo, în GDS, până prin 2102 când, brusc!, a realizat că GDS-ul îl pupă-n dos prea mult pe Băsescu. Şi s-a delimitat. S-a delimitat el, Ilieşiu, care ŞI EL pupase ani de-a rândul acelaşi popou băsist. Şi nu numai din conisderente partizane cât şi, cred eu, pecuniare. Uite, îl vedem şi printre autorii celebrului „Raport al Comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului”, cale „Raport Tismăneanu”! Dar… în ce calitate? De cineast? De politruc al „Alianţei Civice”? Nu ştiu. Cred că nimeni, în afară de Băsescu şi Tismăneanu, nu ştie de ce.

 

Sursa: http://sibiu.justitiarul.ro

 

Dar îl vedem pe acest şmenar politic că-şi schimbă tabăra în 2012. Şi devine, de-odată, un invitat drag al Antenei 3 care, din 2012 până astăzi nu se mai satură de el. Poate pentru calitatea de „membru al PNL neînscris oficial” (sic!), după cum se autocaracterizează în CV-ul propriu. Ei, poate exagerez şi eu cu cameleonismul său instant. Poate or fi fost semne premonitorii. De exemplu, ceva nemulţumire faţă de Băsescu s-ao fi acumulat la el pentru că nu a fost răsplătit cum se cuvine în 2011 şi nu l-a numit preşedintele său mult iubit la şefia TVR. Sau poate mai curând o fi simţit încotro bate vântul schimbării şi în 2012 a schimbat tabăra. A trădat, adică. Apoi a mai trădat o dată! Pe cei de la PNL, formaţiune care nu numai că-l primise în rândul său, dar îl propulsase în Parlamentul României, că nu se putea un locuşor de duzină pentru hahalera cu pretenţii, ci un fotoliu cât mai comod. Dar impostorul libearl, ca orice escroc de carieră, trâmbiţează despre sinme că ar apăra tradiţiile naţional-liberalismului „trădat de Crin” şi, cu ajutorul ingineriilor politice ale lui Victor Ponta, crează o disidenţă numită „Partidul Liberal Reformator”, care formaţiune nici nu se ştie dacă există legal. Nu ştim cum s-o împăca ideile neokominterniste profesate vreme de 20 de ani în cadrul GDS cu liberalismul îmbrăţişat brusc dar se observă că specimenul nu are nici o jenă. Curat ca personajul principal din „…escu”.

Cele mai amuzante portrete sunt, însă, cele în care este descris de foştii tovarăşi de cauze. Ia citiţi aici:

Brânduşa Armanca – Mărirea și decăderea ”nătărăului” de serviciu:

 

„O ilustrare expresivă a sindromului ”uselitei” este cazul Sorin Ilieșiu. Figură omniprezentă pe baricada revoluționară a tranziției românești, Ilieșiu se descrie în toate biografiile ca un luptător neobosit împotriva comunismului. Da, el este autorul serialului de apeluri pentru condamnarea comunismului, el este omul căruia i se datorează cea mai extinsă producție postdecembristă de apeluri, manifeste, comunicate, replici și alerte, cu puncte fixe ”Jos Iliescu!” și ”Jos comunismul!”. Un exaltat autentic, Ilieșiu a fost cooptat fără rezerve peste tot unde strigătul lui avea rezonanță: GDS, Societatea Timișoara, organizații monarhiste, asociații umanitare și, mai mult, în Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România sub conducerea lui Vladimir Tismăneanu. Calificat ca un tip bizar, a fost îmbrățișat, gratulat, premiat. Biografia sa de profesor și cineast cu producții remarcabile ca Piața Universității (împreună cu Stere Gulea și Vivi Drăgan Vasile), Apocalipsa după Cioran (autor Gabriel Liiceanu), Monarhia salvează România, precum și numeroase filme de ficțiune, l-a făcut plauzibil pentru intelectualii dedicați procesului de democratizare. Un semn de întrebare asupra consecvenței sale a ridicat distincția ”Meritul pentru învățământ” acordată de președintele Ion Iliescu în 2004. După ani de ”Jos Iliescu!”, Sorin Ilieșiu n-a refuzat-o. Ba chiar s-a mândrit cu ea.”

 

Dorin Dobrincu – Scrisoare către Sorin Ilieşiu:

„Nu pot uita ca dvs. ati fost membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, calitate in care ati asumat Raportul final in integralitatea lui. Ba mai mult, l-ati sustinut in mod public, inclusiv in anii 2006-2009/2010 (daca memoria nu ma insala inclusiv in unele emisiuni ale unor televiziuni altfel deloc binevoitoare cu activitatea Comisiei amintite). Si nu v-ati dezis nici de actiunile dlui Vladimir Tismaneanu in acei ani. Si nu v-ati dezis nici de activitatea colegilor dvs., membri sau experti ai Comisiei. In eventualitatea in care ati uitat, precizez ca eu insumi am lucrat ca expert in cadrul Comisiei. Asadar, nu reusesc sa inteleg cum de o activitate buna timp de mai multi ani a devenit pur si simplu rea in ultimul timp. Si nu reusesc sa inteleg cum de presedintele, membrii si expertii Comisii erau merituosi in primii ani, dar nu au mai fost dupa aceea, ba dimpotriva, si tot cu referire la aceeasi activitate.”

 

Liviu Ioan Stoiciu – Regizorul Sorin Ilieşiu face un apel pentru memoria lui Emil Cioran. Tentativă de linşaj mediatic în Cazul Breban?

