Părintele Dumitru Stăniloae despre Neam, Naţiune, Naţionalism.


Sorin Dumitrescu – Teologic vorbind, ce este naţiunea? Şi, legat de asta, dacă ea este perfectibilă ca formă comunitară?

 

Preot Dumitru Stăniloae – Eu cred că Dumnezeu nu vrea să se anuleze nimic din varietatea creată de El, din istorie sau din geografie, ci vrea să le transfigureze, să le înalţe, să le schimbe la faţă. Aşa după cum Dumnezeu nu vrea să se unifice persoanele într-una, tot aşa nu doreşte o singură naţiune. De aceea vreau să vă citesc cuvintele acestea minunate din Apocalipsă, capitolul 21, versetul 25-26: „Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. Iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor şi vor aduce în ea slavă şi cinste neamurilor”; deci şi în viaţa viitoare fiecare neam îşi va aduce cinstea, slava şi frumuseţea lui. Cred că Ortodoxia a promovat frumuseţea neamurilor. Cred că, în special limba română, ca nici o altă limbă, are un conţinut de o mare dulceaţă duhovnicească. Cele slave, nici ele nu au aşa ceva, pentru că limba slavă a rămas o limbă unificatoare pentru toate popoarele slave care trăiau despărţite. Grecii, şi ei, au rămas cu o Liturghie în limba veche, care n-a intrat în limba poporului. La noi s-a petrecut un miracol, ceva unic: Ortodoxia s-a tradus în toate slujbele în limba poporului şi a intrat împreună cu spiritualitatea acestor cuvinte şi în viaţa lor de toate zilele.

 

S.D. – Deci s-a îmbisericit limbajul cotidian, diurn?

 

Pr.D.S. – S-a înduhovnicit.

 

S.D. – S-a înliturghisit.

 

Pr.D.S. – N-aş spune numai atât. I-a dat un conţinut de taină cum n-au limbile altor popoare. Aporape fiecare cuvânt românesc, dacă te uiţi bine la el, constaţi că nu este limitat la un conţinut foarte raţional şi foarte precis, ci are în el şi un conţinut de taină. Latinescul Conventia a devenit cuviinţă, ce extraordinară schimbare! Cât de exterior este „convenţia”. Dolor latinesc a devenit dorul românesc.

 

S.D. – Sau durere. Adică, vreţi să spuneţi că limba noastră are şi precizie, şi taină.

 

Pr.D.S. – Om cumsecade. Poţi să traduci asta?

 

S.D. – Comme il faut, ha, ha, ha.

 

Pr.D.S. – Sau cum spunea Cioran odată, când m-am întâlnit cu el: nepăsarea – indiference.

 

S.D. – Şi el este exasperat de cuvinte.

 

Pr.D.S. – Da. Viciul latinesc – patimă la noi. Câte sensuri are patima, ştiţi… şi dacă ne-am duce mai aproape de popor, spre zicale. Noi nu am ştiut să arătăm această bogăţie şi această mare taină, cum poporul a dus cuvintele din Biserică, de la slujbe, în viaţa lui. Celelalte popoare ortodoxe n-au putut face asta, pentru că slujbele din Biserică nu s-au tradus în limbile lor. Aşa, poate că fiecare popor şi-ar fi dezvoltat o unicitate a lui, şi în acelaşi timp şi un fel de unitate duhovnicească. Eu cred că aşa va fi în viaţa viitoare.

 

S.D. – Înţeleg că dumneavoastră consideraţi că neamul românesc, mai mult ca altele, arvuneşte ceea ce va fi?

 

Pr.D.S. – Da, şi cred că neamurile vor fi acolo într-o mare unitate şi cred că va fi şi o mare diversitate. Dar nu una polemică şi de războaie, ci o diversitate de întregire. Dacă m-ar mai ajuta Dumnezeu, două lucruri aş vrea să fac: să vorbesc de această unitate în diversitate în limba românească şi să o ilustrez cu portul românesc; este atâta delicateţe în portul românesc, atâta armonie, graţie şi seriozitate. Eu cred că asta este destinaţia neamurilor, nici să se dezbine în lupte, aşa cum se face în occident, nici să se unifice, cum se tinde acum, ci să se dezvolte în sensul acesta spiritual care să însemne dezvoltare, diversitate în Dumnezeu Care este şi unit.

