Casa Poporului îşi ia rămas bun de la Creatoarea ei, Anca Petrescu


foto: http://www.worldrecordacademy.com

Astăzi, 1 Noiembrie 2013, între orele 11 şi 15, va fi depus în holul Senatului României trupul neînsufleţit al celei ce a fost arhitecta Anca Petrescu. Sunt aşteptaţi prietenii şi cunoscuţii, dar cred că şi românii simpli îi vor aduce un ultim omagiu înainte de înmormântarea sa.

Celebritatea i-a adus-o înălţarea „Casei Poporului”, aşa cum este îndeobşte cunoscută clădirea în limbajul colocvial. A de venit un obiectiv OBLIGATORIU de vizitat pe harta Bucureştilor şi a României dar şi aici, ca în multe alte domenii, nu ştim să ne folosim din plin de atuuri. „A doua clădire guvernamentală din lume” sună textul şablonard al ghizilor. „După Pentagon”, au grijă să adauge. Deşi expresia mai potrivită şi percutantă ar fi fost „ce mai mare din Europa”. Manipulare semantică dar în interesul cui?

Ei bine, informaţia se dovedeşte a fi eronată. O spun chiar cei de la „World Record Academy”: Casa Poporului este în realitate CEA MAI MARE CLĂDIRE GUVERNAMENTALĂ DIN LUME. Şi ar fi urmat să o onoreze pe Anca Petrescu în acest an, chiar cu ocazia Zilei Naţionale a României. Nu s-a mai putut.

Bucureştenii au privit mult timp reticenţi clădirea. Au existat chiar idei aberante, ivite, îmi pare, mai mult din invidiile unor confraţi de breaslă cu arhitecta. Îndeosebi demolările masive au contribuit la imaginea negativă. Iată că în zilele noastre demolările se petrec cu o furie drăcească mult mai mare. Iar în locul rămas gol se ivesc tot felul de mizerii total inestetice dar profitabile pentru buzunarele câtorva puţin aleşi. Ori îşi fac apariţia nişte străzi lărgite pe care să se plimbe automobilele de lux ale beizadelelor.

Adică astăzi se fac distrugeri fără a se pune nimic consistent în loc.

Casa Poporului va rămâne.

Dumnezeu să vă odihnească, Anca Petrescu!

Megalomania Elenei Ceauşescu, depăşită de Victor Ponta!


Pentru cei care n-au mai prins vremurile dinainte de 1989, dar şi pentru cei care erau prea mici ori pentru amnezici, să reamintim că pe Nicolae Ceauşescu – cel declarat de propagandiştii acelei vremi drept „titan între titanii neamului” – nu l-am auzit niciodată pretinzând a fi un geniu al ştiinţei şi tehnologiei. peste tot dădea acele celebre „indicaţii preţioase”, care veneau însă, după cum o dovedesc mărturiile tot mai multe, dintr-o consiliere anterioară şi sfatul specialiştilor. Era un joc propagandistic putem să spunem.

 

Consoarta sa, Elena ceauşescu, ea era „savanta” neamului, „de renume internaţional” şi academiciană. Şi, cu toate acestea, nici odioasa nu îndrăznea în public să se declare atotştiutoare în alte ramuri ale ştiinţei decât chimia, în care domeniu avea doctoratul şi numeroase lucrări în domeniul polimerilor, opere concepute cinstit de… alţi autori care deserveau şi aici aceluiaş scop propagandistic al regimului.

 

Mă repet, cu toate că-i aveam în frunte pe „omul politic apreciat pe plan internaţional şi pe tovarăşa savant de renume mondial” nu am găsit nicăieri ca în declaraţii PUBLICE aceştia să se fi declarat atoatecunoscători şi să minimalizeze toate instituţiile ştiinţifice şi culturale ale ţării. Rolul lor era acela de „părinţi ai naţiunii”, „far ai progresului” şi alte epitete bombastice.