„Regizorul Sorin Ilieşiu, «coautor – împreună cu Gabriel Liiceanu – al filmului documentar de lung-metraj „Apocalipsa după Cioran” prezentat în aceste zile de ICR-Paris, ICR-Madrid, ICR-Stockholm, ICR-Budapesta, ICR-Berlin, ICR-Viena, ICR-New-York», cu frică de Dumnezeu şi susţinător al regimului Băsescu (se abţine să-i condamne samavolnicia, abuzurile, incompetenţa, iresponsabilitatea, dovedite zilnic), trimite un „Apel pentru memoria lui Emil Cioran, cel mai profund şi cel mai rafinat gânditor despre umanitate şi Dumnezeu” (frumos zis), la derută, către cei ce sunt la guvernare acum, personal premierului, Emil Boc, ministrului Culturii, Kelemn Hunor, ministrului Educaţiei, Daniel Funeriu şi ministrului de Externe, Teodor Baconschi, plus primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu”

 

Şi bomboana pe colivă, un articol pe care l-am descoperit în ultima clipă şi care-mi confirmă vorbele:

Marius Albin Marinescu – Sorin Ilieşiu, un regizor mediocru de filme documentare, este candidatul PNL în colegiul 1 Sibiu pentru Senat. Regizor de filme este doar după 1989, înainte fiind operator de imagine în filme omagiale de felul acestora: „Cununa de lauri” – 80 de minute, 1986, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Aurel Kostrakiewicz, Liviu Pojoni, Adrian Drăguşin, Ioan Dobre (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la data de 23 august 1986 pe stadionul naţional „23 August”) sau „Sărbătoare în mai” (Imn pentru primăvara ţării) – 80 de minute, 1987, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Basarab Smărăndescu, Gabriel Kossuth (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la 1 Mai 1987 în Sala Polivalentă, Bucureşti). După cum se poate lesne observa, linsul bucilor prezidenţiale dura fix 80 de minute, nici mai mult, nici mai puţin şi era nevoie de 3 – 4 operatori de imagine ca să surprindă evenimentele „istorice” din toate poziţiile, ca în filmele porno!
După evenimentele din decembrie 1989, Sorin Ilieşiu s-a lepădat de carnetul de membru de partid comunist şi s-a reorientat rapid spre treptele către piramida succesului capitalist, deşi abia coborâse pe scara de incendiu a comunismului în flăcări. În 1990 se afla deja în Grupul pentru Dialog Social (GDS), colectiv de intelectuali, majoritatea alogeni cu porniri antiromâneşti, camuflate de atitudini anticomuniste, pseudo-democratice şi globalizatoare, înfiinţat de evreul Silviu Brucan în decembrie 1989 cu sprijinul financiar al evreului ungaro-american  George Soros, sosit în România chiar în ianuarie 1990. Celor cu memoria scurtă le reamintesc că acestor indivizi din GDS şi celor din „Fundaţia Soros” înfiinţată tot în ianuarie 1990 cu ocazia sosirii „tătucului” sionist în România, devenită  „Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, finanţată în continuare de George Soros, trebuie să le mulţumim pentru înlocuirea termenului de ţigan cu cel de „rom”, special ca să se creeze confuzia, la nivel mondial, cum că România este ţara romilor (ţiganilor)!
În continuare, între două filmuleţe documentare tip manifest, domnul fost tovarăş Ilieşiu şi-a descoperit vocaţia de reclamagiu pe stil nou, adică „apelangiu” – un cuvânt nou, pe care nu o să-l găsiţi în dicționarul limbii române şi pe care-l dedic regizorului – acesta fiind promotorul şi primul semnatar al unor numeroase apeluri cărora s-au alăturat numeroşi alţi semnatari din rândul intelectualilor, unii de bună credinţă, alţii din oportunism şi din dorinţa de a-şi promova propria imagine, la fel ca şi iniţiatorul. Iată câteva dintre aceste apeluri ale telefonistului şi alarmistului de serviciu, Sorin Ilieşiu: Apelul pentru România (14 iunie 2005); Apel (personal) către președintele Traian Băsescu pentru a condamna comunismul ca nelegitim (19 octombrie 2005); Apelul (colectiv) către Președintele României pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim și criminal (10 martie 2006); Apelul pentru condamnarea internațională a criminalității și nelegitimității comunismului (17 mai 2006) – acesta este altul, adresat Organizației Națiunilor Unite, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Parlamentului European, Congresului SUA, Societății civile din fostele țări comuniste şi probabil Galaxiei, Universului. Atenţie a nu se confunda cu apelurile anterioare, deoarece se supără „apelangiul” că-i încurcăm borcanele. Oare le are pe toate în raft? La borcane m-am referit. Şi mai sunt încă o suită de 6 – 7 apeluri, dar cred că v-am plictisit suficient. Nu ştiu cum de nu s-a plictisit Ilieşiu atunci când le-a redactat.
Reamintim, tot celor cu memoria scurtă, că în anul 2007, la prima suspendare a lui Traian Băsescu, domnul Sorin Ilieşiu a iniţiat, fiind specialist, un nou apel în favoarea preşedintelui. Acel apel a fost semnat de peste o sută de intelectuali, convinşi de Ilieşiu că Băsescu reprezintă „calea cea dreaptă” . În decembrie 2009, Sorin Ilieşiu era în culmea fericirii că Traian Băsescu, colegul său de luptă anticomunistă, câștigase un nou mandat la Cotroceni. Se aştepta ca pentru serviciile oferite marinarului să fie răsplătit cu funcţia de preşedinte al televiziunii române de stat (TVR), dar Băsescu i-a dat cu flit, stârnind mânia în veşnicul protestatar. Acesta l-a aşteptat pe preşedinte la cotitură, iar ocazia de a se răzbuna nu s-a lăsat prea mult aşteptată, ea sosind în urma unor aprecieri nu tocmai măgulitoare ale lui Traian Băsescu la adresa regelui Mihai. Brusc Ilieşiu şi-a amintit că este monarhist, mai ales că regizase în 1992 filmuleţul „Monarhia salvează România”, doar de 34 de minute, mai puţin de jumătate din cele 80 de minute dedicate imaginilor cu Ceauşescu din vremurile de glorie! Aşa că domnul Ilieşiu a mai lansat un apel – cred că şi el le-a pierdut şirul! – de data aceasta solicitând demisia preşedintelui pe care-l adulase până mai ieri. Fain caracter, nu-i aşa?
