Între extreme


Nu vă supăraţi, voi, care mă citiţi, dar în vechea dispută dintre partizanii „dacilor” sau ai „romanilor” se bat câmpii pentru că extremele sunt cele mai vocale. Pe de-o parte susţinătorii DACISMULUI – că adicătelea dacii i-au învăţat pe romani limba; pe de altă parte cei care afirmă că limba latină a fost vorbită DOAR de un trib micuţ care, prin cuceriri militare, i-au forţat pe ceilalţi să se romanizeze.

 
Încercaţi să priviţi ÎNTRE extreme. Şi tabloul se schimbă. Spre spaima celor care nu doresc să vedem acest nou desen din cauza intereselor lor geopolitice ACTUALE. Şi vorbesc de susţinătorii pangermanismului şi panslavismului, care au tot interesul să susţină teoria „cuceritorilor răi şi minoritari” (romanii) şi „cuceriţilor  total diferiţi de romani” care fie au fost distruşi de romani (convenabilă teorie pentru migratori), fie n-au fost cuceriţi niciodată în întregime (iar atunci, prin manipulare, ar rezulta că NU românii ar fi urmaşii dacilor şi stăpânii teritoriului ci să zicem că germanicii) sau, şi mai aberant – deşi susţinuţi inclusiv de către unii de pe la noi – că dacii ar fi vorbit o limbă înrudită cu cea slavă (convenabil pentru rusnaci).

 
Să privim teritoriul lăsat liber între aceste extreme. Şi să-l analizăm folosind un pic de logică. Adică o populaţie DE LA ATLANTIC PÂNĂ ÎN CRIMEEA vorbind idiomuri asemănătoare dar, în funcţie de spaţiul geografic atât de vast, având şi părţi de lexic destul de diferit. Dacă vedem aşa lucrurile rezultă că ceea ce au făcut romanii îşi schimbă semnificaţia. Au UNIFICAT un spaţiu, nu l-au cucerit şi asimilat. Şi s-au lovit în acţiunea lor (impusă printr-un plan divin – asta este!) inclusiv de rezistenţe armate. Aşa cum mai târziu unificarea Germaniei (ca să dau un exemplu) s-a făcut şi cu arma. Ceea ce a revoluţionat lucrurile în cazul Imperiului roman, şi acest lucru se poate numi ROMANIZARE, este faptul că această construcţie statală a venit cu NORME JURIDICE (Dreptul Roman) şi cu NOUA RELIGIE CREŞTINĂ.
 

Lingviştii şi „demitizatorii” or să vină cu tot felul de argumentaţii. printre care cea a diferenţelor de lexic. Vestitele cuvinte de origine dacă. de parcă vocabularul traco-dacilor trebuia să fie 100% diferit de cel al tuturor celorlalte limbi indo-europene. O aberaţie! Există cuvinte comune ce se regăsesc cam întoate limbile din această familie. Deci este lesne de dedus că şi în limba pe care o vorbeau dacii. Vorbeşte cineva de acest bagaj comun? Nimeni! Şi atunci de ce să nu presupunem explicaţia cea mai simplă: că dacii împreună cu toţi tracii aveau o bună parte din vocabular foarte asemănător cu al romanilor. E neconvenabil pentru unii să nu mai poată pretinde că goţii ar fi urmaşii daco-geţilor doar pe baza asemănării de nume; aşa cum şi panslaviştii vor fi deranjaţi după ce s-au chinuit atât să demonstreze că, pe baza DOAR A UNUI CUVÂNT (sută) au avut revelaţia că limba dacă era rudă bună cu limba rusă:
 

Başca faptul că – din aceleaşi interese geopolitice mai puţin sau mai mult actuale – harta expansiunii Imperiului roman este DEFORMAT. Pur şi simplu nu se mai spune nici pâs de practica alianţelor şi federaţiilor pe care o utilizau romanii. Cu toate că includerea unor provincii în care rolul romanilor a fost minor din punct de vedere civilizaţionar s-a făcut imediat.

