Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a treia


În anul de graţie 2007 Bartolomeu Anania avea 86 de ani. La Revoluţie, în 1989, împlinise 68. Ambele cifre reprezintă vârste venerabile. Şi această maiestate dată de numărul anilor ar fi trebuit, poate, să-l facă pe autor să nu-şi considere potenţialii cititori drept tâmpiţi. Mai ales că după 17 ani de la evenimentele revoluţionare multe din intoxicările produse de „emanaţi” nu mai puteau fi susţinute fără ruşine. Culmea este cî însuţi autorul ironizează, oarecum, anumite teze (precum stă cazul cu activitatea „teroriştilor” invocaţi de Iliescu şi ai lui) pentru că, la câteva pagini distanţă, să facă trimitere – cât se poate de senin – la aceeaşi situaţie mai înainte ironizată. Ciudat ni se pare că tocmai aceste pagini din activitatea „revoluţionară” (cu iz pucist-bisericesc) a călugărului-scriitor (pagini din care vom cita pe larg în cele ce urmează) au fost evitate în cometariile celor ce au recenzat volumul!

 

„La 20 decembrie [1989] mi-a trimis maşina [Teoctist] să mă aducă la Patriarhie cu manuscrisul Arhieraticon-ului, redactat de episcopul vicar Roman Stanciu, dar care, dovedit incomplet şi defectuos, îmi fusese încredinţat mie spre finalizare înainte de a merge la tipar. În acea zi venise din străinătate mitropolitul Nicolae Corneanu, care făcea parte din comisie, alături de patriarh. Pe drum. şoferul Costel Calapod ţinea deschis aparatul de radio, care transmitea necontenit ştiri asupa gravelor evenimente din Bucureşti. La un moment dat a exclamat: – Gata, s-au dus dracului!..” (p. 666 – sic!)

Radioul transmitea necontenit ştiri? Evenimente grave în Bucureşti!? Pe 20 decembrie! Ce tot vorbeşte omul acesta? La Bucureşti abia din 21 va începe vâltoarea. Dar să admitem că este vgorba de o confuzie şi Anania o fi vrut să vorbească despre Timişoara. Dar „transmiterea necontenită de ştiri” – aceea o fi fost şi ea, însă la „Europa liberă” (post de radio care nu putea fi recepţionat de un aparat instalat la bordul autoturismului), pentru că pe postul naţional de radio se difuzau în acea dată (miercuri, 20 decembrie) cel mult reportaje de la întâlnirile din fabrici unde erau înfieraţi „huliganii de la Timişoara”. Dacă nu mă înşeală memoria, aceste materiale propagandistice fuseseră difuate abia după intervenţia televizată a lui Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie, după revenirea din Iran.

Dar şirul de adevăruri şi minciună difuzate în doze variabile abia de aici încolo se revarsă. Bartolomeu Anania, deşi cu locuinţa aproape de centru, refuză să participe la mişcarea de massă din ziua de 22 decembrie, atât din cauza unor dureri lombo-sciatice, cât şi pentru că „ar fi compromis revoluţia” dacă ar fi fost văzut pe stradă un fost legionar ca el (p. 667) alături de protestatari. În schimb nu-şi refuză ironii la adresa lui Patriarhului: „pe micul ecran l-am văzut pe patriarhul Teoctist cum aştepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul în studio şi cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs care nu izbutea să fie decât rictus.”

Dar să nu credeţi că era convins că ceea ce se întâmpla era cu adevărat un act revoluţionar. Nu! Abia apariţia cu caracter epifanic a lui… Andrei Pleşu la televizor i-a deschis ochii şi l-a convins că ceea ce se petrecea în Bucureşti şi în ţară era o schimbare de direcţie radicală: „Adoua zi [27 decembrie], în faţa televizorului meu, aveam să aflu că Pleşu devenise ministru al Culturii şi că Şora conducea Ministerul Învăţământului, ceea ce însemna că în România se produsese, într-adevăr, o Revoluţie. Atunci am simţit nevoia să mă rog pentru Biserica noastră şi să mă gândesc la ce-aş putea eu face pentru ea, dar fără să mă las târât în ispită.” (p. 668)

Adică i s-o fi pus pata chiar atunci de un mic puci bisericesc? Dacă urmărim transformarea vorbelor în fapte (bazându-ne doar pe naraţiunea autorului) cam aşa pare!