Imediat după acest apel, din iunie 2011, Sorin Ilieşiu a fost invitat la postul de televiziune „Antena 3″ ca să completeze corul voiculescian al denigratorilor lui Băsescu. „Om vertical”, acest fost lacheu băsescian, a început să-şi atace furibund fostul idol. Grafoman înrăit, individul s-a pornit să bombardeze cu puzderie de scrisori redacţiile publicaţiilor ostile preşedintelui. Mai mult, s-a luat la trântă cu ‘telectualii de la GDS şi aceia l-au dat afară din grupul lor de snobi. L-a atacat pe Andrei Pleşu, vai ce sacrilegiu!, a strigat în cor gaşca erudiţilor, după care i-au spus proaspătului antibăsist să se care din clubul cel select inaugurat de Soros în urmă cu 22 de ani. Când i-au arătat ăia uşa nimeni dintre miile de semnatari ale multiplelor sale apeluri nu i-a sărit în apărare, aşa că asta spune ceva şi despre caracterul acelor semnatari de profesie. Ca să fie tacâmul complet, Sorin Ilieşiu a fost „băgat afară” şi din Societatea Timişoara. Iată cum explică cei de la Societatea Timişoara excluderea oportunistului: „Îl asigurăm pe fostul nostru coleg Sorin Ilieşiu că nefiind atât de preocupaţi precum domnia sa de antibăsism am văzut mai limpede derapajele de la democraţie din ţara noastră la care domnia sa, furat de obsesia antiprezidenţială de care nu suntem răspunzători şi pentru care nu îl putem ajuta, a fost parte activă. Ca să-i dovedim încă o dată că nu suntem parte a obsesiei sale antibăsesciene, îi reamintim că Societatea Timişoara a susținut încă din 3 iulie faptul că avem de-a face cu un puci parlamentar de felul celui din Paraguay.”
Metamorfozarea lui Sorin Ilieșiu, din anticomunist  în aliat al securistului Dan Voiculescu şi al comunistului Ion Iliescu, a fost răsplătită cu un colegiu pe listele USL, taman la Sibiu. Aici a sosit abia la jumătatea perioadei de timp alocată campaniei electorale şi a dovedit că habar nu are din câţi alegători este alcătuit Colegiul 1 Sibiu (Senat), unde o să candideze. Ilieșiu a susţinut în prima sa conferinţă de presă de la Sibiu  că sunt  60.000 de alegători, deşi cifra reală de pe liste este de 143.310 cetăţeni cu drept de vot. Distractiv a fost că şi-a ţinut conferinţa de presă la sediul PSD, fiind vegheat de tabloul lui Ion Iliescu, personaj înfierat cu tărie în documentarul său „Piața Universității – România”, ceea ce l-a făcut să declare: „Nu mă simt confortabil cu portretul lui Ion Iliescu în față. Adrian Năstase a fost însă un premier bun, de valoare și România ar fi avut de câștigat dacă în locul lui Traian Băsescu l-am fi avut acum pe Adrian Năstase. Ion Iliescu a jucat în filmul meu despre Piața Universității, dar mai multe nu vreau să comentez de el”. Bravo nene, ai ajuns să te declari admiratorul puşcăriaşului Adrian Năstase, admirator al unui individ care a nenorocit România şi care doar pentru vânzarea frauduloasă a companiei „Petrom” către austrieci,  cu tot cu rezervele de petrol ale ţării, trebuia condamnat la temniţă pe viaţă pentru înaltă trădare de patrie! Pentru asta trebuia judecat balaoacheşul Năstase, nu pentru fleacuri tip „mătuşa Tamara” sau „Trofeul calităţii”!!!
Iată ce a mai slobozit pe orificiul care-i ţine loc de gură „marele cineast”: „Dacă voi fi parlamentar, voi iniția o lege normală pentru alegerile parlamentare. Nu mi se pare normal că trebuie să faci rost de fonduri pentru campania electorală. Nu statul ar trebui să plătească campania. Ziarele, televiziunile, radiourile să fie obligate să prezinte programele electorale ale candidaților, să o facă gratuit.” Ce spui, Franz, chiar aşa? Nu vrei să-ţi facem şi pedichiura sau măcar să-ţi aranjăm freza? Da’ de o clismă ce spui? Ehei, uite că ai noroc cu publicaţia noastră. Noi te facem cunoscut sibienilor gratis, măi domnule candidat Agamiţă Dandanache!
Printre alte bazaconii, Ilieşiu a mai spus că se simte aproape de sibieni, fiindcă fiică-sa se mărită cu un tip al cărui tată este sibian. După care a înşirat nişte proiecte copiate de la alţii sau „fumate” în alegerile trecute. Iată cum a comentat ironic un sibian pe site-ul unei publicaţii locale:
„Domnule Ilieşiu, Temele dumneavoastră de campanie sunt în cea mai fericită exprimare răsuflate şi incorecte. Participarea bugetului judeţului la bugetul naţional face referire la date statistice din 2004.Ţineţi cont de sumele uriaşe primite de Sibiu în 2006-2009. Mai bine să promiteţi un audit al modului cum au fost cheltuite milioanele de euro în această perioadă. În ce priveşte UNESCO şi bla-blaurile privind respectul academic mai lasă-ne. Nu sunteţi din piesa aceasta.  Sunteţi un AGAMIŢĂ paraşutat în Sibiu ca urmare a incompetenţei liderilor USL, în special a conservatorilor sibieni. Vă repet: nu sunteţi din acest spectacol, iar abureala cu viitorul ginere şi cuscru sibian este penibilă.”
La începutul campaniei, domnul Sorin Ilieşiu declara de la Bucureşti că şi el se consideră sibian pentru că vorbeşte cu „no”… No atunci, babule dragă, lasă-ne în durerea noastră şi servus mult până la Festivalul filmului documentar Astra, care are loc la noi în oraş, că-ţi stă mai bine acolo decât în Senatul României! Cât despre apeluri, eu zic să te rezumi la cel de seară şi să numeri doar încălţămintea de la intrare, ca să vezi dacă-i toată familia prezentă, inclusiv viitoarea mireasă care îţi va aduce un ginerică sibian. Măcar cu atât să te alegi şi matale de pe meleagurile noastre…

 