 

Să mai observăm şi că foarte vocalii strămoşi direcţi ai lui Burebista ce au apărut în ultimul timp prin intermediul internetului sunt, dacă îi observi mai bine, stânjeniţi foarte de forma religiei pe care o proferează românii de două mii de ani încoace: CREŞTINISMUL ORTODOX. Fie vântură teorii abracadabrante (şi anticreştine în esenţă) despre ceea ce cred ei că ar fi fost religia daco-geţilor; fie sunt atei de-a dreptul sau promotori ai unui neopăgânism de o extracţie new-age-istă evidentă. Evanghelizarea s-a făcut în limba vorbită de POPARE, sub impulsul Duhului Sfânt pogorît la Ierusalim de Cinzizecime. Evanghelizarea aceasta (deci Creştinarea) s-a constituit în factor UNIFICATOR. Şi nu a fost numai cazul „romanicilor”. Şi în cazul populaţiilor greceşti s-a produs acelaşi efect, ca să dau alt exemplu, pentru că – spre surpriza unora care poate nu ştiu acest lucru – grecii antici înşişi nu aveau un dialect comun care să depăşească diferenţele dintre diversele (foste) cetăţi-stat. Dar e mai uşor să se vină cu elucubraţii. Totul spre a se lovi în creştinătatea răsăriteană în care se menţin nestrămutat românii. Curios şi acest lucru, care se pliază de minune pe aceleaşi direcţii geopolitice ale unora la care am făcut referire ceva mai sus. Conţin, adică, aceiaşi germeni dizolvanţi pentru naţiunea care afirmăm că suntem.

După dealuri? Se bat câmpii! Minut cu minut.


 

Există pe plaiurile noastre un mai vechi nărav ce face ca atunci când iese la iveală un găinaţ cu pretenţii artistice toată sclifosimea şi snobimea să ridice în sus şi să prezinte respectiva mizerie drept culmea măiestriei artistice. Lucrurile degenerează şi mai mult când în scenă îşi fac apariţia directorii de conştiinţe care, de la înălţimea rangului în care s-au (auto)postat, dau directive cu rang de obedienţă obligaotire pentru găştile cărora le sunt capi. Ei dau direcţia şi supuşii sunt obligaţi să o urmeze. Şi mai grav este că unii fac asemenea lucruri dintr-un soi de masochism intelectual şi ridică în slăvi lucruri care sunt în mod evident şi fără de apel gunoaie şi rebuturi. Eu încă sunt zgârcit în consideraţii pentru că alţii văd în tot tabloul expus un adevărat război cultural dus împotriva spiritualităţii şi culturii româneşti.

 

 

Aşa stă cazul şi cu o producţie cinematografică ivită din desaga unor indivizi ce se auto-denumesc „Nou Val”. „După dealuri” este filmul la care mă refer şi face parte din „opera” unui ins ce mai are la activ filmele „Occident” (o invitaţie mai pe faţă, mai pe-ascuns la părăsirea ţării – dar de ce nu o pleca el la Palestina atunci?), „4,3,2” (în care două descreierate preferă să fie violate decât să renunţe la un avort) şi „mintiri din Epoca de Aur” (film în care poveşti de pe timpul Stalinismului – şi deci din vremea în care coreligionarii săi aveau pâinea ideologică şi cuţitul  politic în mâini – sunt transpuse în vremea Ciuruitului). Filmul a fost întâmpinat cu braţele deschise în templul propagator al „corectitudinii politice” care este Festivalul de la Cannes. Iar în ţară organele neokominterniste ale culturii s-au alăturat cu extaz corului ce intona ditirambi. Exact în spiritul pe care l-am descris ceva mai sus. S-au trezit şi „esteţii”, aceia care văd imediat într-o pată de noroi adânci semnificaţii simbolice (sic!) şi au descoperit dimensiunea duhovnicească a… pullover-ului (!!). Şi asta pentru că aceşti din urmă oameni sunt cei ce se (auto)consideră „tradiţionalişti”. A! Şi „elită”. Nu ştim pe ce bază sau merite dar şi la aceştia se constată aceleaşi obiceiuri de apărare a ideilor şefului-guru conform tiparului mai înainte amintit. Şi nu cred că-i o asemănare întâmplătoare. Dar misiunea e aceeaşi.