– în seara de 31 decembrie slujeşte privegherea de Anul Nou la mânăstirea Văratec

– în după-amiaza zilei de 1 ianuarie primeşte o delegaţie care-i propune scaunul de mitropolit al Moldovei

– pe 2 ianuarie pleacă la Bucureşti unde „seara, telefoanele mă informau că BBC-ul difuzase un interviu cu Teodor Baconsky, în care acesta îmi făcea un admirabil portret ca viitor mitropolit al Moldovei… (Pe Doru avea să-l ia Pleşu sub aripa lui, numindu-l director în Ministerul Culturii, după care îi va obţine o bursă la Sorbona.)”

Stop! Până acum s-au vehiculat trei nume: Bartolomeu Anania (ieromonah şi arhimandrit), Teodor Baconsky (laic), Andrei Pleşu (laic şi el) – toţi trei fără funcţii ierarhice în Biserică.

Revenim. Ce îl împiedica să accepte? Păi reticenţa venea din faptul că o asemenea numire ar fi urmat să fie făcută de o Adunare Eparhială „învechită în rele”, asta deşi un episcop ortodox este, de regulă, ales de către Sfântul Sinod!:

„În ziua următoare [3 ianuarie] m’am pomenit la mine cu Doru Baconsky şi Virgil Codarcea, care m’au luat pe sus cu ei la Patriarhie, unde avea loc o şedinţă extraordinară a Sfântului Sinod. Am refuzat să intru în sală, Doru a trimis pe cineva să-l anunţe pe patriarh, Teoctist a ieşit pentru o foarte scurtă întrevedere, pe coridor, în care m’a informat că Mazilu primise un memoriu de la ieşeni şi că îşi dăduse acordul [?! Cu care drept? De emanat? – Nota mea], aşa că să mă pregătesc pentru alegere. I-am replicat că nu mă pot constitui în candidat şi, ca să-l descurajez, am invocat procedura: În condiţii de libertate, un nou mitropolit al Moldovei nu poate fi ales de o Adunare Eparhială alcătuită din oamenii vechi [!? – nota mea], ajunşi acolo sub regimul comunist. Să nu se grăbească. Trebuie făcută mai întâi dizolvarea actualei Adunări Eparhiale şi alegerea alteia, noi, precum şi constituirea unui  nou Colegiu Electoral Bisericesc, care să facă posibile şi înnoiri în Sfântul Sinod!”

Iar punerea în aplicare a declaratului program expus deschis în faţa Patriarhului Teoctist îşi urmează parcursul la o etapă superioară: aceea a organizării într-o grupare capabilă să pună presiune asupra ierarhiei bisericeşti oficiale, şi acesta a fost „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii”, un autentic GDS eclesial. Paralela nu este forţată dacă ţinem cont că EXACT în aceeaşi perioadă de timp se forma, cu sprijinul lui Silviu Brucan şi… Andrei Pleşu, celebrul GDS („Grupul pentru Dialog Social”).

„În seara zilei de 8 ianuarie i-am avut la mine pe Doru Baconsky, Daniel Ciobotea [actualul patriarh – nota mea], Iustin Marchiş şi preotul Crâşmaru, cărora le-am împărtăşit gândul [de a face ceva pentru viaţa Bisericii] şi cu care am discutat pe marginea lui. Ideea a prins şi ne-am hotărât să i-o împărtăşim şi lui Andrei Pleşu (cu care eu am vorbit, pe loc, la telefon). Alături de Doru, Daniel mi-a plăcut cel mai mult.