Sorin Ilieşiu, un regizor mediocru de filme documentare, este candidatul PNL în colegiul 1 Sibiu pentru Senat. Regizor de filme este doar după 1989, înainte fiind operator de imagine în filme omagiale de felul acestora: „Cununa de lauri” – 80 de minute, 1986, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Aurel Kostrakiewicz, Liviu Pojoni, Adrian Drăguşin, Ioan Dobre (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la data de 23 august 1986 pe stadionul naţional „23 August”) sau „Sărbătoare în mai” (Imn pentru primăvara ţării) – 80 de minute, 1987, scenariul Nicolae Dragoş, regia Anghel Mora, imaginea: Sorin Ilieşiu, Basarab Smărăndescu, Gabriel Kossuth (film de propagandă comunistă despre un spectacol omagial dedicat lui Nicolae Ceauşescu, organizat la 1 Mai 1987 în Sala Polivalentă, Bucureşti). După cum se poate lesne observa, linsul bucilor prezidenţiale dura fix 80 de minute, nici mai mult, nici mai puţin şi era nevoie de 3 – 4 operatori de imagine ca să surprindă evenimentele „istorice” din toate poziţiile, ca în filmele porno!
După evenimentele din decembrie 1989, Sorin Ilieşiu s-a lepădat de carnetul de membru de partid comunist şi s-a reorientat rapid spre treptele către piramida succesului capitalist, deşi abia coborâse pe scara de incendiu a comunismului în flăcări. În 1990 se afla deja în Grupul pentru Dialog Social (GDS), colectiv de intelectuali, majoritatea alogeni cu porniri antiromâneşti, camuflate de atitudini anticomuniste, pseudo-democratice şi globalizatoare, înfiinţat de evreul Silviu Brucan în decembrie 1989 cu sprijinul financiar al evreului ungaro-american  George Soros, sosit în România chiar în ianuarie 1990. Celor cu memoria scurtă le reamintesc că acestor indivizi din GDS şi celor din „Fundaţia Soros” înfiinţată tot în ianuarie 1990 cu ocazia sosirii „tătucului” sionist în România, devenită  „Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, finanţată în continuare de George Soros, trebuie să le mulţumim pentru înlocuirea termenului de ţigan cu cel de „rom”, special ca să se creeze confuzia, la nivel mondial, cum că România este ţara romilor (ţiganilor)!
În continuare, între două filmuleţe documentare tip manifest, domnul fost tovarăş Ilieşiu şi-a descoperit vocaţia de reclamagiu pe stil nou, adică „apelangiu” – un cuvânt nou, pe care nu o să-l găsiţi în dicționarul limbii române şi pe care-l dedic regizorului – acesta fiind promotorul şi primul semnatar al unor numeroase apeluri cărora s-au alăturat numeroşi alţi semnatari din rândul intelectualilor, unii de bună credinţă, alţii din oportunism şi din dorinţa de a-şi promova propria imagine, la fel ca şi iniţiatorul. Iată câteva dintre aceste apeluri ale telefonistului şi alarmistului de serviciu, Sorin Ilieşiu: Apelul pentru România (14 iunie 2005); Apel (personal) către președintele Traian Băsescu pentru a condamna comunismul ca nelegitim (19 octombrie 2005); Apelul (colectiv) către Președintele României pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim și criminal (10 martie 2006); Apelul pentru condamnarea internațională a criminalității și nelegitimității comunismului (17 mai 2006) – acesta este altul, adresat Organizației Națiunilor Unite, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Parlamentului European, Congresului SUA, Societății civile din fostele țări comuniste şi probabil Galaxiei, Universului. Atenţie a nu se confunda cu apelurile anterioare, deoarece se supără „apelangiul” că-i încurcăm borcanele. Oare le are pe toate în raft? La borcane m-am referit. Şi mai sunt încă o suită de 6 – 7 apeluri, dar cred că v-am plictisit suficient. Nu ştiu cum de nu s-a plictisit Ilieşiu atunci când le-a redactat.
Reamintim, tot celor cu memoria scurtă, că în anul 2007, la prima suspendare a lui Traian Băsescu, domnul Sorin Ilieşiu a iniţiat, fiind specialist, un nou apel în favoarea preşedintelui. Acel apel a fost semnat de peste o sută de intelectuali, convinşi de Ilieşiu că Băsescu reprezintă „calea cea dreaptă” . În decembrie 2009, Sorin Ilieşiu era în culmea fericirii că Traian Băsescu, colegul său de luptă anticomunistă, câștigase un nou mandat la Cotroceni. Se aştepta ca pentru serviciile oferite marinarului să fie răsplătit cu funcţia de preşedinte al televiziunii române de stat (TVR), dar Băsescu i-a dat cu flit, stârnind mânia în veşnicul protestatar. Acesta l-a aşteptat pe preşedinte la cotitură, iar ocazia de a se răzbuna nu s-a lăsat prea mult aşteptată, ea sosind în urma unor aprecieri nu tocmai măgulitoare ale lui Traian Băsescu la adresa regelui Mihai. Brusc Ilieşiu şi-a amintit că este monarhist, mai ales că regizase în 1992 filmuleţul „Monarhia salvează România”, doar de 34 de minute, mai puţin de jumătate din cele 80 de minute dedicate imaginilor cu Ceauşescu din vremurile de glorie! Aşa că domnul Ilieşiu a mai lansat un apel – cred că şi el le-a pierdut şirul! – de data aceasta solicitând demisia preşedintelui pe care-l adulase până mai ieri. Fain caracter, nu-i aşa?
Imediat după acest apel, din iunie 2011, Sorin Ilieşiu a fost invitat la postul de televiziune „Antena 3″ ca să completeze corul voiculescian al denigratorilor lui Băsescu. „Om vertical”, acest fost lacheu băsescian, a început să-şi atace furibund fostul idol. Grafoman înrăit, individul s-a pornit să bombardeze cu puzderie de scrisori redacţiile publicaţiilor ostile preşedintelui. Mai mult, s-a luat la trântă cu ‘telectualii de la GDS şi aceia l-au dat afară din grupul lor de snobi. L-a atacat pe Andrei Pleşu, vai ce sacrilegiu!, a strigat în cor gaşca erudiţilor, după care i-au spus proaspătului antibăsist să se care din clubul cel select inaugurat de Soros în urmă cu 22 de ani. Când i-au arătat ăia uşa nimeni dintre miile de semnatari ale multiplelor sale apeluri nu i-a sărit în apărare, aşa că asta spune ceva şi despre caracterul acelor semnatari de profesie. Ca să fie tacâmul complet, Sorin Ilieşiu a fost „băgat afară” şi din Societatea Timişoara. Iată cum explică cei de la Societatea Timişoara excluderea oportunistului: „Îl asigurăm pe fostul nostru coleg Sorin Ilieşiu că nefiind atât de preocupaţi precum domnia sa de antibăsism am văzut mai limpede derapajele de la democraţie din ţara noastră la care domnia sa, furat de obsesia antiprezidenţială de care nu suntem răspunzători şi pentru care nu îl putem ajuta, a fost parte activă. Ca să-i dovedim încă o dată că nu suntem parte a obsesiei sale antibăsesciene, îi reamintim că Societatea Timişoara a susținut încă din 3 iulie faptul că avem de-a face cu un puci parlamentar de felul celui din Paraguay.”
Metamorfozarea lui Sorin Ilieșiu, din anticomunist  în aliat al securistului Dan Voiculescu şi al comunistului Ion Iliescu, a fost răsplătită cu un colegiu pe listele USL, taman la Sibiu. Aici a sosit abia la jumătatea perioadei de timp alocată campaniei electorale şi a dovedit că habar nu are din câţi alegători este alcătuit Colegiul 1 Sibiu (Senat), unde o să candideze. Ilieșiu a susţinut în prima sa conferinţă de presă de la Sibiu  că sunt  60.000 de alegători, deşi cifra reală de pe liste este de 143.310 cetăţeni cu drept de vot. Distractiv a fost că şi-a ţinut conferinţa de presă la sediul PSD, fiind vegheat de tabloul lui Ion Iliescu, personaj înfierat cu tărie în documentarul său „Piața Universității – România”, ceea ce l-a făcut să declare: „Nu mă simt confortabil cu portretul lui Ion Iliescu în față. Adrian Năstase a fost însă un premier bun, de valoare și România ar fi avut de câștigat dacă în locul lui Traian Băsescu l-am fi avut acum pe Adrian Năstase. Ion Iliescu a jucat în filmul meu despre Piața Universității, dar mai multe nu vreau să comentez de el”. Bravo nene, ai ajuns să te declari admiratorul puşcăriaşului Adrian Năstase, admirator al unui individ care a nenorocit România şi care doar pentru vânzarea frauduloasă a companiei „Petrom” către austrieci,  cu tot cu rezervele de petrol ale ţării, trebuia condamnat la temniţă pe viaţă pentru înaltă trădare de patrie! Pentru asta trebuia judecat balaoacheşul Năstase, nu pentru fleacuri tip „mătuşa Tamara” sau „Trofeul calităţii”!!!
Iată ce a mai slobozit pe orificiul care-i ţine loc de gură „marele cineast”: „Dacă voi fi parlamentar, voi iniția o lege normală pentru alegerile parlamentare. Nu mi se pare normal că trebuie să faci rost de fonduri pentru campania electorală. Nu statul ar trebui să plătească campania. Ziarele, televiziunile, radiourile să fie obligate să prezinte programele electorale ale candidaților, să o facă gratuit.” Ce spui, Franz, chiar aşa? Nu vrei să-ţi facem şi pedichiura sau măcar să-ţi aranjăm freza? Da’ de o clismă ce spui? Ehei, uite că ai noroc cu publicaţia noastră. Noi te facem cunoscut sibienilor gratis, măi domnule candidat Agamiţă Dandanache!
Printre alte bazaconii, Ilieşiu a mai spus că se simte aproape de sibieni, fiindcă fiică-sa se mărită cu un tip al cărui tată este sibian. După care a înşirat nişte proiecte copiate de la alţii sau „fumate” în alegerile trecute. Iată cum a comentat ironic un sibian pe site-ul unei publicaţii locale:
„Domnule Ilieşiu, Temele dumneavoastră de campanie sunt în cea mai fericită exprimare răsuflate şi incorecte. Participarea bugetului judeţului la bugetul naţional face referire la date statistice din 2004.Ţineţi cont de sumele uriaşe primite de Sibiu în 2006-2009. Mai bine să promiteţi un audit al modului cum au fost cheltuite milioanele de euro în această perioadă. În ce priveşte UNESCO şi bla-blaurile privind respectul academic mai lasă-ne. Nu sunteţi din piesa aceasta.  Sunteţi un AGAMIŢĂ paraşutat în Sibiu ca urmare a incompetenţei liderilor USL, în special a conservatorilor sibieni. Vă repet: nu sunteţi din acest spectacol, iar abureala cu viitorul ginere şi cuscru sibian este penibilă.”
La începutul campaniei, domnul Sorin Ilieşiu declara de la Bucureşti că şi el se consideră sibian pentru că vorbeşte cu „no”… No atunci, babule dragă, lasă-ne în durerea noastră şi servus mult până la Festivalul filmului documentar Astra, care are loc la noi în oraş, că-ţi stă mai bine acolo decât în Senatul României! Cât despre apeluri, eu zic să te rezumi la cel de seară şi să numeri doar încălţămintea de la intrare, ca să vezi dacă-i toată familia prezentă, inclusiv viitoarea mireasă care îţi va aduce un ginerică sibian. Măcar cu atât să te alegi şi matale de pe meleagurile noastre…