 

 

Domnul Cristian Mungiu pretinde că producţia cinematografică pe care a regizat-o pleacă de la celebrul caz „Tanacu”. Pentru cei care nu-ţi mai amintesc, este vorba de o tânără moartă – Irina Cornici – după un ritual de exorcizare. Concluziile anchetei precum şi deciziile Tribunalului se bat cap în cap cu anchetele jurnalistice (acelea de bună credinţă) din care reieşea cu totul altceva. Dar asta e altă poveste. O poveste cu care filmul nu se întâlneşte deloc. Aşa cum nu se întâlneşte nici cu realitatea desfăşurării faptelor pe care domnul Mungiu pretinde că o reflectă întocmai. E drept, atunci când i se reproşează îndepărtări flagrante acest domn o dă întoarsă imediat. E act artistic în acel moment!

 

 

Am trecut peste plicticoşenia înfiorătoare pe care privitorul trebuie să o înfrunte timp de două ore şi jumătate. Pentru că „După dealuri” este conceput conform normelor „estetice” ale „Dogmei 95” impuse de Lars von Trier. Mai degrabă marxiste dar asta e altă discuţe. Am trecut deci peste această barieră şi am reuşit să văd filmul. Mai îmi făceam o cafea, mai trăgeam un somn dar am reuşit să-l finalizez. Cu pixul în mână însă! Ceea ce mă diferenţiază de acei care s-au dat loviţi estetic de „zoaiele de pe parbriz” şi pullover-ul raskolnic. Şi aşa că am observat unele lucruri, în afara celor deja subliniate de alţii, care mă fac să mă întreb dacă aceşti entuziaşti apologeţi ai lui Mungiu chiar au văzut EI filmul sau acţionează doar din rea-voinţă. Pentru că negarea unor lucruri cu vederea – CÂT SE POATE DE CLARE – poate fi socotită rea-voinţă. Sau o fi altă explicaţie: au adormit după cinci minute şi s-au trezit la ultimele 10 şi, hop!, au văzut filmul.

 

 

Pentru că domnul Mungiu introduce câteva teme în acţiunea „reală” a cazului Tanacu. În primul rând aluziile la o legătură lesbiană între Alina şi Voichiţa. Şi de aici şi episoadele de „gelozie homosexuală” de la care pornesc reacţiile dilimandroasei. Pentru că să nu vă aşteptaţi să vedeţi manifestări de furie dementă prin film! De isterie feminină, asta da! Dar nu de episoade clinice de violenţă. La un moment dat suntem purtaţi chiar în interiorul unui spital psihiatric şi nici acolo nu găsim ceva asemănător. Dovada înaltului profesionalism al lui Mungiu. Pentru că ideea domnului Mungiu este să înfăţişeze o lume ROMÂNEASCĂ indiferentă sufleteşte la celălalt. O lume ROMÂNEASCĂ considerată aşa ÎN TOTALITATEA EI. Şi ahtiată după bani. Bani, bani, bani se aude în toate momentele din film. Că, deh, filmul este făcut de Iţic şi obiceiurile rasei… Şi aici ne lovim iarăşi de blestemata de „realitate” pe care o tot flutură domnul Mungiu. Pentru că domnul regizor insinuează că preotul i-ar fi luat banii tinerei. Hopa! De unde ai scos asta, nea Mungiule. Nu este deloc cuşer ce faci! Şi, doamnelor şi domnilor, care v-aţi dat în brânci să urmăriţi filmul, chiar n-aţi observat deloc ticăloşia producătorilor? Mai introduce o fabulaţie regizorul. Tot prin insinuare. Că în orfelinat cele două fete ar fi participat la producerea unui anumit gen de fotografii. Făcute de un german. Şi, logic, de aici şi treaba cu Germania, şi treaba cu relaţia dintre colege… Şi de aici extindeţi dumneavoastră ideea: „Toate româncele care pleacă în străinătate se duc ca să…”. Nu mă credeţi? Reluaţi filmul, dacă puteţi, şi o să vă lămuriţi!

