L-au vânat pe Iohannis şi l-au nimerit pe Burci


O reportaj produs de CBS în 1990 şi redifuzat de către Antena 3 a stârnit atât un scandal mediatic (şi politic) care îl are drept erou negativ pe agentul mogulul patronul Cristian Burci, cât şi un şuvoi de presupuneri asupra adevăratului scop avut de cei de la respectivul post de televiziune din subordinea varanului mogulului infractrorului patronului de presă Dan Voiculescu. Sunt voci care spun că totul a venit ca o răzbunare; altele văd aici reflecţia modului şantajist în care ar fi acţionat Antenele. Părerea mea e alta!

Totul pleacă de la acuzele pe care Ion Coja le-a aruncat, prin intermediul altui post de televiziune aflat în posesia securistului mogulului patronului de presă Sebastian Ghiţă, RomâniaTV, la adresa lui Klaus Iohannis, zugravit drept un traficant de copii în anii ’90. Pesemne că la auzul acestor afirmaţii cei de la Antene s-au repezit să verifice dacă nu cumva prin materialele de presă OCCIDENTALE difuzate în acea vreme nu puteau găsi ceva atât de atragător pentru campania negativă la adresa lui Iohannis. Şi credem că aşa le-a sărit în ochi un anume Cristian ce trafica de zor copii în „revoluţionarul” an 1990.

Bun, mie mi-a sărit în ochi şi un anume Bogdan Baltazar, cu afirmaţiila sale pline de cinism, prin care se oferea ca STATUL ROMÂN să devină traficantul unic al acestei pieţe de carne ce se dezvoltase sub ochii lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Apropo, cum de aceste reportaje nu erau difuzate deloc în ţară? Întrebare doar retorică pentru că „emanaţii2 ba se plângeau de „imaginea României în lume” şi trânteau o mineriadă; ba iarăşi se plângeau de aceeaşi imagine, şi trânteau cu „adopţii” de felul acesta. O văicăreală continuă asupra unei imagini de care EI erau vinovaţi! Şi or să fie vinovaţi EI şi TOT NEAMUL LOR!

Aşteptăm cu interes şi momentul în care o să-i vină rândul lui Valeriu Stoica, ministru al Justiţie sub ocrotirea şi inspiraţia căruia s-au traficat zeci de mii de copii.

PS: traficul de fiinţe umane şi de sclavaj are prescripţie cumva?

Un scenariu, două ţări şi o desincronizare


Ceea ce se petrece în ultima vreme la confinele ţării noastre dovedeşte (a câta oară?) că măreaţa Rusie ştie doar să se repete. Este şablonardă, fără imaginaţie şi, pentru cineva care este cât de cât familiarizat cu procedeele aplicate de-a lungul istoriei, paternurile folosite apar în toată goliciunea lor. Cât de stupidă ne apare, de exemplu, aceste pretexte pe care le agită Rusia pentru a-şi acoperi ocupaţia militară din Ucraina. Nu mai este vorba de „protejarea creştinilor din Orient”, „nici de protejarea slavilor din occident” ori de „protejarea proletariatului din Univers”. Acum avem de-a face cu „protejarea rusofonilor”. Aceeaşi Mărie, altă pălărie.

 

Altceva mi se pare ciudat, când lucrurile sunt asemănătoare, dar nu produc aceleaşi efecte deşi scenariul urmat indică aceiaşi „păpuşari” de la Moscova. Iar ceea ce propun acum este să privim evenimentele de acum mai bine de 24 de ani dintr-o altă perspectivă pentru a face lumină întro problemă care a făcut să curgă multă cerneală şi pe care „emanaţii” nu se grăbesc ei să o elucideze: TERORIŞTII!