 

Monica Ghiurco: SCRISOARE DESCHISĂ către Stelian Tănase


 

Stimate domnule Stelian Tănase,

 

 

 

Nu v-am felicitat de ziua dumneavoastră, permiteţi-mi să o fac acum:
La mulţi ani! A fost prea mare înghesuială la uşa biroului
dumneavoastră. Mulţi prieteni care îşi doresc emisiuni la TVR, şi mai
mulţi subalterni dornici să vă intre în graţii… Sinceră să fiu, nu am
vrut să vă stric ziua întrebându-vă de ce aţi decis să vă începeţi
interimatul în fruntea TVR cu un act de cenzură. Asupra unui
documentar istoric premiat de APTR, intitulat „Moştenirea clandestină”
şi realizat de subsemnata. Am tot sperat că nu a fost decât o eroare
tehnică sau umană, sau pur şi simplu o neînţelegere speculată cu
abilitate de cine ştie cine şi cu ce intenţii… Speranţa mea s-a
spulberat însă, brutal, ieri, ascultându-vă conferinţa de presă în
care aţi făcut afirmaţii de o gravitate extremă la adresa filmului pe
care l-am făcut şi care v-a iritat atât de mult încât aţi trecut peste
orice reguli şi v-aţi impus voinţa în mod arbitrar.

