Eurovision 2012: finaliştii (partea a treia)


CELE 10 PIESE DIN A DOUA SEMIFINALĂ

 

După ştirea de la baku nici nu mai am chef de postat.

 

LITUANIA: Donny Montell – Love Is Blind

 

Plictisitoare

 

 

BOSNIA şi HERŢEGOVINA: Maya Sar – Korake Ti Znam

 

Tot plictisitoare

 

 

SERBIA: Željko Joksimović – Nije Ljubav Stvar

 

La un moment dat îi dădeam şanse pentru locurile 1-5. Dar cred că intră în primele 10.

 

 

UCRAINA: Gaitana – Be My Guest

 

Asta-i piesă de Camionat European de fotbal. Mare mirare să nu prindă primele 5 locuri.

 

 

SUEDIA:  Loreen – Euphoria

 

Candidată pentru câştigarea concursului. Numai că şi Loreen a făcut aceeaşi greşeală ca Elena noastră. Ufff!

 

 

MACEDONIA: Kaliopi – Crno I Belo

 

Interesantă piesă! Prinde top 10 dacă nu cumva va face o surpriză chiar mai mare.

 

 

NORVEGIA: Tooji – Stay

 

Nu-mi place.

 

 

ESTONIA: Ott Lepland – Kuula

 

De umplutură.

 

 

MALTA: Kurt Calleja – This is the nigh

 

Altă voce, nişte modificări pe ici, pe colo, şi anume în părţile esenţiale şi poate n-ar mai fi fost plicticoasă.

 

 

TURCIA: Can Bonomo – Love Me Back

 

Indigestă.

 

Eurovision, retrospectiva câştigătorilor (partea a şasea, 2003 – 2011)


Două modificări majore au loc şi influenţează masiv alegerea câştigătorilor.

 

În primul rând că se renunţă la stupidele trimiteri pe tuşă ale ţărilor ce avuseseră un punctaj mai slab în anii precedenţi. Se introduc semifinalele şi de acum fiecare ţară are o câtime de şansă să se facă auzită. Sistemul se aplica iniţial acelor participanţi dezavantajaţi, după cum am spus anterior. Mai apoi a început să se aplice tuturor ţărilor, exceptând-o pe cea câştigătoare anterior (şi gazdă a celei în curs) împreună cu acelea numite „mari contributoare” – Marea Britanie, Spania, Germania, Franţa şi, iată ce de un an de zile, Italia.

 

A doua mutare şi mai importantă. TELEVOTINGUL. Decizia scapă juriilor şi înţelegerilor regionale. E drept că se lasă loc gusturilor de tip geopolitic.Dar o piesă bună prinde de obicei locuri fruntaşe. De asemenea se lasă loc SPECTACOLULUI şi de aici se ajunge şi la faraonismul de acum al competiţiei. Unii spun că-i bine, alţii că-i rău. Şocul publicului a fost atenuat repede, organizatorii având grijă să introducă moderarea adusă de juriile naţionale.

 

DAR DIN ACEL MOMENT ROMÂNIA A FOST MEREU PREZENTĂ ÎN FINALĂ! Că aici ne-am clasat pe locuri mai bune sau mai proaste, asta-i altă poveste.

 

Şi mai este de observat ceva. Întrecerea muzicală devine impredictibilă.

 

Mulţumiri Wikipedia pentru documentare.

 

2003 Turcia: Sertab Erener – Everyway that I can

2004 Ucraina: Ruslana – Wild Dances

2005 Grecia: Elena Paparizou – My Number One

2006 Finlanda: Lordi – Hard Rock Hallelujah

2007 Serbia: Marija Šerifović – Molitva

 

 

 

2008 Rusia: Dima Bilan – Believe

2009 Norvegia: Alexander Rybak – Fairytale

 

2010 Germania: Lena – Satellite

 

 

2011 Azerbaidjan: Ell & Nikki – Running scared

 

Eurovision, retrospectiva câştigătorilor (partea a cincea, 1990 – 2002)


Ar fi trebuit să fie un pas înainte! În estul Europei cădea comunismul. Piedicile care existau înainte se desfiinţau. Piaţa Comună Europeană se transforma în Uniunea Europeană. Dar în loc să se dea spaţiul energiilor înoitoare festivalul cădea într-o anchilozare profundă.

 

În Eurovision cu greu pătrund recent eliberatele ţări din est. Şi mai greu cele din fostul spaţiu sovietic ori iugoslav. Regulile de pătrundere în finala concursului devin complicate şi aberante. O ţară care nu se clasa într-un interval de locuri urma să stea pe tuşă anul următor şi, deci, să nu participe la concurs.

 

Votul geopolitic este la apogeu. Nu mai conta calitatea pieselor. Exasperată, Italia refuză să mai participe la această caricatură de întrecere. Mă întreb cum de nu i-a luat exemplul şi Franţa? Exemplele pe care le-am pus la sfârşit lămuresc sensul întrebării.