 

Ce am avut în decembrie 1989? Pe fondul nemulţumirilor populaţiei, în contextul internaţional al reformelor lui Gorbaciov şi impunerii în ţările lagărului socialist al unor echipe noi de conducere, în ţară izbucnesc manifestaţii deschise împotriva regimului Ceauşescu. Declanşatorul, nu mai este un secret astăzi, Laszlo Tokes, agent al serviciilor secrete străine „prietene”. În ciuda represiunii armate ordonate de Ceauşescu, revolta timişorenilor se menţine şi Ceauşescu, trăind cu iluzia că este acelaşi fiu mult iubit al poporului din 1968, decide organizarea unui miting de susţinere în centrul Bucureştilor. Gravă eroare! Mitingul se sparge prin grija unor profesionişti ai diversiunii – facilitat şi prin mesajele alarmiste ajunse la urechile populaţiei prin emisiunile Europei Libere; mai mult, apar protestatari chiar în buricul Bucureştilor şi, la nici 24 de ore de la „nefasta” (pentru Ceauşescu) manifestaţie de susţinere, regimul se face fărâme sub presiunea sutelor de mii de oameni adunaţi în Piaţa Palatului. Fugarul preşedinte Ceauşescu împreună cu soţia sa, Elena Ceauşescu, ajung la Târgovişte unde sunt ucişi după un proces tipi stalinist.

 

Şi acum să vedem câteva amănunte. Nemulţumirea românilor, oricât ar spune mulţi acuma, era profundă cauzate de condiţiile de viaţă extreme. Dar lipsea o opoziţie care să-şi facă auzit glasul. Cei mai aprigi duşmani ai lui Ceauşescu erau, paradoxal, sovieticii. Aceştia au infiltrat, în zilele lui decembrie 1989, masiv România cu agenţi, aşa-ziii „turişti”. Se vehiculează un număr de 50 sau 60000 de asemenea amatori de voiaj. Costin Gerogescu afirmă existenţa a 2000 de asemenea agenţi pregătiţi să deschidă calea trupelor masate pe Prut. Câţi din aceştia au participat la declanşarea protestelor la Timişoara? Nu ştim sau nu ni se spune. Au fost oare şi la Bucureşti pe 21 decembrie? Există şi informaţii conform cărora în Timişoara s-ar fi folosit arme de foc împotriva forţelor armate sau că moartea anumitro civili protestatari nu poate fi explicată altfel decât prin acţiunea unor alte forţe armate decât Armata, Securitatea şi Miliţia. Nu există însă o certitudine. Dar ce ştim sigue este că din seara lui 22 decembrie chiar ne-am lovit de un fenomen denumit „teroriştii printre noi”. Ulterior s-a căutat să se spună că cele peste 1000 de victime produse după fuga lui Ceauşescu ar fi fost cauzate fie de acţiunea pripită a celor înarmaţi (Armată, gărzi patriotice, Miliţie), de acţiunea nebunească sau interesată a unor comandanţi militari sau comandanţi „emanaţi” ori de erori de comunicare. Dar lipsesc victimele cauzate de „terorişti”! Acum 24 de ani puterea emanată agita cât se poate de mult „fenomenul terorist” pus în legătură directă cu cadrele Securităţii pentru ca mai apoi, prin grija diferitelor comitete şi comţii, „acţiunea teroriştilro să dispară cu totul.

 

Ori, iată că în confruntările de pe Maidanul kievean am avut parte în afară de represiunea ordonată de Ianukovici şi de contrareacţiile manifestanţilor, de acţiunea unor trăgători misterioşi care, prin pierderile provocate, au incitat şi mai mult spiritele şi au radicalizat părţile. Să fie vorba tot de „turişti” şi în cazul Maidanului? Zeci de morţi civili dar şi zeci de morţi din cadrul forţelor de „represiune” (că nu li se poate spune „de ordine”) a fost bilanţul ciocnirilor care au dus la presiuni ale UE, de aici la încheierea unui acord Ianukovici – opoziţie pentru ca imediat mai apoi puterea „legală” să se prăbuşească şi ea tot într-o singură zi. Spre diferenţă de Ceauşescu, fugarul Ianukovici nu şi-a găsit adăpostul într-o unitate militară care să-i pregătescă ceremonia funebră, ci pe teritoriul ţării vecine, Rusia, care se pregătea să-i cânte prohodul ţării căreia pretindea că-i este apărătorul.