Atunci când descrieţi un produs de televiziune în termenii:
„intoxicare şi propagandă, securistă şi comunistă”, sunt sigură că
aveţi o serie de probe solide în susţinerea acestor afirmaţii
defăimătoare.

Intimidanta corecţie publică pe care aţi considerat necesar să mi-o
aplicaţi live pe TVR1 mă determină, domnule Stelian Tănase, să vă
solicit, cu toată aprecierea şi respectul cuvenit unui istoric de
reputaţia dvs., să vă motivaţi afirmaţiile făcute. Constat cu regret
că în calitate de director general interimar îmi cenzuraţi filmul, iar
în calitate de istoric îmi faceţi un proces de intenţie nemeritat şi
neargumentat.

Un pretext minunat pentru a stabili de unul singur că nu aţi găsit în
TVR jurnalişti de calitate, ci doar simpli slujbaşi la stat,
netalentaţi, lipsiţi de valoare, neinteresanţi pentru marile planuri
editoriale pe care le aveţi cu Televiziunea Publică. Motiv pentru care
sunteţi „nevoit”, nu-i aşa? să recurgeţi masiv la colaborări externe.

Statutul ziaristului din televiziunea publică nu îmi conferă numai
dreptul, ci mai ales obligaţia de a mă „opune în mod făţiş oricărei
încercări de monopolizare, oligarhizare, distorsionare sau cenzurare a
informaţiilor de interes public, ca şi oricărui tip de influenţă care
ar putea afecta liberul acces la informaţie al cetăţeanului” (Art.
31). Vă anunţ că în calitatea mea de ziarist al televiziunii publice
am libertatea de a prezenta opinii nepopulare, în mod argumentat,
bineînţeles! Spre deosebire de dvs., care din postura de Director
General interimar v-aţi rezumat la a-mi face un proces de intenţie şi
atât.

În final, îmi permit să vă reamintesc personalităţile care apar în
acest film, ale căror opinii şi mărturii au construit analiza
subiectelor prezentate de-a lungul celor 10 episoade: acad. Dinu C.
Giurescu (istoric), acad. Dan Berindei (istoric), acad. Florin
Constantiniu (istoric), dr. Larry Watts (cercetător american), prof.
univ. dr. Cristian Troncotă (istoric), prof. univ. dr. Mihai Retegan
(istoric), prof. univ. dr. Ioan Scurtu (istoric, fost director al
Arhivelor Naţionale), conf. univ. dr. Laurenţiu Constantiniu
(specialist în spaţiul ex-sovietic), col.(r) Filip Teodorescu (fost
locţiitor al şefului Direcţiei a III-a, Contraspionaj) ambasador
Romulus Ioan Budura (diplomat de carieră, sinolog), generalul de
armată (r) Mircea Chelaru (fost şef al Statului Major General al
Armatei Române), ambasador Traian Bordeianu (reprezentatul României la
CAER), Lavinia Betea (jurnalist), Marius Oprea (istoric), precum şi
supravieţuitori din închisorile comuniste care au descris
inimaginabila teroare la care au fost supuşi în vremea regimului
trecut.

Sunt sigură că dacă vreunul dintre istoricii de prestigiu din lista de
mai sus ar fi sesizat neadevăruri istorice în filmul meu, ar fi fost
primii care le-ar fi semnalat şi cu siguranţă Consiliul Naţional al
Audiovizualului ar fi sancţionat Televiziunea Română.

Iată de ce aştept cu mare interes să aflu ce anume v-a nemulţumit atât
de tare la filmul „Moştenirea clandestină”. În caz contrar, îmi rezerv
dreptul de a mă adresa justiţiei pentru defăimare profesională şi
manipulare a opiniei publice.

Cu consideraţie,
Monica Ghiurco
jurnalist TVR

SURSA: https://www.facebook.com/mona.ghiurco/posts/1394127747521692#

Zvonul ca proptea politică – Muzeul Ţăranului Român şi tupeiştii din jurul său


În cazul de faţă vorbim de un domn numit Virgil Niţulescu, director şi pe timpul PeDe-Lingăilor, şi pe timpul USLaşilor (c-aşa-i în cotocobităceală) al Muzeului Ţăranului Român. Politruc (a)cultural îl numea Claudiu Târziu cu ceva vreme în urmă – uitaţi aici – şi continua în descriere cu un citat din Andrei Pleşu: „Un zvon în care nu vreau să cred e că unul dintre aspiranţii la directorat ar fi fostul secretar de stat Virgil Niţulescu, de la Ministerul Culturii. Îl ştiu de mult. Iniţial, am crezut în candoarea lui. Între timp s-a instalat în postura unei mediocrităţi vesele, de funcţionar hârşit în rele. Mi-e greu să înţeleg de ce vrea acest directorat. În materie de etnografie e nul. În materie de caracter e, ca să zicem aşa, aproximativ. Se crede un administrator? Să caute vreun şantier sau vreo circă financiară. Altfel, va rămâne în memoria noastră ca un demolator de duzină, înălţat pe ruinele unui lucru bine făcut” Cred că aţi remarcat sublinierea cuvântului zvon, doară zvonistica ce devenea realitate era la ordinea zilei în timpul guvernărilor Băsescu-Boc din urmă cu nu mulţi ani.