 

Iată că în zilele noastre premierul în funcţie, Victor Ponta, cu un doctorat cel puţin dubios, face de câtăva vreme nişte declaraţii pe care cuvântul „stupide” nu este suficient. A afirmat cu seninătate, cu obrăznicie şi cu un tupeu incredibil că toţi (dar absolut toţi!) cei care se împotrivesc jafului numit „Proiectul Roşia-Montană Gold Corporation” sunt NE-IN-FOR-MAŢI! Le lipseşte adică discernământul ştiinţific. Nu se pricep la lucrurile acestea legate de minerit la fel de bine precum acest expert într-ale geologiei care este fostul procuror Ponta.

 

Adică ACADEMIA ROMÂNĂ, ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, BISERICA ORTODOXĂ şi BISERICA ROMANO-CATOLICĂ, diverşii specialişti în geologie, minerit, economie, experţii în ECOLOGIE (e o ştiinţă asta, domnilor impostori de renume mondial!), jurişti, – toţi aceştia sunt consideraţi fără nici o reţinere ca o adunătură de proşti şi nemernici. „Nu sunt suficient de informaţi!”.

 

Şi asta în timp ce chiar în ziua de 15 Septembrie 2013 Victor Ponta ăşi dădea examenul de capacitate la proba de îndrugat prăpăstii în emisiunea Elenei Vijulie transmisă de Digi24. Jurnalista i-a pus calm nişte întrebări adresate în asemenea mod încât ilustrul personaj de la palatul Victoria nu s-a prins de capcană. Cum ar fi: „Ştiţi pe ce suprafaţă se va întinde exploatarea?” Iar răspunsul a sosit prompt din partea panglicarului: „Nu ştiu”.

 

A mai afirmat senin – cu candoarea pe care o dovedesc doar imbecilii sau MITOMANII înăscuţi – că pericolul cianurării nu ar fi real pentru că nu există ÎN ACEST MOMENT lacul de decantare. Să deducem că habar nu are nici ce se înţelege prin „PROIECT”? Că-i lipsesc cunoştinţele lexicale? Să-i explicăm, atunci, ca unui copil tembel ce se află: prin „proiect” înţelegem ceva ce se va clădi ÎN VIITOR.

 

Dar eu cred că ştie despre ce vorbim aşa cum ştiu şi ceilalţi cuprinşi brusc de o adâncă uitare a punctului 8 din cadrul promisiunilor electorale. Şi dau dovadă doar de un cinism ivit dintr-o lăcomie fără scrupul. Dar în cazul acesta trebuie EI, jefuitorii, să se teamă. Pentru că zidul de la Târgovişte va fi o simplă glumiţă.

 

Mai există şi varianta prostiei congenitale. Şi ne-am vedea siliţi să constatăm adevărul vorbei româneşti: „Să te ferească Dumnezeu de prostul ce se crede deştept”. Dar prea sunt mulţi de soiul ăsta şi nu cred că s-a răsturnat carul cu proşti fix pe malul Dâmboviţei.

 

Deci, pregătiţi ghilotinele!

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a III-a )


Partidul demite, Patriarhia ajută ( p. 591-592 )

 

C.M. : Momentul de ruptură a fost în 1972. […] Ceauşescu mă cheamă la el şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. […] Aceasta a fost concedierea mea. […] Simţeam că împotriva mea începuse o adevărată prigoană. Normal că el, Ceauşescu, a fost încunoştinţat despre reacţia mea.

L.B. : Cum, oare ?

C.M. : Aşa cum afla de toate, prin aparatul de urmărire pe care-l avea. Probabil gândidu-se că voi face ceva ce nu i-ar conveni, a vrut să vorbească cu mine. Dar am plecat.

L.B. : Unde puteaţi pleca ?

C.M. : Normal că nu mai puteam să plec din ţară. Dar am părăsit Capitala. Întâi m-am dus la <<Cota 1400>>. Acesta era hotelul meu favorit, mai sus de Sinaia. […] Stăteam la hotel cu soţia mea şi purtam asupra mea un revolver.

L.B. : Un revolver ?