 

S.D. – Părinte, vă daţi seama ce inflaţie de adverbe există în limbajul dumneavoastră teologic? Ca de exemplu: oarecum, într-un anume fel, într-atât, totuşi, cât de cât, orişicât, întrucâtva. Asta, cel puţin lingvistic, califică teologia dumneavoastră ca o teologie a nuanţelor.

 

Pr.D.S. – Cred că este aceeaşi legătură între unitate şi diversitate. oricum nu poţi să reduci totul la o unitate uniformă, monotonă, dar într-un anume fel nici nu le poţi dezbina. Această folosire a adverbelor este poate şi datorită tainei lucrurilor care, antinomic vorbind, sunt şi unite, şi deosebite. În sensul meu, nuanţa are scopul de a sugera, de a circumscrie taina. Niciodată nu pot ajunge să exprim perfect, fără rabat, o taină. De aceea sunt mereu pe drum spre ea şi caut să nuanţez. Dar, revenind la limbajul nostru, ce apropiat ni-L face pe Dumnezeu, „drăguţul”. Nu „drag”, ci „drăguţul”. Parcă-L mângâi. Sau Măicuţa Domnului. Noi spunem împărăţie, nu spunem regnum. Este extraordinar, împăratul din poveşti, plin de taină, de putere, şi totuşi aşa de bun. Fecioară în loc de virgo. Virgo este ceva fizic. Fecioara – câtă nevinovăţie! Joc. Jocul este altceva decât dans. Occidentalii ştiu de dans, noi ştim de joc.

 

S.D. – E mai genuin „joc”.

 

Pr.D.S. – „Dans” este mai biologic, iau femeia la dans. „Joc” este mai copilăros, mai curat, mai nevinovat.

 

S.D. – Dumneavoastră echivalaţi neamul cu naţiunea, sau faceţi o deosebire totuşi?

 

Pr.D.S. – Naţiunea este un termen mai nou. Eu îi spun mai mult neam.

 

S.D. – Dar neamul nu este mai apropiat de etnie?

 

Pr.D.S. – Suntem de un neam, suntem rude. Naţiunea deja este ceva mai abstract, mai politic, mai rece.

 

S.D. – Sunteţi naţionalist?

 

Pr.D.S. – Dacă aş avea un cuvânt de la neam, l-aş folosi pe acela. Eu ţin la neamul meu.

 

S.D. – Dar patriot sunteţi? profesorul Cândea face echivalentul cuvântului patrie care se zice că este un cuvânt destul de nou, cu un alt cuvânt mai vechi, care este moşie. Moşia este echivalentul patriei. Deci patriot sunteţi?

 

Pr.D.S. – Eu aş spune că n-avem cuvinte unitare pentru lucrurile acestea. Eu ţin la ţara strămoşească. Ea îmi spune mai mult decât patria. Patria parcă este iarăşi un cuvânt venit de aiurea Vaterland. Pater. Ţara strămoşească, ţara mea, ţara noastră. Am apucat timpurile când Ardealul nu era unit. Aproape toţi tinerii din sat spuneau că se duc în ţară.

 

„7 dimineţi cu Părintele Stăniloae – convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu”, ediţie îngrijită de Răzvan Bucuroiu, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 173 – 177.

Puteţi să-i numiţi „fascişti”. Eu îi consider Români.


foto: http://www.ziaristionline.ro

 

 

Scrisoare Deschisa catre Romani

 

Evenimentele generate de proiecția la Muzeul Național al Țăranului Român a unui film cu tematică homosexuală, proiecție din cadrul programului „Luna istoriei LGBT”, și protestul care a anulat-o au stârnit o serie de reacții în mass-media românească și din partea oamenilor de cultură. Prin rândurile de mai jos, ne adresăm celor care simt nevoia păstrării unei minți limpezi în tăvălugul informațional contemporan.