A doua zi (dată memorabilă, 9 ianuarie 1990), spre seară, eram acasă la Pleşu, dar soţia sa ne-a rugat să luăm loc pe fotoliile din salon şi să-l aşteptăm, întrucât el telefonase că întârzie puţin, reţinut de unele treburi la minister. Atunci, în ora aceea de aşteptare, analizând noi demoralizarea patriarhului, panica ierarhilor, starea de incertitudine a clerului şi aşteptările credincioşilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de ajutor pentru instaurarea normalităţii, fără să ne constituim într-o organizaţie cu statut şi pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar atât cât va considera că e nevoie. Atunci, în ceasul acela de aşteptare în casa lui Andrei Pleşu, a luat fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de către Doru, care se pricepe de minune.

Pleşu a întâmpinat noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin şi ne-a sfătuit ca, chiar a doua zi, să-l informăm pe Dumitru Mazilu de existenţa noastră, înainte de a se răspândi cumva zvonul că am fi cine ştie ce organizaţie subversivă, contrarevoluţionară… [?! – nota mea]

A doua zi [10 ianuarie], după ce am ieşit de la Mazilu (care a salutat înfiinţarea Grupului), am cerut prin telefon să fim primiţi de către Sinodul Permanent, despre care ştiam că se află în Bucureşti pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii.”

 

Iarăşi punem un stop! La grupul de nume pomenit anterior (Anania, Baconsky, Pleşu) se mai adaugă câteva (Daniel Ciobotea, Iustin Marchiş, preotul Toader Crâşmariu) cu care întregim gruparea ce se erija în reprezentanta doleanţelor întregii Biserici. Aceştia sunt iniţiatorii! Restul persoanelor sunt culese pe drum şi, interesant, acelea folosesc drept faţadă! Pentru început, gruparea se afla în subordonarea lui Dumitru Mazilu din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

Grupul se prezintă în faţa Sinodului („sinodali aproape speriaţi”), îşi exprimă viziunea şi… are parte la rându-i de o surpriză: „Apoi a venit rândul nostru să ne speriem. Începând cu patriarhul, toţi (cu excepţia lui Nestor Vornicescu, care a tăcut tot timpul) […] sunt gata să se retragă imediat. […]

Pe noi ne-a speriat perspectiva unor retrageri în grup, ştiind ce poate însemna asta pentru Biserică. Atunci am intervenit eu, în sensul că o astfel de retragere nu trebuie să creeze un vid de autoritate [deci o criză canonică ar fi fost doar un vid de autoritate? – nota mea], că ea nu înseamnă o fugă, că actualul titular trebuie să-şi pregătească succesorul, să participe la procedurile canonice şi statutare ale alegerii, aşa încât pacea şi unitatea Bisericii să nu fie afectate.” (p. 667 – 671)

Apoi, în cadrul naraţiunii memorialistice, Valeriu Anania se foloseşte de un truc pentru a fragmenta desfăşurarea firească a cronologiei evenimentelor şi, prin aceasta, contribuind la diminuarea impactului negativ pe care l-ar avea istorisirea asupra imaginii scriitorului. Abate atenţia prin divagaţii asupra importantului rol pe care îl va juca Grupul de Reflecţie în următorii ani prin contribuţiile sale la luarea unor decizii cu impact asupra credincioşilor. Dar aici, pe blog, repunem lucrurile în făgaşul normal, chiar dacă acest lucru înseamnă să sărim înainte şi înapoi de-a lungul paginilor.

„Memoria mea se întoarce acum la data de 12 ianuarie 1990, care fusese decretată zi de doliu naţional în memoria tinerilor ucişi la Revoluţie, rânduindu-se şi o slujbă de pomenire în catedrala patriarhală. În dimineaţa acelei zile, Petre Mihai Băcanu a publicat în România liberă un scurt articol în care îl soma pe Teoctist să nu îndrăznească a sluji la parastas, opinând că slujba ar trebui oficiată de doi clerici care au trecut prin închisorile comuniste.” (p. 674 – 675)