C.M. : Da. Aveam voie să port armă. Cât am stat în acel hotel, am fost continuu urmărit. Îi vedeam pe cei de la Securitate, puşi să mă urmărească, imediat ce ieşeam din cameră. Fie că mergeam pe jos, mă plimbam prin faţa hotelului sau cu maşina, cu telefericul, ei erau la un metru în spatele meu. O urmărire sălbatică de nesuportat. Am pus mâna pe telefonul hotelului şi l-am sunat pe prim-secretarul judeţului. I-am spus : <<Ia golanii ăştia de pe capul meu că nu mă lasă să trăiesc !>>. Cum mă aşteptam, el mi-a răspuns că nu ştie de nimeni şi de nimic. Şi-atunci, într-o zi am conceput cu nevastă-mea un plan să fugim de-acolo. Era cu noi şoferul meu, în care ajunsesem să avem destulă încredere. Şi am fugit. Am pornit cu nevastă-mea să ne plimbăm pe şosea, cu cel care ne urmărea după noi. În acest timp, şoferul ne-a încărcat lucrurile în maşină. Când a terminat, ne-a ajuns cu maşina din urmă şi am urcat aproape din mers. De la Sinaia, pe drumul ce traversează muntele, am ajuns la Târgovişte, de unde era directorul hotelului <<Cota 1400>> – dar nu aveau, în casa părintească, mijloace să ne găzduiască. Neavând încotro, ne-am îndreptat către hotelul partidului din Târgovişte, unde n-am stat mai mult de o jumătate de oră.

L.B. : De ce ?

C.M. : Ce rost avea să stăm acolo şi s-o luăm de la capăt cu alţi însoţitori după noi ?

L.B. : Vi se luase cumva şi locuinţa de la Bucureşti ?

C.M. : Nu ni se luase, dar când am plecat la <<Cota 1400>>, închisesem tot. Era ger, era iarnă şi pe drumul către Bucureşti au apărut alţi însoţitori care ne escortau. Am ajuns la casa noastră, dar în apropierea ei se aflau deja postaţi alţii. Am luat atunci legătura cu patriarhul Iustinian. La-m rugat să ne sprijine în această situaţie şi să ne ajute să găsim un adăpost unde să nu fim urmăriţi. El a înţeles şi ne-a trimis la Cozia.

L.B. : La mânăstire ?

C.M. : Da, la mânăstire. Am stat acolo câteva săptămâni. În timpul acesta, am devenit o figură. Şedeam într-o cămăruţă, lângă biserica lui Mircea cel Bătrân. O cameră cu două pătucele, pentru mine şi nevastă-mea. Acum mi se pare o copilărie când îmi amintesc cum dormeam şi acolo cu revolverul la cap. Mă împrietenisem cu preotul. Cele câteva săptămâni au fost o cură de odihnă, dar şi un prilej de reflecţie. Şi de însănătoşire sufletească. Numai că între timp începuse pelerinajul.

L.B. : Al cui ?

C.M.  : Veneau camioane, autobuze cu vizitatori la mânăstire. După ce stăteau la slujba bisericească şi vizitau obiectivele turistice, voiau să se fotografieze cu mine.

L.B. : În ce calitate ?

C.M. : Spuneau călugărilor că auziseră că se află acolo şi fostul ministru de Externe, că ar vrea să-l vadă şi să rămână cu o amintire de la această întâlnire. Că ar vrea să aibă o fotografie cu el, mai ales că a fost preşedinte ONU… Dacă şi el este de acord. <<El>> – adică eu – era totdeauna de acord. Şi veneau tot mai mulţi…

 

„Studenţi” în Occident ( p. 606 )

 

L.B. : Ca fostă studentă la finele deceniului opt, ştiu bine că nici o instituţie de învăţământ superior din România nu punea în circuitul liber burse în străinătate. Sunt îngrozită însă de naivitatea unor politicieni care au promovat în funcţii importante de decizie <<somităţi>> cu titluri obţinute în străinătate în acea vreme, pentru că nu există decât o cale pentru obţinerea lor – apartenenţa la DIE.