 

Suntem conștienți că Muzeul Național al Țăranului Român nu este depozitarul unei lumi anacronice, fără relevanță pentru prezent și inutilă din perspectiva viitorului. Precum scria primul ctitor al acestei instituții, Al. Tzigara-Samurcaș, el este proiectat să prezinte „atât traiul zilnic, cât şi viaţa intelectuală şi religioasă a ţăranului”; în el trebuie „să se plămădească viitorul artei românești”. Având în vedere aceste rosturi care i s-au dat, este legitim să ne întrebăm: acest viitor se poate plămădi printr-o siluire a trecutului? Ne ajută să răspundem tot fondatorul Muzeului: „Respectul tradiţiei este incontestabil unul dintre elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea, în parte, acest rol în educaţia sentimentală.”

În 1908, Al. Tzigara-Samurcaș a ales ca moto al unui articol de-al său, intitulat „Suntem vrednici de un muzeu naţional?”, versul „În noi totul e spoială, totul e lustru fără bază” din poezia Epigonii, de Eminescu. Nu putem să nu observăm că reacțiile umorale de astăzi provin de la persoane aparținând aceleiași categorii, reflectând conflictul formelor care nu recunosc și nu își asumă niciun fond.

În fapt, evenimentele de la MȚR ar trebui să devină obiectul unei dezbateri culturale de amploare, care să nu fie influențată de acordări, pe sub masă, de fonduri și funcții pe criterii netransparente: dorim o cultură în continuarea tradiției istorice, care să răspundă coerent și în chip specific dezvoltărilor culturale de pe plan internațional? Sau o cultură care să facă tabula rasa de ceea ce a însemnat cultura vernaculară, de la cea tradițională si medievală, la cultura secolului al XIX-lea, cultura interbelică și cea din perioada comunistă, acuzate, pe rând, de obscurantism, de nesincronicitate cu cea europeană, de naționalism, respectiv de colaboraționism, ceea ce ar impune ca în România, în planul civilizației și în cel cultural, să pornim totul de la zero? De răspunsul oamenilor de cultură la această întrebare depinde nu doar starea culturii în viitor, ci și educația tinerei generații, care, fiind mai mult decât o opțiune personală, sunt un act de responsabilitate față de societatea românească din trecut, prezent și viitor, dar și față de civilizația europeană și universală.

Consideram că impunerea, în spațiul cultural, a acestui tip de totalitarism ideologic, prin găzduirea, în incinta Muzeului, a manifestărilor organizate de Asociația ACCEPT, cu acordul Directorului General al Muzeului, Domnul Virgil Ștefan Nițulescu, nu este un răspuns pertinent în cadrul dezbaterii culturale contemporane și va genera proteste similare celui care a avut loc la proiectarea filmului – fiind dreptul unor oameni liberi de a se opune acestui tip de constrângere ideologică. Responsabili pentru această situație sunt doar cei care folosesc dictatul în locul dezbaterii, iar reacția celor care încearcă să rezolve problema fără dialog nu este decât consecința acestui fapt.

Având în vedere istoria recentă a României, atitudinea ACCEPT și cea a Domnului Virgil Ștefan Nițulescu ne amintesc de ușa trântită de către Vâșinski la Palatul Regal în 1945. Acuzațiile nefondate pe care ei le lansează sunt similare celor de la instaurarea comunismului: cei care nu sunt de acord cu noi sunt a priori „legionari”, „fundamentaliști”, „naziști”, „naționaliști”, „huligani” etc. Este simptomatic faptul că, atunci când regimul comunist l-a redenumit, în anul 1953, Muzeul Lenin-Stalin, l-a definit, mai întâi, ca fiind „nazist”, aceeași etichetă care este acum aplicată celor care apără acest spațiu reprezentativ al spiritualității țăranului român și, implicit, al valorilor tradiționale ale neamului românesc.