„Un comunicat asupra înfiinţării Grupului şi a primei lui întâlniri cu conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 2000 [1990, evident – nota mea] în ziarul România liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a pus la dispoziţie pe toată durata existenţei noastre ca Grup şi în care eu însumi am publicat săptămânal articole şi meditaţii.” (p. 671)

„În după-amiaza zilei de Duminică, 14 ianuarie, patriarhul a prezidat o şedinţă de lucru cu consilierii, la care invitase şi Grupul de Reflecţie. Eram de faţă eu şi părintele Galeriu. La sfârşit, ne-a luat de o parte, pe coridor, şi ne-a confiat gândul de a se retrage. […]

 

A doua zi, în şedinţa Grupului de Reflecţie a sosit ştirea că studenţii de la Teologie pregătesc o demonstraţie în care vor cere retragerea lui Teoctist. Noi l-am rugat pe Daniel să încerce să-i domolească.

 

În aceeaşi seară, patriarhul m’a invitat la cină şi, la sfârşit, m’a luat de-o parte şi mi-a spus că joi, în şedinţa Sfântului Sinod, îşi va depune cererea de retragere.

 

De fapt, retragerea lui Teoctist plutea în aer, în acelaşi aer plutea oarecum şi numele meu ca posibil succesor, şi aşa m’am pomenit că mi se solicită interviuri. […]

 

În paralel, se crease o mişcare a unor preoţi din Bucureşti şi Buzău, care cerea înfiinţarea unei Conferinţe Naţionale a Preoţilor. În frunte se afla un foarte năbădăios preot anume Niculce, ambiţios „revoluţionar” [Se vede că numai aleşii aveau voie să aiibe comportamente revoluţionare! – nota mea], violent, căruia i se părea că existenţa Grupului de reflecţie îi încurca lui nişte socoteli. [Sau era viceversa, adică Conferinţa Naţională a Preoţilor încurca aranjamentele Grupului? – nota mea] M’am pomenit cu el faţă’n faţă, s’a răţoit la mine şi mi-a pus pumnul sub bărbie…

Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenţi teologi fuseseră primiţi la patriarh. [Or fi fost aceiaşi studenţi care dăduseră cu bocancii în uşa cancelariei patriarhale alături de Vasile Răducă? – nota mea] În aceeaşi zi, Teoctist m’a sunat la telefon: mâine, la prima oră, se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a rămas ferm.” […]

 

Joi, 18 ianuarie, la ora 13.40, un telefon de la Doru Baconsky: În şedinţa plenară a Sfântului Sinod, patriarhul şi-a prezentat demisia. De asemenea, apiscopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia. În faţă, 100 – 150 de preoţi turbulenţi. [Oare? – nota mea] […]

 

În seara aceleiaşi zile, la ora 22.30, un telefon de la o secretară de cabinet de la Palatul Victoria:

– Domnul Gelu Voican Voiculescu, vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, doreşte să vă vadă urgent.

– Bine, pot veni mâine în cursul dimineţii. Spuneţi-mi la ce oră.

– Nu mâine, ci acum. […]

La etaj [la Palatul Victoria], întrun hol spaţios, populat – la ora aceea! – cu zeci de persoane, m’a întâmpinat un domn în uniformă de magistrat militar, care m’a salutat, mi-a strâns mâna şi m’a condus în biroul domnului vicepreşedinte.

 

Acesta m’a primit afabil, mi-a amintit că ne cunoscuserăm cândva în casa parohială a bisericii Amzei, m’am făcut, din politeţe, că-mi aduc aminte, m’a poftit pe un scaun lângă o masă simplă, pe care se aflau o sticlă de vin şi două pahare. Un pat de campanie, cu pătură cazonă, indica faptul că încăperea era, în acelaşi timp, birou şi cameră de dormit. Pe un raft, câteva cărţi ale lui René Guénon [îşi adusese biblioteca personală la Guvern sau e fabulaţie literară cu rol de a impresiona cititorul? – nota mea]. Telefoanele sunau din cinci în cinci minute, amfitrionul răspundea scurt, milităreşte, cerea un amănunt, o identitate, înţelegeam că e vorba de terorişti semnalaţi în cutare sau cu tare punct [„teroriştii” activau încă pe 18 ianuarie sau fabulaţia literară acţiona în continuare? – nota mea]. Voiculescu mi-a explicat că, la vârf, el avea în seamă Armata [nu Nicolae Militaru? – nota mea], Securitatea şi Cultele.