 

1990 Italia: Toto Cutugno – Insieme: 1992

 

1991 Suedia: Carola – Fångad av en stormvind

1992 Irlanda: Linda Martin – Why me?

1993 Irlanda: Niamh Kavanagh – In your eyes

1994 Irlanda: Paul Harrington & Charlie McGettigan – Rock ‘n’ roll kids

1995 Norvegia: Secret Garden – Nocturne

1996 Irlanda: Eimear Quinn – The Voice

1997 Marea Britanie: Katrina & The Waves – Love shine a light

1998 Israel: Dana International – Diva

1999 Suedia: Charlotte Nilsson – Take me to your heaven

2000 Danemarca: Olsen Brothers – Fly on the Wings of Love

2001 Estonia: Tanel Padar & Dave Benton – Everybody

2002 Letonia: Marie N – I Wanna

Uitaţi şi două piese necăştigătoare, ambele franţuzeşti. Prima s-a clasat pe locul 2 în 1990:

Joëlle Ursull – White and black blues

Amina – Le dernier qui a parlé – tot pe a doua poziţie, în 1991, dar cu acelaşi număr de puncte ca ale câştigătoarei.

Eurovision, retrospectiva câştigătorilor (partea a patra, 1982 – 1989)


Punk-ul era la putere. Dar asta nu se observa şi la stabilirea câştigătorilor. Poate puţin la înfăţişarea de pe scenă. Cred că acum s-a şi pus eticheta – greu de înlăturat încă – de „cântec pentru Eurovision”. Unele cântece cu melodicitate şi altele care pot fi uitate imediat, plate şi fade, fără sare şi piper.

 

1982 Germania: Nicole – Ein bißchen Frieden

 

 

1983 Luxemburg: Corinne Hermès – Si la vie est cadeau

1984 Suedia: Herreys – Diggi-loo diggi-ley

1985 Norvegia: Bobbysocks – La det swinge

 

1986 Belgia: Sandra Kim – J’aime la vie

1987 Irlanda: Johnny Logan – Hold Me Now

1988 Elveţia: Céline Dion – Ne partez pas sans moi

1989 Iugoslavia: Riva – Rock me

Bălbăielile ce te fac să intri la bănuieli


De zeci de ani peninsula scandinavă o avem prezentă în mental ca o zonă a unui paradis social, a fericirii şi bunăstării, un ţinut în care nu s-ar putea întâmpla nimic rău niciodată. Deşi, tot acolo- dar în Suedia –  la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut a avut loc asasinatul asupra lui Olof Palme, premier în funcţie iar explicaţiile nu au fost niciodată mulţumitoare.

 

De câteva zile întreaga lume este consternată la vederea actului criminal ce a însângerat Norvegia. Trâim vremuri în care tot ceea ce se întâmplă are aspecte senzaţionale sau ne este prezentat numai în termeni senzaţionali. Avioane aruncate în zgârie nori, teatre asaltate de terorişti, cutremure înspăimântătoare, tsunami pe scară largă. Realitatea a întrecut de mult fabulaţia.

 

În oslo o deflagraţie distruge clădiri guvernamentale, 7 vieţi omeneşti sunt spulberate, zeci de răniţi spitalizaţi. În acelaşi timp, pe o insulă, într-o tabără de vară a tinerilor membri ai partidului local de guvernământ un carnagiu oribil se petrece: aproape o sută de oameni ucişi, alte sute de răniţi la care trebuie să-i adăugăm şi pe dispăruţi. Iar autorul ne este prezentat de media internaţionale ca fiind un singur om. Unul singur!

 

Obişnuinţa cu senzaţionalul ridicat la pătrat poate ne-a moleşit mintea, ne-a încetinit logica. Dar nu cred că a dispărut în totalitate creierul. Cum putem să înghiţim povestea cu „bomba artizanală realizată din îngrăşăminte chimice” ? Şi Groznâi, capitala Ceceniei, arăta mai bine. Şi parcă avem în faţa ochilor camionul plin ochi su saci arcat liniştit lângă biroul primului-ministru norvegian. Ni se împuie urechile cum acelaşi om, Anders Behring Breivik, imediat mai apoi ăşi face apariţia pe insula cu tabăra respectivă şi se apucă de tras cu puşca în stânga şi în dreapta mai ceva ca la vânătoarea de mistreţi de la Balc. Tot de unul singur! Cum adică! Ăştia vor să credem că între sutele de urmaşi ai vikingilor nu s-a găsit unul să zică: „Mor eu, dar mor cu tine de gât”? Au fost atâtea bătălii, bombardamente crâncene, populaţie civilă afectată greu dar cred că e prima dată când aud că un număr de câteva sute de oameni se duce la tăiere mai uşor decât mieii.

 

Şi mobilul şi istoricul dezaxatului sunt prezentate de o formă cel puţin ciudată. Bun. Înţeleg că gândul la un atentat islamist ar fi fost primul ce ar fi trecut prin mintea oricui. Dar ba Anders Behring Breivik a fost prezentat ca extremist de dreapta, ba ca fost membru al tinerilor laburişti până la excludere, ba fundamentalis creştin. Vorbe fără probe, fără argumente. Apoi, surprinzător, aflăm că pe pagina aceluia de Facebook individul s-ar fi prezentat ca admirator al lui John Stuart Mill, Churchill şi… ca membru al masoneriei. Ba şi dotat cu un manifest politic antimarxist.

Mai de bun simţ ar fi să credem că este vorba de un act colectiv sângeros. Conexiunile franc-masonice n-ar fi excluse. Anders Behring Breivik ar fi persoana scoasă în faţă, ţapul ispăşitor la îndemâna presei şi slujind scopurilor oculte ale crimei în masă. Ştim că prima impresie contează iar primele ştiri auzite de masse au fost: „fundamentalist creştin”, „anti-imigraţionist”, „anti-marxist”. Pe acestea le-au auzit prima oară şi să sperăm că nu se vor conforma ci vor dori să afle rezultatele unei anchete cinstite.