Horia Bernea spunea despre țăranul român că „ştie, dar nu se poartă cu suficienţă”. Suficiența caracterizează cel mai bine atitudinea directorului de astăzi al muzeului, care nu a sesizat nepotrivirea flagrantă dintre prestația sa și statutul MȚR și nu a înțeles rostul acestui muzeu în peisajul cultural național, european și universal. Reacția domnului Virgil Ștefan Nițulescu, din 22 februarie a.c., care, în locul argumentelor, folosește etichetarea ca mijloc de anatemizare a celor care au protestat în acest caz de inadecvare spirituală, este una a suficienței. Domnia sa nu folosește argumente pentru că nu le are – a se vedea, pentru dezbatere, textele care au însoțit fondarea și refondarea Muzeului (accesibile pe pagina de internet a acestuia: http://www.muzeultaranuluiroman.ro). Acuza de „homofobie”  și apelul la forțele de ordine nu vor fi niciodată argumente valabile într-o dezbatere culturală și identitară, ci semnul unor tendințe autoritariste.

Actuala criză poate fi rezolvată prin dialog numai după ce Domnul Virgil Ștefan Nițulescu își va asuma eroarea prin care a declanșat un scandal public într-un spațiu al profundității și al serenității. Caracterul discreționar al actului său nu se poate ascunde în spatele acuzelor proferate de actualul Director, printre care sunt repetate cele de discriminare sau de deficit democratic. Nu numai că am citit despre rescrierea istoriei și „nouvorbă” în romanul orwellian 1984, dar am și trăit – majoritatea oamenilor de cultură care am depășit vârsta tinereții –, în propria noastră țară, presiunea ideologicului, rescrierea istoriei, alterarea codului cultural, acuza de „deviaționism” de la principiile „democrației populare” etc.

Al. Tzigara Samurcaș întreba, în 1908: „Suntem vrednici de un muzeu (de etnografie –n.n.) național?” Societatea din vremea sa a răspuns „da”, regimul comunist a răspuns „nu”, Horia Bernea și colaboratorii săi au răspuns din nou „da”, după 1990. La începutul secolului al XXI-lea, trebuie să răspundem din nou la întrebarea: „Suntem vrednici de un muzeu național?” Dacă răspundem „da”, atunci nu putem asista pasivi la deturnarea Muzeului Național al Țăranului Român de la rostul său specific în cultura română. Și aceasta nu din ură, cum suntem acuzați, ci din dragoste pentru țăranul român si Tradiție, pentru Al. Tzigara -Samurcaș, pentru Horia Bernea, pentru Irina Nicolau, dar și pentru toți cei ce apreciază valorile care dau viață Muzeului, indiferent de cum se consideră ei.

În sfârșit, însuși muzeul refondat de Horia Bernea și de colaboratorii săi este un răspuns în cadrul dezbaterii culturale de care am amintit: un muzeu fidel și față de tradiție, și față de exigențele contemporane, singurul muzeu din România care a obținut, în 1996, trofeul si premiul de Muzeu European al Anului, acordat de Forumul Muzeului European.

Mai suntem vrednici de el?

 

Semnează:

 

Acad. Maria Manoliu, profesor  universitar de limbi romanice, lingvist

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române

Prof. univ. dr. Radu Baltasiu, Directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române

Cristian Mandeal, dirijor

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă

Dr. Costion Nicolescu, fost Director de imagine al Muzeului Țăranului Român

Marcel Petrișor, profesor, scriitor, fost deținut politic

Dionisie Stoenescu, medic, fost deținut politic

Demostene Andronescu, scriitor, fost deținut politic

Jacques V. Iamandi, fost deținut politic

Nicolae Mărgineanu, regizor

Prof. univ. dr. Costea Munteanu

Silvia Radu, sculptor

Prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, profesor emerit, fizician