În această ultimă calitate mi-a făcut cunoscut că, imediat după ce s-a ştiut de retragerea patriarhului Teoctist, conducerea FSN s’a întrunit de urgenţă, aluat cazul în dezbatere şi a hotărât că succesorul nu poate fi altul decât părintele Anania, cunoscut prin… bla-bla-bla…” (p. 675 – 677)

Dar Bartolomeu Anania refuză, după cum prezintă lucrurile, şi, drept urmare Gupul (!) trece la căutarea unui candidat pentru patriarhat, numele făcut să circule fiind al părintelui Cleopa (p. 678 – 679). Una din momelile în încercarea de a-l convinge (cel puţin aşa mi se înfăţişează mie din cele relatate de Anania) a fost lansarea unor zvonuri sub pretenţia de adevăruri puse sub semnătura părintelui Stăniloae: „catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală; nebunia de la Vladimireşti, cu reîncarnările budiste, care ne scoate sin creştinism, câştigă teren” (p. 679-680 – scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae către părintele Ilie Cleopa dar expediată prin intermediul părintelui Anania; cât de reală o fi fost spistola în chestiune ori dacă nu cumva dogmatisul fusese intoxicat mediatic la rândul său, acestea sunt chestiuni care rămân în suspensie).

Ori, în acest timp de anarhie bine dirijată, avea loc o lansare fulgerătoare pe treptele ierarhiei bisericeşti; Daniel Ciobotea! La 4 martie era instalat ca episcop vicar al Mitropoliei Banatului (p.681) pentru ca tei luni mai târziu, pa 7 iunie, să fie ales Mitropolitul Moldovei (p. 688)

„Candidaturi oficiale nu existau, dar nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, îşi considera drumul deschis, avea destui oameni de partea lui, unii cumpăraţi cu bani buni sau cadouri [„calomniază, calomniază…” – nota mea], după un obicei mai vechi, şi se spunea că chiar îşi făcuse cărţi de vizită anticipative. Argumentul său forte era acela că, basarabean fiind, va avea un acces direct la românii de peste Prut… etc. etc.” (p. 686)

Interesante aceste invective cu care-şi gratulează adversarii. Le vom reîntâlni! Înn paginile de Jurnal publicate nu demult (uite cum le potriveşte Dumnezeu!) de către Răzvan Codrescu, un adulator al răposatului ierarh de la Cluj, se redă atnosfera încinsă prilejuită de alegerea lui Laureţiu Streza ca mitropolit al Transilvaniei: „3 noiembrie, Bucureşti – Azi, Colegiul Electoral Bisericesc. Prin majoritate de voturi în cel de al doilea scrutin, Episcopul Laurenţiu Streza a devenit noul Mitropolit al Ardealului. Eu, pornind de la fişa postului, am votat pentru Arhiepiscopul Andrei, încredinţat fiind că nu el are nevoie de o Mitropolie, ci Ardealul are nevoie de un om. Dar nu de asta sunt profund întristat, ci de altceva. În legislaţiile civile se poate întâmpla ca nu tot ceea ce este legal să fie şi moral. Iată însă că faptul acesta a pătruns, cu brutalitate, şi în viaţa noastră bisericească. Consider că alegerea de azi a fost legală prin procedură, dar profund imorală prin ceea ce a precedat-o. Nu curriculum vitae al fiecăruia din cei doi candidaţi, trimis din vreme alegătorilor, a contat şi învins, aşa cum ar fi fost normal, ci o vastă şi deşănţată „campanie electorală” în stilul şi cu implicarea politicianismului vulgar şi agresiv, din care nu au lipsit presiunile, clientelismul, ofertele şi ameninţările subterane, agitaţia şi propaganda prin mass-media, atacurile la persoană, calomnia, injuria şi – vai! – chiar şi tentativa de asasinare morală a contracandidatului. Pare a fi o nenorocită premieră în istoria Bisericii noastre şi e de aşteptat ca Sfântul Sinod, prin noul Statut, s’o reducă la un nefericit unicat.”