 

Acest Virgil Niţulescu s-a evidenţiat (ŞI EL!) prin politica sa anti-creştină culturală dar în spiritul corectitudinii politice la putere în zilele noastre, transformând MuzeulŢăranului Român într-o oficină a propagandei sodomite. Pentru cei ce au uitat – şi, din păcate, suferă mulţi de amnezie „culturală” – le reamintesc de scandalul de la MŢR ivit cu ocazia desfăşurării „Lunii LGBT”. Mă voi ajuta iarăşi de articolele publicate de Claudiu Târziu – de aici şi aici – şi în care i se cerea DEMISIA. Sau demiterea, lucru foarte greu, de vreme ce „are proptele politice solide”. Peste câteva luni, în septembrie 2013 (deci nu demult!), apărea chiar şi un „Comitet pentru salvgardarea MŢR”, după cum citim pe blogul aceluiaş Claudiu Târziu. Interesant că nu aflăm printre semnatari numele lui Cristian Preda.

 

Dar de ce ar fi trebuit să apară numele politologului, politicianului şi politrucului Cristian Preda? Pentru că suntem în căutarea cercului de proptele politice ale celor care distrug MŢR. Iar în demers trebuie să vedem unde îşi au izvorul ZVONURILE create pentru a-l spijin pe cel care, în condiţiile în care la conducerea Ministerului Culturii a venit un creştin (fie el şi răspopit), ar putea să-şi piardă postul.

 

Păi domnul Cristian Preda este într-o amiciţie de idei cu fostul ministru de la Cultură, Daniel Barbu zis „Cianură”. Îşi au numitorul comun în apartenenţa la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. Ambii sunt vajnici apărători ai „minorităţilor sexuale” şi a umanitarelor deziderate ale RMGC. Nu contează că sunt în structuri politice diferite, doară trăim în coabităceală şi prin urmare este firească orice apropiere. Îi mai leagă şi apartenenţa „dilematică” şi, de aici, ideologia ce-i uneşte îmi pare evidentă.

 

Ori, după aberantele decizii şi afirmaţii ale lui Daniel Barbu, îndepărtarea sa era aproape certă. Aşa că de ce să nu lase în urmă un ou fierbinte urmaşului de scaun ministerial? Poate convenea şi anumitor interese ce cloceau în mintea premierului Victor Ponta: de jaf şi de furt. Deci, dacă au existat planuri de „comasare”, ele au fost realizate ÎN MINISTERUL CULTURII doar în perioada Daniel Barbu. Poate chiar ca urmare a unui ordon ocult ceva mai vechi, de ce nu?

 

Dar de ce să se pună în cârca unui ministru care încă NICI NU FUSESE ÎNVESTIT ÎN FUNCŢIE? Ori acest lucru face Cristian preda, care se pare că le ştia el mai bine decât oricine… de la Bruxelles, unde este europarlamentar!

 

 

Şi care europarlamentar îi dă repede telefon lui tătuca de la Cotroceni, care-l roagă pe proaspătul ministru să nu comaseze MŢR cu Muzeu Satului. Şi vine şi (încă) directorul Virgil Niţulescu fluturând o scrisoare deschisă, dezvăluind planul ocult al lui Ponta! Dar de ce nu a făcut acest lucru în timpul mandatului antecesorului lui Ştirbu? Pentru că scopul NU este salvarea MŢR ci atacarea PNL. Din ambele direcţii, în stil coabitac. Dacă ar fi doar un scop politic, lucrul m-ar lăsa rece. De vreme au fost de acord cu cobităceala, atunci să se descurce! Dar în joc sunt şi valorile CREŞTINE şi aparatul drăcesc instalat în frunte pentru distrugerea ţării. O colcăială de propagandişti care se spijină reciproc în intenţia de a schimonosi şi mai rău România.

 

Şi la Iulian Capsali am găsit o concluzie asemănătoare:

 

 

Nu tiu cât de bune sunt reacţiile pripite în zilele noastre, plecate numai de la zvonistică. Există departamente ale „serviciilor” însărcinate cu manipularea. Dacă am reacţiona imediat, fără judecată critică, le-am face „serviciilor” un mare serviciu. Şi să nu credeţi că mobilele ce stau la bază sunt nobile. De mult nu mai avem „stat naţional”.

 

PS: după tot acest „scandal” ar mai putea fi clintit din funcţie poponarofilul director al MŢR? QED!

Insultele lui Barbu „Cianură” la adresa Ortodoxiei româneşti


Acest articol, ce se aseamănă foarte mult în tezele sale cu inepţiile debitate de Lucian Boia, a apărut în publicaţie cu capital iudeo-francez „Historia”, unde tartor înscăunat (adică director) se află Ion Cristoiu, „românul rupt în fund”, după cum s-a autodefinit. Asemănarea de idei cu domnii cu atitudini atât de „corecte politic” ne face să înţelegem de ce acest culturnic al contemporaneităţii vede peste tot „legionari” şi ţipă isteric că îl agresează „neofasciştii”. Ne devine mai clar acum motivul pentru care acest specimen de neokominternist vrea să cianureze România. Pur şi simplu, otrava se revarsă din interiorul spiritului său.

 

De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.

 

Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă. 

 

Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

 

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

 

S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creştini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanţul după Bizanţ, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond? Noţiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma. Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea. În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii.

 

Ortodoxia românească, o splendidă babilonie. 

 

Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domneşte în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanţul de după Bizanţ şi ţările române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecinţe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti.

 
Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.

 

Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei? 

 

Turcocraţia toarnă aşadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observaţia nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituţiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.

 

Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebraţi ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominaţiei din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.

 

Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ştefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.

 

Relaţia stat-biserică în societatea românească. 

 

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.

 

Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.

 

Sursa: Historia.ro

Coabitaci din toate ţările, uniţi-vă!


Coabitacul nu este, cum am crede, un specimen politic autohton. În realitate el ne-a fost băgat pe gât (ca să nu spun mai rău: în fund) de către EUROcoabitac. Indivizi şi individe precum Barroso, Reding, Merkel sau, mai nou, Bonino sunt expresia vie a felului în care se manifestă şi se exprimă coabitacul european. În anul ce a trecut, 2012, ne-am lovit şi în România de modul de a acţiona al eurocoabitacului, prin impunerea totală şi brutală a deciziilor de la Bruxelles atunci când decizia poporului la referendumul din 29 Iulie a fost clară.