 

 

Dar hai să revedem cu repeziciune ce enormităţi au putut da la iveală mult premiatul regizor şi mult premiatele intreprete ale filmului. Ca nişte profesionişti ce sunt ei, mânca-i-ar Soros să-i mânce.

 

– O vedem pe Alina la începutul filmului cum se aruncă în faţa trenului ca să se întâlnească mai repede cu fosta ei colegă. Mesaj absocns, dom’le!

 

– Această colegă a ei este Voichiţa despre care nu reuşim nici până la sfârşitul filmului dacă este călugăriţă sau doar soră. Dar observăm însă foarte repede că ba stă îmbrobodită, ba nu mai stă. Şi asta îatunci când se află în lume. Pesemne trebuie să vedem aici tot vreun simbolism ascuns. Eu înclin spre neprofesionalism regizorla.

 

– Ca şi crucea pe care şi-o face neglijent aceeaşi Voichiţa.

 

– Aflăm care sunt noile apelative la modă într-o mânăstire: „mami” – către maica stareţă şi „tati” pentru preotul duhovnic.

 

– Se pare că nici rânduiala nu mai este aceiaşi de vreme ce în timpul mesei de obşte nu se mai citeşte Psaltirea ori Cazania.

 

– Voichiţa nu îşi pierde timpul explicând-i Alinei care sunt regulile într-o mânăstire. De ce ar face asta? Păi dacă ar fi făcut ar fi pierdut şansa domnul Mungiu să o arate pe Alina dezbrăcată în timp ce Voichiţa o masează. (minutul 14)

 

– Dar explică în schimb aceiaşi Voichiţa că „nu-i voie cu pantaloni pentru că… nu-i frumos”!?

 

– Minutul 18 – aflăm despe o călugăriţă că este… măritată. Aceasta s-ar putea eventual întoarce la bărbatul care o bate.

 

– Dumneavoastră credeţi că un paşaport se eliberează aşa uşor? Ei, nu! Candidata (Voichiţa) este atent cercetată, anchetată, întrebată unde vrea să plece, cât vrea să stea acolo, să fie atentă la cei de acolo că a mai avut de.a face cu germani d-ăştia perverşi. Domnule Mungiu, întrebările acestea se puneau pe la ambasadele unde se dădeau vize, nu la birourile de paşapoarte.

 

– Pentru că domnul Mungiu se străduieşte din tot sufletul să prezinte „adevărul” despre caz, la minutul 21 un personaj pune întrebarea dacă nu cumva „domna X are anus contra naturii”. Peste câteva minute o auzim şi pe Alina întrebând-o pe Voichiţa: „Te fuţi cu ista (cu preotul)?”

 

– Minutul 28 vine cu o enormitate evidentă pentru oricine merge la biserică. Se întrerupe slujba Liturghiei şi fug toţi afară.

 

– Minutul 37: asistăm la un pic de bârfă. Aşa… ca între măicuţe.

 

– Minutul 38: cauzeria măicuţelor ne face să aflăm că la Bucureşti se cer bani pentru… primirea în monahism. Cred că apare din ce în ce mai clar că regizorul nu şi-a făcut temele şi confundă lucrurile. Simonia se referă la altceva,

 

– Tot la minutul 38 se pomeneşte iarăşi despre călugăriţa căsătorită dar cu posibilitatea de a se împăca. Halucinant de hilar.

 

– Minutul 39 (dar şi multe altele): maica STAREŢĂ aruncă în grija PREOTULUI decizia de a o primi sau nu pe Alina în mânăstire. La acest capitol ne aflăm în plină derivă. Nici regizorul, nici scenariştii se pare că nu au habar că mânăstirea de maici este condusă de MAICA STAREŢĂ (de superioara mânăstirii). Aceasta ia deciziile cu privire la ascultări, la primirea în obşte sau la scoaterea din obşte. Preotul are sarcini liturgice. Dar pur şi simplu documentarea a fost ZERO BARAT.