 

La câteva zile, alţi „turişti” înarmaţi până-n dinţi patrulau pe străzile Crimeei ca să îi „protejeze” pe rusofoni de „fasciştii criminali”, de „puciştii violenţi” de la Kiev. Şi de aici, pretextul cel mai bun pentru Rusia ca să invadeze militar Ucraina.

 

Să reluăm foarte simplificat:

 

proteste – lunetişti – violenţe – fugă – intervenţie de protecţie

 

O sublinire foarte importantă: „lunetiştii” în cauză acţionau când Ianukovici era încă în funcţie. Victimele erau civili. Poate şi militari? Nu ştim. Civili ştim sigur. Efectul direct l-a constituit căderea regimului legal şi instaurarea uneia revoluţionare. O putere revoluţionară „demonizată” mediatic cu abilitate de către ruşi ceea ce duce la al doilea efect mai curând teatral: reacţiile rusofonilor. Iar de aici, la apariţia „eliberatorilor şi pacificatorilor soldaţi ruşi”.

 

Ne reîntoarcem la România lui decembrie 1989. Nu ştim sigur dacă până în 22 acţionaseră criminal acei „turişti”. Dar ştim sigur că din seara lui 22 ne-am lovit direct de „fenomenul terorist”. Atenţie însă! Regimul Ceauşescu deja căzuse. Se prăbuşise în doar câteva ore ca un castel de cărţi de joc.

 

Să reluîm şi aici foarte simplificat:

 

proteste – fugă – lunetişti şi… autoinvitaţii ale sovieticilor de a-i proteja pe români

 

Ceva este schimbat în schemă. „Fuga” se produce ÎNAINTE de acţiunea „oficială” a „teroriştilor”. Iar „deznodământul” – acţiunea de „protecţie” – nu se mai derulează. Ce să se fi petrecut?

 

Părerea mea este că a avut loc un eveniment neprevăzut pentru „păpuşari”: căderea foarte rapidă, ieşită din grafic, a regimului Ceauşescu, ceea ce a dus la un decalaj între operaţiunile preconizate şi teatrul de acţiune real.

 

Şi anume:

Conform planului, agitatorii au iniţiat declanşarea în rândul românilor a protestelor la Timişoara. Pe 21 decembrie agenţi de acest fel au contribuit şi la destabilizarea mitingului organizat de Ceauşescu. Păpuşarii se aşteptau ca românii să protesteze dar regimul să nu cadă imediat. Pentru destabilizarea şi mai puternică a lui Ceauşescu se intra în etapa de activare a „lunetiştilor” în Bucureşti începând cu seara lui 22 decembrie. Fuga lui ceauşescu s-a produs însă neaşteptat de repede iar ordinele primite la trimiterea agenţilor sovietici în misiune nu au fost contramandate. Puterea ajunge în ziua de 22 în mâna „emanaţilor”. Aceştia nu aveau pretextul pntru eliberarea din funcţie a cadrelor militare de pe posturile de conducere. Prin urmare acestea se menţin la ora la care „teroriştii” îşi intră în rol. Imediat după aceea, conform scenariului, plouă cu telefoane dinspre Moscova spre centrul de comandă al Armatei cu oferte generoase de ajutor „frăţesc”. Aşijderea la frontieră, unde ofiţeri binevoitori sovietici erau nerăbdători să-şi dea ajutorul în combaterea „terorismului”. Conducerea militară legală refuză. Acţiunea de protecţie eşuează. Mai mult, cu toate eforturile „emanaţilor”, pensionarii cu trese kaghebiste cocoţaţi de emanaţie sunt retrimişi, treptat-treptat, să-şi savureze pensia la domiciliul conjugal. Mâna lungă a Moscovei se face simţită şi câţiva generali ajung la cimitir în urma unor boli declanşate suspect de repede.

 

Asta este ceea ce aş numi „degetul lui Dumnezeu în istorie”!

 

 

 

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a III-a )


Partidul demite, Patriarhia ajută ( p. 591-592 )

 

C.M. : Momentul de ruptură a fost în 1972. […] Ceauşescu mă cheamă la el şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. […] Aceasta a fost concedierea mea. […] Simţeam că împotriva mea începuse o adevărată prigoană. Normal că el, Ceauşescu, a fost încunoştinţat despre reacţia mea.