C.M. : Sau o legătură foarte apropiată cu mişcarea comunistă internaţională. Aceasta e cazul, probabil, destul de singular al lui Petre Roman, al cărui tată avea multe legături printre foştii cominternişti din Occident…

 

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a II-a )


O survolare periculoasă ( p. 499-500)

 

C.M. : Fusese o vizită importantă a unei delegaţii de stat guvernamentale şi româneşti în India, Indonezia şi Birmania, state ce aveau mare importanţă în politica mondială, care încerca să iasă din închistarea celor două blocuri – socialismul şi capitalismul. Eram bucuroşi la întoarcere de rezultatele vizitei. Călătoream, ca de obieci în acea vreme, cu un avion sovietic, condus de echipaj sovietic, în care fuseserăm îmbarcaţi de la Moscova. Pe teritoriul sovietic mai făceam o escală la Taşkent, la dus şi la întors. Deasupra munţilor Himalaya, la întoarcere, ni s-a comunicat interdicţia de survol din partea chinezilor. Aceasta însemna că dacă avionul nu se întoarce, pot să-l doboare. Gheorghiu-Dej a cerut, cum era şi firesc, să facem cale întoarsă. Însă n-am apucat bine să luăm drumul înapoi către Delhi, că de la baza din Taşkent s-a comunicat echipajului că primiseră între timp, în urma demersurilor făcute de la sol, acceptul de a survola teritoriul Chinei. Am mers cu bine, am străbătut China conform rutei de zbor, şi am aterizat la Taşkent. Trebuia să rămânem acolo, într-o casă de oaspeţi, o noapte, şi abia a doua zi să continuăm drumul spre Moscova. În acea casă, şeful local de partid, care i-a întâmpinat pe Dej şi pe Maurer, ne-a spus că survolaserăm China în condiţiile interdicţiei. Că nu se mai revenise asupra refuzului chinezilor, dar Hruşciov, căruia i se comunicaseră cele întâmplate – echipajul şi avionul erau cele cu care călătorea el -, a dat ordin de continuare a drumului şi de transmitere a mesajului ce ne fusese comunicat. Sigur, spuneau sovieticii, chinezii n-ar fi îndrăznit să ne omoare…

L.B. : Cum a reacţionat Gheorghiu-Dej ?

C.M. : Atunci l-am auzit pe Dej, pentru prima şi ultima oară, urlând de furie. Înjura cum nu mi-a fost dat să-l mai aud vreodată !

L.B. : Îi înjura pe sovietici cumva ?

C.M. : Nu, pe chinezi ! Cum să-i înjuri pe sovietici pe teritoriul lor şi între oamenii lor ?… Îi înjura pe chinezi, dar de gândit se gândea la sovietici. Ne-a şi spus după ce-am ajuns în ţară: „Hruşciov ar fi avut nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii câtă dreptate are în disputa cu Mao”

 

Naţionalismul lui Dej (p. 545)

 

C.M. : … Întrebarea aceasta o aud deseori exprimată : când a devenit Dej naţionalist ? Întrebările conduc la politica externă a României. Nu Ceauşescu i-a imprimat această direcţie de apărare şi sprijinire a intereselor naţionale, ci Gheorghiu-Dej. Ceauşescu a continuat – cât a continuat – ce începuse Dej. Iar Dej a creat această direcţie în momentele în care a avut posibilitatea s-o facă. Am citit şi eu, am mai ascultat emisiuni la radio şi televizor cu istorici, cu politologi… Când vorbesc despre diplomaţia lui Dej, toţi dau detalii despre strategia şi priceperea cu care şi-a eliminat adversarii politici din interior. Sistematic şi pe etape. Se opresc însă aici cu strategia. Sistematic şi pe etape a gândit şi acţionat Dej şi în politica externă. A profitat de slăbiciunile lui Hruşciov, de crizele sistemului sovietic, de anumite conjuncturi internaţionale favorabile când şi-a pus planurile în aplicare. Iar planurile erau ale lui. Mai târziu s-a spus că i-au aparţinut lui Nicoale Ceauşescu.

 

Importanţa discursului lui Ceauşescu din 1968 ( p. 589 )

 

C.M. : … Acesta e momentul în care Ceauşescu, România a dobândit un mare capital politic. La ONU şi oriunde în lume eram primiţi cu mare respect… O declaraţie cum a fost cea din aprilie 1964, chiar dacă a fost de mare importanţă pentru cursul politicii noastre, nu este de senzaţie pentru lume. Dar acea cuvântare a lui Ceauşescu din august 1968, în care spunea în numele tuturor românilor, că vom rezista până la ultimul om dacă vom fi invadaţi, era mai clară ca orice în privinţa faptului că făceam opinie separată de sovietici şi de ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia.