 

– Dar nu şi la capitolul „colportări de zvonuri” pentru că la minutul se bagă şopârla că „episcopul nu sfinţeşte biserica mânăstirii pentru că vrea bani”.

 

– Minutul 51: Un spital model de psihiatrie! Nici urmă de zgubilitic, nici picior de agitat. Realitatea – aceea pe care nu o înfăţişează domnul Mungiu – ar fi arătat nişte lagăre de exterminare încă în funcţiune. Dar „necesităţile artistice”…

 

– Minutul 55: cei de la spital o încredinţează maicilor fără nici un drept tutorial. Deja filmul devine penibil. Şi mai avem o oră şi jumătate în faţă.

 

– Minutul 55.30: maicile joacă… fazan!

 

– Minutul 60: are loc un soi de spovedanie în comun, de vreme ce Alinei i se pun, de către călugăriţe, întrebări dintr-un îndrumar de spovedanie. Acestea stau şi se uită atent ca penitenta să-şi noteze cu atenţie păcatele. Dacă observă că n-a fost atentă la un păcat săvârşit ridică din sprâncene cu mirare.

 

– Şi o întrebare survine imediat: cum poate fi spovedită şi împărtăşită o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale, aşa cum se prezenta personajul de film Alina? Vă spun eu: nu poate! Dar regizorul nu are nici o problemă cu aceste „amănunte” irelevante pentru „adevărul” pe care vrea să-l spună şi pentru „viziunea artistică”.

 

– Minutul 65: a mai fost o scenă pe la început şi or să mai fie câteva şi mai apoi şi toate cu aceeaşi gogomănie, dovadă a „profesionalismului mult premiat” dovedit de actriţa ce o interpretează pe Voichiţa. Aceasta HABAR NU ARE SĂ SCOATĂ APĂ DINTR-O FÂNTÂNĂ. Sau o fi vina mea că n-am înţeles adâncul mesaj simbolic pe care a vrut să-l transmită regizorul.

 

– Minutul 66: aici regizorul a vrut, cu suficienţa trufiei sale iudaice, să dea o înţepătură credinţei în Sfânta Cruce. „Huo! La foc cu ea!”, ar trebui interpretat mesajul. Dar e mai căldicel să îl considerăm o ironie la adresa sutelor de cruci din cartofi, morcovi, cepe. E mai comod pentru conştiinţa noastră de „creştini elitişti ce suntem”.

 

– Minutul 68 cu un dialog total cretin. Şi complet pe dinafara vieţii mânăstireşti obişnuite.

„- Ce faci aici?

– Citesc din Psaltire.

– Acum, noaptea?

– Păi aşa-i canonul

În tot filmul nu găsim de fapt nici urmă din acele slujbe de noapte de care a auzit oricine a păşit prin vreo mânăstire. SLUJBE nu canon individual. Asta pentru că Mungiu al nostru s-a documentat până la piciorul broaştei. Mai adăugaţi la aceasta şi ascultările măicuţelor care se reduc doar la lucrul mîinilor şi la scosul apei (în cazul Voichiţei). Nimeni nu prăşeşte, nimeni nu duce roaba, nimeni nu dă la găini…

 

– Minutul 74: „Tu parcă ai sta, parcă ai pleca”, spune preotul  către Alina. Dar cuvintele puteau fi adresate cu uşurinţă Voichiţei, semn că scenariştii (şi implicit regizorul) nu prea erau nici ei hotărâţi cum să dirijeze lucrurile.

 

-Minutul 90: un ieromonah care spune „o să-şi facă cruce DOMNUL episcop”. Sintagma aceasta cu „domnul preot”, „domnul episcop” o găsim mai mult prin Ardeal. Prin Moldova mai puţin. Adică deloc. Cu excepţia cerebelului lui Mungiu.

 

– Minutul 92 şi cu un atac ICONOCLAST (ca de la un iudeu adevărat): „Cine-i credincios nu-i trebui nici o icoană ca să creadă.”

 

– Minutul 102. După ce a fost închisă într-o chilie aflăm că Alina a dat foc la perdele. Vedem cum acestea ard la fereastra prin care putea fugi cu uşurinţă. De unde nelămurirea mea: ori era închisă cu străşnicie, ori ba?