Prof. univ. dr. Ion Gh. Roșca, rector

Prof. dr. conf. univ. Bogdan Alexandru Voiculescu

Prof. univ. dr. Eleonora Voiculescu

Dr. Emilia Corbu, cercetător ştiinţific, arheolog

Lect. univ. dr. Andreea Bandoiu

Prof. univ. Horea Paștina

Prof. univ. Adrian Pârvu

Prof. univ. dr. Irina Meghea

Asist. univ. drd. Mihai Coman

Dr. Marian C. Ghilea, cercetător

Virgil Vlăescu, doctor în bioetică

Lect. dr. Octavian Gordon, clasicist

Dr. Ovidiu Hurduzeu, scriitor

Liliana Ursu, scriitoare

Tatiana Petrache, traducător

Gheorghiţă Ciocioi, etnolog

Paul Nistor, istoric

Cornel Ciucanu, istoric

Florin Şinca, istoric

Marcel Lutic, etnograf

Laurențiu Dumitru, publicist

Elena Dulgheru, critic de film

Liliana Chiaburu, arhitect

Rafael Udriște, jurnalist

Doina Bâscă, jurnalist

Doina Mândru, critic de artă

Adriana Scripcariu, critic de artă

Ileana Pintilie, critic de artă

Raluca Băloiu, critic de artă

Prof. univ. dr. Constantin Flondor, pictor

Prof. univ. dr. Florin Ciubotaru, pictor

Andrei Rosetti, pictor

Bogdan Vladuță, pictor

Ion Grigorescu, pictor

Emilia Pop, pictor

Mihai Sârbulescu, pictor

Irina Papuc, pictor

Corina Maria Negreanu, pictor

Mircea Roman, sculptor

Călin Vasilescu, sculptor

Dragoș Neagoe, sculptor

Alexandru Papuc, sculptor

Dumitru Bondar, sculptor

Elena Scutaru, sculptor

Alexandra Dorobanțu, arhitect

Militza Sion, arhitect

Cristian Mihu, arhitect

Nina Teodor, sociolog

Victor Ceauşu, profesor de istorie

Prof. univ. dr. Teodor Laurian 

Prof. Univ. Dr. Valeriu Irimescu, membru corespondent al Academiei Române

Conf. univ. dr. Codrina Laura Ioniță

Lect. univ. dr. Puiu Ioniță

Georgeta Irimescu, profesor universitar

Prof. univ., pictor Marin Gherasim

Cosmina Dragomir, profesoară, artist plastic

Dr. ing. Erast Călinescu

Nicolae Mihail Stanca, inginer

Dr. Răzvan Constantinescu, șef de lucrări UMF Iași

Amalia Ritivoi, medic

Constantin Ritivoi, medic

Anca Iordăescu, pictor

Sorin Costina, medic

Marius Boca, medic

Roxana Cristian, medic

Sorin Maximeasa, medic

Cornelia Maximeasa, medic

Răzvan Vasiliu, medic

Otilia Vasiliu, medic

Dima Constantin, medic

Adrian Ilie, medic

Paul Teodor, inginer tehnic

Dinu Savopol, inginer

Silviu Nicolae Radu, inginer

Mihaela Nețoiu, profesoară

Olga Andreescu, profesoară

Alexandru Ciolan, editor, lingvist

Iulian Capsali, regizor, publicist

Irina Bazon, filolog, traducător

Dr. Cristina Cânepă, matematician

Dr. Ana Ursescu, matematician

Dan Tanasa, roman

Florian Palas, profesor, jurnalist

Victor Roncea, jurnalist

Andrei Brezianu, scriitor

 

Sursa: www.ziaristionline.ro 

 

Şi subscriu.

Altă polemică! Asigurările sociale.


Există oameni în ultimul timp care neagă necesitatea existenţei sistemului de asigurări sociale, de învăţământ public şi merg chiar până la a cere desfiinţarea impozitelor. În argumentare se prezintă foarte cuvioşi, aduc drept argument lucrarea Sfântului Vasile cel Mare şi cer ca tot angrenajul medical al unui stat să fie bazat strict pe milostenie şi pe actul de caritate gratut. Mai cer într-un radicalism total, chiar privatizarea instituţiilorde asistenţă socială, medicală etc. Aceşti oameni se aseamănă în idei de fapt cu… anarhiştii! Că acei smintiţi exact asemenea lucruri afirmă! Şi de cine sunt mânuiţi? Care sunt păpuşarii din spate? Vă las să vă gândiţi!