 

Dar nu vi se pare şi mai interesant modul în care acel pomenit „acces direct” a fost înlăturat? Oare pe cine neliniştea?

Pastorala „eco-anarhistă” a Preafericitului Daniel


Paragrafele subliniate cu roşu cuprind esenţa! Semnalarea a făcut-o siteul Gândul, şi de data asta îi felicit.

 

 

 
NAȘTEREA DOMNULUI. BUCURIA CERULUI ȘI A PĂMÂNTULUI – Pastorală de Crăciun – 2013

† DANIEL, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor, har, milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări.

 

 

„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”

 

 

(Luca 2, 10 – 11)

 

 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

 

Astăzi, Biserica binevesteşte pentru tot poporul bucuria cea mare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (Cf. Ioan 17, 13).

 

 

Sărbătoarea Naşterii Domnului este sărbătoare mare a bucuriei, la care participă cerul şi pământul, după cum prevestea Psalmistul zicând: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul… de faţa Domnului, că vine…!” (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă participă la această bucurie negrăită, întrucât ea este regăsirea bucuriei pe care au trăit-o Adam şi Eva în Rai, înainte de a cădea în neascultare şi înstrăinare de Dumnezeu. Din momentul în care protopărinţii noştri au păcătuit şi au fost alungaţi din Rai, lumea a devenit „o vale a jeluirii”, cum o numeşte psalmistul David (Cf. Psalmi 83, 6) (Monahul TEOCLIT DIONISIATUL, „Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi”, traducere de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 156). Însă, prin smerită ascultare, Fecioara Maria a născut, ca om, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii. De aceea, ea este numită „bucuria şi împăcarea lumii”; De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura (creaţia)…, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut…”, se spune în cărţile noastre liturgice (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Axionul).

 

 

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au meditat adânc asupra înţelesului Tainei Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi au tâlcuit apoi în dogme ale credinţei şi în cântări liturgice lumina spirituală care se revarsă din taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Naşterea lui Hristos.

 

 

Cântările Sărbătorii Naşterii Domnului ne arată că întruparea sau înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, din Fecioara Maria, are ca scop ridicarea omului pământesc, stricat prin păcat şi moarte, la viaţa cerească, nestricăcioasă şi veşnică:

 

 

„Cerul şi pământul astăzi s-au unit, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie, Litie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 434).

 

 

„Pe cel după chip şi asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat” (Ibidem).

 

 

Hristos Domnul, Care S-a născut, ca om, în peştera din apropierea Betleemului, este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel în Care, prin Care şi pentru Care au fost făcute cerul şi pământul, adică întreg universul, lumea nevăzută a mulţimilor de îngeri şi lumea văzută a mulţimilor de stele. Acest adevăr îl mărturisesc Sfinţii Apostoli, mai ales Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Apostol Ioan.

 

 

Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, spune despre Hristos: „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul ne spune că: „Toate prin El (Hristos) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5).

 

 

Fericitul Augustin († 430) descrie taina Naşterii Domnului, în cuvintele următoare: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor şi micuţ în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toţi vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui şi făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor şi dăruind, din sânul mamei Sale, sfinţire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deşi iese din el; înţelept mai presus de orice cuvânt şi copil ca înţelepciune; umplând lumea şi stând culcat în iesle; conducând stelele şi alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu şi, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micşoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleşească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veşmântul unui trup micuţ, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăşi îngerilor înţelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul” (FERICITUL AUGUSTIN, Sermo, 187, 1; trad. G. Humeanu, Les plus beaux sermons de S. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; citat în art. „Noël”, în: Dictionnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387).