L.B. : Cum, oare ?

C.M. : Aşa cum afla de toate, prin aparatul de urmărire pe care-l avea. Probabil gândidu-se că voi face ceva ce nu i-ar conveni, a vrut să vorbească cu mine. Dar am plecat.

L.B. : Unde puteaţi pleca ?

C.M. : Normal că nu mai puteam să plec din ţară. Dar am părăsit Capitala. Întâi m-am dus la <<Cota 1400>>. Acesta era hotelul meu favorit, mai sus de Sinaia. […] Stăteam la hotel cu soţia mea şi purtam asupra mea un revolver.

L.B. : Un revolver ?

C.M. : Da. Aveam voie să port armă. Cât am stat în acel hotel, am fost continuu urmărit. Îi vedeam pe cei de la Securitate, puşi să mă urmărească, imediat ce ieşeam din cameră. Fie că mergeam pe jos, mă plimbam prin faţa hotelului sau cu maşina, cu telefericul, ei erau la un metru în spatele meu. O urmărire sălbatică de nesuportat. Am pus mâna pe telefonul hotelului şi l-am sunat pe prim-secretarul judeţului. I-am spus : <<Ia golanii ăştia de pe capul meu că nu mă lasă să trăiesc !>>. Cum mă aşteptam, el mi-a răspuns că nu ştie de nimeni şi de nimic. Şi-atunci, într-o zi am conceput cu nevastă-mea un plan să fugim de-acolo. Era cu noi şoferul meu, în care ajunsesem să avem destulă încredere. Şi am fugit. Am pornit cu nevastă-mea să ne plimbăm pe şosea, cu cel care ne urmărea după noi. În acest timp, şoferul ne-a încărcat lucrurile în maşină. Când a terminat, ne-a ajuns cu maşina din urmă şi am urcat aproape din mers. De la Sinaia, pe drumul ce traversează muntele, am ajuns la Târgovişte, de unde era directorul hotelului <<Cota 1400>> – dar nu aveau, în casa părintească, mijloace să ne găzduiască. Neavând încotro, ne-am îndreptat către hotelul partidului din Târgovişte, unde n-am stat mai mult de o jumătate de oră.

L.B. : De ce ?

C.M. : Ce rost avea să stăm acolo şi s-o luăm de la capăt cu alţi însoţitori după noi ?

L.B. : Vi se luase cumva şi locuinţa de la Bucureşti ?

C.M. : Nu ni se luase, dar când am plecat la <<Cota 1400>>, închisesem tot. Era ger, era iarnă şi pe drumul către Bucureşti au apărut alţi însoţitori care ne escortau. Am ajuns la casa noastră, dar în apropierea ei se aflau deja postaţi alţii. Am luat atunci legătura cu patriarhul Iustinian. La-m rugat să ne sprijine în această situaţie şi să ne ajute să găsim un adăpost unde să nu fim urmăriţi. El a înţeles şi ne-a trimis la Cozia.

L.B. : La mânăstire ?

C.M. : Da, la mânăstire. Am stat acolo câteva săptămâni. În timpul acesta, am devenit o figură. Şedeam într-o cămăruţă, lângă biserica lui Mircea cel Bătrân. O cameră cu două pătucele, pentru mine şi nevastă-mea. Acum mi se pare o copilărie când îmi amintesc cum dormeam şi acolo cu revolverul la cap. Mă împrietenisem cu preotul. Cele câteva săptămâni au fost o cură de odihnă, dar şi un prilej de reflecţie. Şi de însănătoşire sufletească. Numai că între timp începuse pelerinajul.

L.B. : Al cui ?

C.M.  : Veneau camioane, autobuze cu vizitatori la mânăstire. După ce stăteau la slujba bisericească şi vizitau obiectivele turistice, voiau să se fotografieze cu mine.

L.B. : În ce calitate ?