 

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Manelizarea istoriei. Dar cine comandă muzica?


De câteva zile încoace suntem invadaţi de o serie nouă de informaţii senzaţionale cu privire la viaţa intimă a cuplului dictatorial ce a condus România din 1965 până în 1989. O copie la indigo a „dezvăluirilor” marca Ion Mihai Pacepa (din anii ’80) şi a minciunilor de duzină cu care am fost îmbrobodiţi de agenţii Moscovei în perioada imediată Revoluţiei. Un individ – ajuns şef al Direcţiei a V-a în timpul lui Ceauşescu (Nicolae Stan) a început de-odată să turuie despre amanţii pe care i-ar fi avut Lenuţa Ceauşescu (la 60 de ani!) şi alte şi alte picanterii. Curios mai este că, în acelaşi timp, în cealaltă parte a Europei, în Anglia, apare în tabloidul Daily Mail o altă ştire cu tentă senzaţionalistă care i are în centru tot pe cei doi din cuplul prezidenţial împuşcat la Târgovişte.Fie lucrurile sunt întâmplătoare (puţin probabil), fie avem de-a face cu o… lucrătură specifică serviciilor specializate în aceste procedee. Iar publicaţiile româneşti „au pus imediat botul”, ca să mă exprim şi eu mai plastic. Nu vreau să dau link spre măreţele organe de presă ce aruncă pe piaţă asemenea gunoaie informaţionale, aşa că o să dau trimitere spre un blog care reproduce nu numai articolul lui Horia Tabacu, proxenetul de la Hustler, precum şi comentariile cititorilor: http://ceausescunicolae.wordpress.com

 

Pentru început să vedem ce nu se potriveşte:

„Generalul” afirmă (de fapt lasă să se înţeleagă) că ar fi devenit aghiotant al lui Ceauşescu prin 1973 sau 1974 apoi ar fi devenit Preşedinte al Federaţiei Române de tenis în perioada celor mai mari izbânzi (Ţiriac – Năstase).
Ori perioada Ţiriac – Năstase a fost cam între anii 1968-1976 (conform Wikipedia).
Şi tot din Wikipedia aflăm şi altceva foarte interesant: abia în 1978 devine acest individ şef al Direcţiei a V-a, până în 1984 – http://ro.wikipedia.org/wiki/Serviciul_de_Protec%C8%9Bie_%C8%99i_Paz%C4%83 Adică pe la 60 de ani (şi 40 de ani vechime în… Partid) a fost scos la pensie. Din copilărie îmi amintesc faptul că acei ani erau şi cu cele mai intense zvonuri şi dezinformări ce-i priveau pe Ceauşeşti. După cum s-a aflat în ultimii ani, era o operaţie a sovieticilor de influenţare a opiniei publice, prost gândită – părerea mea. Ar fi fost mai eficientă să se refere la condiţiile din ce în ce mai grele de trai, dar asta ar fi pus sub semnul întrebării tot sistemul bolşevic de guvernare. Revenind. Prin ceea ce toarnă din guşă acest „general” se pare că în persoana sa aflăm unul dintre acei agenţi de influenţă şi manipulare puşi în slujba… Moscovei!
Dar cui slujeşte acest „scandal”? Poate ar trebui pus în legătură cu alte „dezvăluiri picante” privindu-i pe Ceauşeşti? Pentru că tot zilele astea aflăm cum că regina Marii Britanii s-ar fi pitit prin… boscheţi ca să nu socializeze cu Ceauşescu şi Lenuţa. Afirmaţii absolut stupide pentru cei ce ştiu modul în care a fost întâmpinat Ceauşescu în 1978 cu ocazia vizitei sale în Regatul Unit. A fost primit CA UN ŞEF DE STAT şi s-a întâlnit cu ŞEFUL STATULUI din ţara gazdă. Am spus aceasta şi într-o postare anterioară. Şi atunci, de ce această dezinformare (iar mâna profesioniştilor în ale dezinformării se simte) ? Pentru că există un personaj în România aflat în funcţia cea mai înaltă în stat şi care este realmente bolnav de invidie pe toate personajele din istoria noastră care s-au bucurat de un tratament care lui îi este refuzat. Vă las pe dumneavoastră să-l ghiciţi.