În primul rând aceşti oameni afişează critici aduse ABSTRACŢIUNII numite STAT. Uită că ei înşişi sunt subiecţii al unui stat concret, palpabil (fie România, Franţa sau Afganistan), uită că aparţin unei naţiuni anume care îşi alcătuieşte structuri de conducere, de supravieţuire naţională chiar, ce îndeplinesc anumite obiective ce ţin cont în special de securitatea naţională a respectivului stat. Între ele se numără SĂNĂTATEA PUBLICĂ, ÎNVĂŢĂMÂNTUL PUBLIC, APĂRAREA NAŢIONALĂ, etc.

În al doilea rând partizanii acestor idei uită că toate cele de mai sus sunt plătite prin intermediul unei anumite convenţii denumite ban. Moneda unei ţări semnifică în primul rând aria sa de influenţă, gradul său de independenţă. Dar banul în sine este o convenţie în sine pe care o respectăm în beneficiul tuturor. Au fost folosite monede de aur, argint şi bronz datorită calităţii acelor metale. Iar vechile bolniţe, din  păcate pentru miturile istorice pe care le îmbrăţişează acei ideologi, ERAU FINANŢATE (sau, mai bine spus, se permitea finanţarea) de către stat. De statul medieval vorbesc, evident, fie că îl numim Imperiul Roman de Răsărit, Valahia, Rusia, etc. Dar, pentru că banul era rar, o altă sursă de “finanţare” era acordarea de moşii ale căror venituri erau precis direcţionate spre împlinirea nevoilor acelor spitale sau azile. Sau taxe de poduri, mori etc. Asta pentru că medievalii erau nişte oameni pragmatici.

În al treilea rând – şi este strâns legat de ceea ce am scris mai sus – impozitarea NU se face, cum s-ar crede, spre a se asigura un “sistem de sănătate gratuit”, sau de învăţământ (şi acestea de aceea au grijă diveşii indivizi să le eticheteze drept socialiste/comuniste pentru că ar fi… gratuite). Dumneata, cititorule,  eşti impozitat pentru că eşti CETĂŢEAN al acestei ţări. Dacă în vechime cei ce erau subiecţii unui stat îndeplineau anumite sarcini OBLIGATORIU – clacă, întreţinerea drumurilor (sic!), participare la oaste, etc. – în zilele noastre acest lucru se face printr-o participare financiară, prin impozite şi taxe.

Aceste impozite şi taxe – cumulate cu ceea ce primesc rezervele de stat din roadele pământului sau ale subsolului (şi asta se uită adesea) – sunt folosite (sau ar trebui) pentru buna administrare a ţării. Administrare pentru astăzi dar şi pentru viitorime! Asta se uită! Din fericire am avut noi, românii, oamenii măreţi care şi-au dat şi viaţa pentru Ţară – atât cea de atunci cât şi pentrru apărarea nevoilor ei viitoare: Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, mareşalul Antonescu şi mulţi alţii.

De obicei, cei ce fac propagandă pentru o “guvernare civică”, pentru stabilirea relaţiilor dintre statul-abstracţiune şi cetăţeanul-abstract într-un mod contractual, aceşti oameni lucrează în realitate împotriva Statului Naţional, lucrează pentru înrobirea poporului din care fac parte.

Sper, prin umilelel mele gânduri, să îl fi clarificat pe cel ce citeşte aceste rânduri cu privire la primejdiile care se ascund în spatele unor idei care sunt prezentate drept “creştine”, dar drăceşti în esenţa lor. Să subliniez: NU la Vasiliadă mă refer! Mă refer la distrugerea unor pârghii prin care este guvernat statul naţional.

Măsura hoţiei


La începutul anului trecut Statele Unite aprobau cheltuirea a vreo 780 miliarde de DOLARI (aşa-numitul pachet de stimulare) pentru ca SUA să facă faţă teribilei crize provocate de HOŢIA imensă existentă în sistem. Însă în paralel şi organele judiciare îşi făceau treaba iar opiniei publice erau arătaţi şi anumiţi tâlhari – cum a fost cazul escrocului Bernard Madoff.