C.M. : Spuneau călugărilor că auziseră că se află acolo şi fostul ministru de Externe, că ar vrea să-l vadă şi să rămână cu o amintire de la această întâlnire. Că ar vrea să aibă o fotografie cu el, mai ales că a fost preşedinte ONU… Dacă şi el este de acord. <<El>> – adică eu – era totdeauna de acord. Şi veneau tot mai mulţi…

 

„Studenţi” în Occident ( p. 606 )

 

L.B. : Ca fostă studentă la finele deceniului opt, ştiu bine că nici o instituţie de învăţământ superior din România nu punea în circuitul liber burse în străinătate. Sunt îngrozită însă de naivitatea unor politicieni care au promovat în funcţii importante de decizie <<somităţi>> cu titluri obţinute în străinătate în acea vreme, pentru că nu există decât o cale pentru obţinerea lor – apartenenţa la DIE.

C.M. : Sau o legătură foarte apropiată cu mişcarea comunistă internaţională. Aceasta e cazul, probabil, destul de singular al lui Petre Roman, al cărui tată avea multe legături printre foştii cominternişti din Occident…

 

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Avocatul diavolului: a fost mineriada din iunie 1990 o lovitură de stat a lui Brucan şi Petre Roman?


Pentru a elucida ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 21 de ani, pe 13-15 iunie, trebuie recurs la istorie iar modelul cel mai la îndemână îl constituie INVADAREA CehoSlovaciei în 1968:
– atragerea unei bune părţi din conducerea partidului de partea sovieticilor – o bună parte din guvern şi din oamenii din conducerea FSN-ului erau agenţi. A se vedea şi dispariţia lor ciudat de repede din prim-planul vieţii politice după intrarea în NATO.
– infiltrarea partidelor şi mişcărilor de opoziţie nu doar cu agenţi informatori ci cu PROVOCATORI. Bifat şi în România.
– decredibilizarea liderului ţării prin crearea situaţiilor violente care ar arăta nu numai că nu este în stare să deţină control, ci şi că el însuşi le-ar dezlănţui.
Eminenţa neagră se ştie că a fost Brucan, un fel de Ana Pauker, trămbiţa prin care veneau comandamentele politice ale Moscovei la noi. Ce fel de stat şi ce fel de conducere politică afirma acest Brucan: un singur partid cu diferite aripi! Iliescu, în schimb – şi nu pot face apel decât numai la fapte! – după 28-20 ianuarie a decis formarea unui început de Parlament, vestitul CPUN, iar mai apoi alegerile au dat ţării un Parlament multipartinic.

Cine putea iniţia o mişcare în forţă, o lovitură de stat împotriva situaţiei concrete? Oamenii aduşi, aflaţi sub influenţa lui Brucan. Iar aceştia erau cei atât de bine înfipţi în GUVERNUL interimar al României: Petre Roman şi cu miniştrii, secretarii de stat etc. Preşedintele organului legislativ interimar de atunci (CPUN) nu deţinea pârghiile executive, prin urmare nici posibilităţile logistice pentru o acţiune atât de vastă. Doar Guvernul putea! În schimb Preşedintele interimar avea o carismă în rândul masselor infinit mai mare decât Roman, Brucan şi toţi FSN-iştii la un loc. În momenul în care mineriada a fost pusă în marş singurul care putea îi putea prin simpla lui apariţie să-i stăpânească de la acte şi mai grave a fost Iliescu.
Să mai avem în vedere că un serviciu serios de spionaj poate să creioneze un portret psihologic al unui potenţial om politic, să prevadă reacţiile de răspuns la stimulii de care acesta se loveşte. Şi să îngroşeze aceste reacţii printr-o campanie media abilă.
Să mai observăm un lucru: tăcerea generalului Stănculescu asupra acelor momente.

Vedem cum evenimente de acum 40-50 de ani abia acum îşi dezvăluie subsatnţa iar ceea ce ştiam noi ca istorie bine stabilită este dat peste cap. Acum suntem încă prea aproape de evenimente. Putem numai să punem cap la cap nişte nelămuriri şi să lăsăm loc unor întrebări.