 

 

Faptul că lumea văzută şi nevăzută a fost creată prin Fiul, înseamnă că Fiul este Mijlocitorul între Dumnezeu Tatăl şi lumea creată, adică, prin El, lumea îşi împlineşte rostul ei de a fi lumină creată şi podoabă de frumuseţe a iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul şi pentru toţi oamenii.

 

 

În limba română, cuvântul „lume” conţine ideea de lumină (din latinescul lumen = lumină), iar în limba greacă, cuvântul „cosmos”, adică lume, univers, conţine ideea de podoabă, de frumuseţe. Lumea a fost creată prin Fiul deoarece, prin El, cerul şi pământul trecător se vor preface în cerul nou şi pământul nou despre care vorbeşte cartea Apocalipsei (cap. 21, 1).

 

 

Faptul că lumea nevăzută a îngerilor şi lumea văzută sau cosmosul întreg au fost create pentru Fiul, înseamnă că lumea este dar al Tatălui, către Fiul, pentru ca Fiul, întrupându-Se în lumea creată, să o lumineze spiritual, să o sfinţească prin jertfa Sa şi să o aducă pe aceasta, ca dar al Fiului, către Dumnezeu-Tatăl, adică să facă din ea dar de mulţumire, o Euharistie a toată existenţa, oferită lui Dumnezeu-Tatăl, şi să-i înveţe pe oameni să mulţumească lui Dumnezeu „pentru cele pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile cele arătate şi nearătate” (Liturghier, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Sfintei Jertfe (Anaforaua), Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 172). De ce să mulţumească? Pentru ca omul, care crede în Fiul, să primească un dar şi mai mare, şi anume viaţa veşnică.

 

 

Întrucât lumea a fost creată din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, iar omul a fost numit stăpân peste tot pământul (Cf. Facerea 1, 28), ne revine responsabilitatea pentru întreaga natură, care trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare.

 

 

Părintele Dumitru Stăniloae spunea, în acest sens: „Natura nu-şi îndeplineşte rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic sau spiritual” (Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, ediţia a doua, p. 223). Între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor există o legătură de viaţă, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veşnic dintre Mine (Dumnezeu) şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facerea 9, 16). Dacă noi consumăm totul şi degradăm totul din natură (creaţie), dovedind lipsă de respect sau nerecunoştinţă faţă de Creator şi nepăsare faţă de darurile primite de la El, ce transmitem generaţiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat şi sfinţit sau pământ degradat şi pustiit? Totuşi, putem transmite generaţiilor viitoare şi bogăţie şi înţelepciune, dacă gândirea noastră este creatoare de valori, iar voinţa noastră este promotoare a coresponsabilităţii şi a cooperării practice la nivel naţional şi planetar.

 

 

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

 

La Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: „Betleeme, pregăteşte-te, cetate a Sionului, cântă! Bucură-te, pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască; şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobeşte, ca să primească Viaţa cea veşnică” (Mineiul pe Decembrie, ziua 20, Utrenia din 23 decembrie, Stihoavnă, p. 327). „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunarea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie). Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte în peşteră, în interiorul pământului, ca să sfinţească şi pământul. Desigur, El a venit în lume ca să sfinţească mai ales sufletul şi trupul omenesc, născându-Se ca om din Fecioara Maria.

 

 

Iisus S-a născut în peşteră ca într-o biserică de sub pământ, iar apoi a fost aşezat în iesle ca într-un altar de binecuvântare a pâinii.

 

 

Betleem înseamnă în limba Sfintei Scripturi „casa pâinii”. Iisus Cel născut în peşteră ca om, şi aşezat în iesle este pâinea cerească oferită oamenilor ca hrană în Sfânta Euharistie. Deci, sfinţirea omului prin hrănirea lui cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este înţelesul adânc al tainei punerii sau culcării pruncului Iisus în iesle. De aceea, icoana Naşterii Domnului în peşteră se află permanent la Proscomidiar, unde se pregătesc darurile (pâinea şi vinul) pentru Sfânta Euharistie.