Anul trecut a fost însă şi anul în care criza a lovit din plin România. De ce a lovit-o? În afară de incompetenţa oamenilor lui Băsescu, românii au mai fost jupuiţi şi pentru că cei ce pierduseră banii în SUA trebuiau să-i recupereze de undeva. Adică este cazul băncilor GERMANE, AUSTRIECE (tot un drac), FRANCEZE. Pentru asta s-a făcut scandalosul împrumut de 20 miliarde de Euro. Pentru ca băncile vestice să-şi scoată pârlealal pe pielea valahului!

Anul acesta criza s-a dezlănţuit cu furie în Europa. Ce se întâmplă în GRECIA este doar ÎNCEPUTUL. Urmează să fie lovite SPANIA, ITALIA, PORTUGALIA. Pentru a „proteja” moneda Euro miniştrii de finanţe au aprobat un buget de intervenţie de 750 miliarde de EURO adică echivalentul a circa 950 miliarde de DOLARI.

Să ne gândim: pentru salvarea unei ţări de 300 milioane de locuitori au fost folosii 780 miliarde de dolari. Pentru protejarea a 4 ţări cu o populaţie totală cam la 120 milioane se folosesc aproape 1000 de miliarde de dolari. În faţa opiniei publice sunt zvârlite doar nişte acuze teoretice, fără o vină personală concretă a cuiva. Există măcar un nume de persoană vinovată? Un escroc, acolo? NU! Atunci CINE a furat 110 miliarde numai în Grecia? Cine a furat în Spania? Cine în Portugalia, Italia? Dar dacă acolo, atunci de unde ştim că nu şi în altele?

E vorba numai de hoţie sau e ceva mai teribil ce se pune la cale? Ştiaţi că în săptămâna imediată morţii preşedintelui Poloniei (în săptămâna aia în care eram ameninţaţi cu norul de cenuşă) cancelarul Germaniei Angela Merkel, premierul Italiei Silvio Berlusconi, conducătorul de facto al Rusiei Vladimir Putin s-au aflat în SUA? La o reuniune la care Obama a mustrat atât Iranul cât şi Ucraina (sic!) pentru comportamentul lor în ce priveşte înarmarea nucleară.

Dar ies la iveală nişte hoţii scandaloase între timp. TÂLHĂRII mai bine zis, că altfel nu se pot numi.

Tâlhării pe care guvernul şi preşedintele care se pretind a fi ai României le vor plăti tot pe pielea românilor.

Să vedem:

– Grecia a făcut investiţii fabuloase în sectorul bancar din România. Un sfert sau o treime din bănci aparţin grecoteilor (sau celor din spatele lor)

– Grecia a investit enorm în tehnologia de transmisiuni de la noi: Romtelecom, Cosmote, Dolce.

– Vacanţele atât de ieftine în Grecia, infrastructura construită într-o veselie.

Cu ce bani? Păi banii au fost scoşi din… nimic. Inventaţi! Baloane de săpun!

Mai mult! În timp ce veniturile grecilor pot fi impozitate doar după ce depăşeau 12.000 euro pe an (adică 1.000 euro pe lună), opinca valahă era supusă imediat birurilor după ce depăşea 65 de euro pe lună! La bugetul UE România contribuie cu 2 miliarde de euro şi primeşte… canci! Pentru că regulile de a primi finanţare din partea UE sunt atât de draconice (başca bacşişul dat „vămuitorilor” de la Guvern) încât nu se poate atinge mai nimeni de acei bani.

Aşa că nu vă miraţi că România va fi supusă unui jaf încă şi mai groaznic! Pentru că de fapt suntem socotiţi în acest moment SCLAVII Europei. Nici măcar rasa inferioară, „ţiganii” din Balcani… Ci suboamenii de care „europenii” se pot dispensa, „vitele” pe care „europenii le pot folosi pentru cea mai groaznică exploatare.

Ce se va întâmpla dacă vom accepta condiţiile FMI şi Comisiei Europene? Va veni salvarea? NU! Va însemna că ne vom ipoteca viitorul! Nimic nu e pe gratis. Ni se vor cere în schimb mai întâi RESURSELE SUBSOLULUI. TOATE! Apoi ni se vor lua proprietăţile. TOATE!

Sclavii antici aveau măcar cămaşa de pe ei. Noi, românii, nu vom avea nici atât!

E vremea deşteptării!