 

Offf! Şi mai sunt!

Condamnarea lui Drăghici. A a vut loc în 1968.
Felul în care sunt puse întrebările, special concepute spre a fi interpretabile. „Dar Dej nu era afemeiat!”. Păi nu era afemeiat, domnule director de reviste pornografice Tabacu, dar avea amante. Ori un afemeiat, domnule Tabacu, înseamnă un personaj apropiat de taurul comunal. Să înţelegem că în afară de afemeiaţi şi poponari nu mai există altă categorie. Dar zvonul cu actele pidosnice puse pe seama lui Dej au ieşit tot din fabrica de zvonuri a Moscovei. Interesant este că au fost reluate de măreţul actoraş Florin Călinescu (la comanda cui?) şi, iată, de Horia Tabacu – un alt gangster al „ziaristicii” post-revoluţionare, unul din factorii de presiune în campania de transformare a femeilor din România în sclave sexuale. Este firesc atunci să ne întrebăm: „În slujba cărui sewrviciu lucrează aceşti indivizi?” Pentru România în nici un caz!

Preşedinţii adevăraţi se întâlnesc cu regina!


Când în fruntea ţării se află un dereglat psihic apare ca o normalitate să nu treacă ziua fără o nouă dovadă de psihopatie emanând de la Cotroceni. Având în faţă un caz clinic, ceea ce afirmă şi actele pe care le produce acest energumen este fără rost să i se analizeze din punct de vedere raţional gesturile. Marilor bărbaţi de stat li se pot analiza logic acţiunile. dar în cazul lui Băsescu avem personificarea unui butoi de RANCHIUNĂ ce răbufneşte fără vreun grad de predictibilitate. Sau, bănuiesc eu, doar psihiatri ar fi în stare…

 

În cea mai recentă demonstraţie de antimonarhism pe care a revărsat-o beţivanul nu cred că ar trebui căutate atât scopuri obscure politice (deşi există unul care a scăpat – afirmarea la înalt nivel cică a existenţei unui holocaust în România, iar asta se cheamă trădare de ţară) ci trebuie căutat în trecutul foarte recent, în unele evenimente care i-au exacerbat RANCHIUNA, pentru că şobolanul nu iartă şi nici nu scapă vreo posibilitate pentru a se răzbuna.

 

Un prim motiv de RANCHIUNĂ îl constituie neparticiparea sa la nunta regală. Omul a considerat drept afront personal invitarea Regelui Mihai şi a Principesei Margareta la înaltul eveniment de la curtea britanică şi „neglijarea” Înaltei Sale Persoane Prezidenţiale. Nu căutaţi nimic logic aici. În mintea nebunilor nu există decât perversiuni ale logicii, nu pot percepe realul. Nu îşi înţeleg rolurile, nu îşi ştiu locul pe pământ şi rangul internaţional. Se cred, asemenea specimene, chiar mai preţioşi decât Obama (nici el invitat, dar pentru Înalta persoană Prezidenţială nu contează. Aceasa e un prim fitil. Să vedem şi un al doilea factor declanşator. Iar pentru aceasta postez mai jos două imagini elocvente:

 

 

Observaţi cum ceremonialul face ca un Preşedinte de ţară să fie întâmpinat de către omologul din statul vizitat. Îl vedem pe PREŞEDINTELE Ceauşescu întâmpinat de MAJESTATEA SA Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi a Irlandei de Nord. Ori, cu doar vreo două săptămâni în urmă a făcut şi Înaltul Personaj Prezidenţial o trecere prin Regatul Unit. Unde a fost întâmpinat exact aşa cum merita un individ cu apucăturile sale: mahalagiul nu a avut parte de o întâlnire cu Regina ci cu Primul Ministru Cameron. Adică a fost coborît la nivelul lui Boc. Slugă e Boc, slugă e şi Băsescu. Iar aristocraţii nu se înâlnesc cu gunoaiele.

 

Mai este ceva de explicat? Mai este ceva de adăugat?