 

 

Naşterea Domnului aduce mare bucurie şi binecuvântare celor ce veghează. Iisus Se naşte în peşteră şi este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului. La marginea oraşului se află în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli şi veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină şi cântare (Cf. Luca 2, 8-13), ca ei să vadă cum Dumnezeu schimbă pe cele smerite în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie. Oameni din afara oraşului sunt chemaţi să devină cei dintâi prieteni ai familiei sărace şi străine, pe care Dumnezeu o binecuvântează prin naşterea Fiului Său ca om pentru mântuirea oamenilor. Magi de la Răsărit, de la distanţe mari, vin să vestească iudeilor că, tocmai în ţara lor, S-a născut un Prunc-Rege de Care depinde mersul astrelor. Darurile împărăteşti oferite Pruncului sărac, născut într-o peşteră şi culcat în iesle, au fost aduse de departe, dintr-o ţară străină, pentru a arăta iubirea lui Dumnezeu pentru Pruncul născut din Mamă săracă, neajutorată de cei de aproape, de acelaşi neam. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

 

 

Astăzi, când foarte adesea iubirea sau bunătatea din inimi este înlocuită cu răutatea sau nepăsarea, când faptele bune se împuţinează, iar cele rele se înmulţesc, când puţini oameni se îmbogăţesc, iar foarte mulţi sărăcesc, Evanghelia Naşterii lui Hristos-Domnul ne cheamă pe noi, creştinii, care purtăm numele lui Hristos, la multă rugăciune şi priveghere, la multă responsabilitate şi multă lucrare a faptelor bune. Părinţii veghează la leagănul copiilor, dascălii veghează la educarea tinerilor, profesorii veghează la formarea studenţilor, medicii veghează la vindecarea bolnavilor, conducătorii înţelepţi veghează la bunul mers al cetăţii, iar preoţii veghează la mântuirea sufletelor credincioşilor.

 

 

Dacă am sărăcit material, să avem grijă să nu ne pierdem şi ultima bogăţie care ne-a rămas: bogăţia sufletului, adică dreapta credinţă şi bunătatea inimii, milostenia, prietenia şi omenia. Să păstrăm şi să înmulţim comoara cea mare şi sfântă a Bisericii şi virtuţile strămoşeşti: credinţa şi speranţa, iubirea şi dărnicia.

 

 

Bunătatea inimii sau bogăţia spirituală a sufletului nostru se arată în cuvinte şi fapte. Într-o vreme în care, foarte adesea, cuvântul folosit în public răneşte mai mult decât vindecă, creează mai multă confuzie decât comuniune, seamănă mai multă dezbinare decât unitate, suntem chemaţi să înlocuim răutatea şi sărăcia sufletului egoist cu bunătatea şi bogăţia sufletului generos pe care le aduce în suflet credinţa vie în Dumnezeu şi legătura cu El prin rugăciune şi veghe (atenţie) sporită.

 

 

Dreptmăritori creştini,

 

 

Întrucât rugăciunea este izvor de bucurie, de sănătate şi mântuire, să priveghem la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2013 spre 1 ianuarie 2014, să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul

 

 

2013 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2014. Amintim aici că anul viitor, 2014, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română. Se are astfel în vedere importanţa Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii pentru viaţa Bisericii lui Hristos şi pentru experienţa duhovnicească a fiecărui creştin.

 

 

De asemenea, împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Voievod Constantin împreună cu cei patru fii ai săi, Sfinţii Constantin, Ştefan, Radu, şi Matei, şi cu Sfântul Ianache sfetnicul reprezintă un prilej de evlavioasă evocare a jertfelniciei Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi de preţuire a moştenirii cultural-spirituale brâncoveneşti.

 

 

Dorim ca lumina sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă tuturor pace şi sănătate, bucurie şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

 

 

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale „Sărbători fericite!” şi „La mulţi ani!”

 

 

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

 

 

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

 

 

† Daniel

 

 

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

10.12.2013 | 14:31