 

Ei, dar acest an 2012 la care am făcut referire devine chiar puţin mai straniu, un an în care – prin anumite acţiuni publicitare – stăpânii de la UERSS şi-au dezvăluit într-un mod care ar putea fi psihanalizabil (dacă s-ar vrea) intenţiile lor totalitare. Şi asta pentru că mediul politic natural al eurocoabitacului este cel marxist-leninist.maoist. Şi oricât s-ar strădui să se prezinte demagogic drept altceva (îndeosebi spre lozinca de mare apărător al drepturilor omului şi defensor al democraţiei şi LEGII – neapărat LEGII – tinde), el tot la vechile izvoare din care a sorbit tinde să ajungă.

 

Astfel, în acelaşi an 2012 instituţiile UE au lansat o campanie de susţinere în rândul masselor a ideii de lărgire europeană. Ceea ce a rezultat a fost un clip ce a declanşat imediat valuri de acuze de rasism şi imperialism. Iar cei ce au reacţionat chiar au dreptate! Pentru că vedem o fătucă de rasă albă care îşi crează clone absolut identice pentru a-i ţine în frâu, adică sub ameninţarea armei, pe trei periculoşi BĂRBAŢI (semn că se vrea a fi în acelaşi timp şi cu un mesaj violent feminist). Cei trei bărbaţi – un arab, un asiat şi un negru – au fost descifraţi ca simbolizând spaţiul african, musulman şi extrem-oriental pe care EUROpa le va ţine sub control. Dar o Europă a clonelor, cu o gândire şablonardă, pesemne pe placul lui Soros şi în spiritul corectitudinii politice pe placul eurobirocraţiei.

 

 

După stârnirea scandalului clipul a fost rapid înlocuit pentru ca, la câteva luni mai apoi, o altă producţie „europublicitară” să prilejuiască replici contestatare aprige. Un afiş produs conceput sub marca Europe4All, care prezenta sub formă grafică o STEA compusă din simboluri religioase diverse, avea în componenţă şi bine-cunoscuta siglă a bolşevismului (secera şi ciocanul), ca un soi de „religie politică” pesemne. Ba chiar se afla sus de tot situată, un soi de vârf al „toleranţei” promovate de către „steaua pe care o putem cu toţii împărtăşi”, după cum suna sloganul ce însoţea desenul. Prin urmare revenim la acelaşi vis bolşevic ce-i bântuie pe comanditarii europeni, în czul al doilea însoţit şi de un sincretism religios subliminal.

 

Pentru aceste campanii s-au plătit bani. nici o firmă de publicitate nu lucrează în astfel de cazuri fără să i se vireze oarecari sume în cont. Prin urmare şi eurocoabitacii din subordinea lui Barroso au plătit cuiva. Dar cât? Cei care s-au străduit să afle NU au reuşit să obţină un răspuns clar şi transparent de la oficialităţile europene. Transparente sunt idealurile care-i amână pe aceşti eurocraţi: măreţul simbol al fostei Uniuni Sovietice prin care se domina lumea.

 

 

 

 

 

 

Ce concluzie să trag?


Afirmaţia 1: de câte ori încercam să intru pe siteul cu liniuţa dreaptă MeReU eram izbit de gândirea BOCcie de tip BĂSESCU.

 

Afirmaţia 2: Virgil Ştefan Niţulescu a fost numit director interimar al Muzeului Ţăranului Român în 2010, pe vremea guvernului Boc. Ministru al Culturii era Hunor Kelemen.

 

Afirmaţia 3: aberaţia sponsorizată financiar atât de statul român dar mai ales de state străine (ceea ce transformă asociaţiile organizatoare în agenturi străine) a fost organizată şi în februarie 2012, adică a fost pregătită de acelaşi guvern Boc şi s-a desfăşurat în cea mai mare parte a guvernării MRU.

 

Afirmaţia 4: Unul din „ideologii” BOCcii ai Băsismului este Dragoş Paul Aligică. Multe articole de-ale lui sunt preluate de liniuţa dreaptă.

 

Afirmaţia 5: Aligică se zbârleşte într-un articol recent de pe Contributors faţă de „intoleranţa” românilor, dovadă crasă, conform domniei sale, a nereceptării aşa cum se cuvine a perceptelor liberale. (link semnalat mulţumită lui Mircea Platon)

 

Afirmaţia 6 şi ultima: Un articol de pe liniuţa menţionată arată rădăcinile bolşevico-fasciste ale politicii de dizolvare a instituţiilor de tip „burghez”, precum căsătoria. Articol cu pricina l-am aflat aici şi a fost preluat de alte multe site-uri şi bloguri.

 

Să trag concluzia că:

 

1. Dragoş Paul Aligică nu va mai pupa în veci articole preluate de către liniuţă? Să ne pregătim şi de alte nume răsunătoare care să fie astfel excluse?

 

2. Să fie vorba de o reflectare în planul credinţelor moral-religioase declarative a conflictului public stârnit de lupta pentru şefia PeDe-L?

 

3. Să avem de-a face cu o micuţă (dar micuţă de tot) manipulare din partea dirijorilor de liniuţă pentru ca oalele aruncate în urma scandalului să fie sparte numai şi numai în capul lui Ponta-Tonta?

 

Mai există şi o a patra posibilitate: în cazul liniuţei să constatăm o alianţă de ultimă oră a iudeilor ortodocşi cu apărătorii moralei creştine pe o bază etică minimală. Mai ales că ar putea fi destul de furioşi pentru atâtea şi atâtea comparaţii prin care evreii sunt asimilaţi pederaştilor. Vorbe venite de la cei care cred că astfel se pun bine şi cu ligile dereglaţilor sexual şi cu mult mai puternicele organizaţii evreieşti. Oameni care habar n-au că Ierusalimul cred că a rămas singurul oraş important neatins de ciuma poponară datorită reacţiei furibunde şi VIOLENTE (extrem de violente) a evreilor ortodocşi. Or fi şi ei… nazişti!