 

– Minutul 114: ne aflăm în plin ritual de exorcizare. Prilej cu care ne lovim încă o dată de inconsistenţa mesajului pe care ar vrea să-l transmită regizorul Pentru că între timp vrea să deplaseze vinovăţia pe Voichiţa. „Fugi şi te depărtează”, spune preotul, iar Voichiţa fuge în clipa aceea. Ceva ma apoi, în timpul anchetei poliţieneşti, camera se focusează pe Voichiţa. Încă un semn că regizorul habar nu avea în ce direcţie să o ia şi că a făcut filmul doar ca o însăileală de poveşti şi mituri anticlericale şi antiortodoxe.

 

– Minutul 116. Cristian Mungiu a tras şi el cu ochiul spre filmele gen „Exorcistul”. Şi a avut o revelaţie! Aburii care ieşeau din săracii posedaţi nu erau de provenienţă drăcească, ci pentru că săracii îndrăciţi erau puşi să stea în frig. Dar cum să facă asta în filmul său? A! Păi băgăm una bucată crivăţ ca în Siberia cu zăpada de un metru. Nici nu contează că anterior se spusese că se apropie Paştile. Başca faptul că vroia şi el un picuţ acolo de aburi ca în filmele alea Occidentale. Dar nu-l lasă Lars von Trier să folosească efectele speciale. Că doară ele trup şi suflet devotat manifestului „Dogma 95”. Nu foloseşte coloană sonoră, camera stă numai şi numai pe umăr şi, prin urmare, nici efectele speciale nu sunt permise. Cele care utilizează aşa ceva sunt filme comerciale, tovarăşi, capitaliste şi imperialiste. Făcute pentru împilarea poporului muncitor, tovarăşi.

 

– Minutul 125. Deşi într-o altă scenă văzusem pe măicuţe folosind un telefon mobil, în secvenţa actuală i se spune unei călugăriţe să-i spună lui nea Caisă Valerică să cheme ambulanţa.

 

– Ei! Ajungem şi la minutul 135 în care aflăm misterul tuturor filmelor cu exorcizări. De ce era puternică îndrăcita? „A făcut karate la cămin”, răspunde Voichiţa anchetatorilor.

 

 

 

Mai rămâne un lucru de aflat. Pentru ce acest titlu al filmului? Pentru că trebuia întinat spaţiul mioritic. Aruncate asupra lui toate gunoaiele şi toate invectivele. Acesta îi este scopul. Românii înjuraţi pe banii românilor. Spaţiul etnic defăimat. Distrus artisticeşte. Vizual. Dimensiunea religioasă schimonosită. Ce să mai vorbim de ondulările deal-vale? Las’ că bate Mungiu câmpii.

 

Controale şi interese


Următoarele gânduri pornesc de la un articol pe care-l găsiţi aici, via http://vallahianova.blogspot.com/2012/02/ancheta-antifrauda-la-episcopia-husilor.html

 

 

Întreb şi eu ca prostu: există vreun sindicat al preoţilor catolici? Poate cineva să facă grevă în faţa lui Hristos? Apoi, se uită că preoţia este echivalentă hainei militare? Păi da! Acum nu mai este echivalentă pentru că suntem, nu-i aşa?, „stat laic”! Aşa că dacă Biserica nu mai este integrată în stat ci „autonomă” – c’aşa vor iluminiştii – hai să mai facem un pas şi să cerem autonomie faţă de Dumnezeu.

 

În al doilea rând, ştiu şi eu şi ştiţi şi dumneavoastră foarte bine că sfârşitul anului CIVIL aduce un flux monetar mai mare decât perioadele obişnuite. Asta s-ar constitui pentru unii în „profit”. Şi tot asta s-ar traduce în dovedirea stupizeniei profunde a celor ce gânddesc astfel, ei neştiind (sau făcându-se că nu ştiu) că profitul se dezvăluie sub formă de DIVIDENDE. Ori nu este cazul în viaţa Bisericii, pentru că toate sumele strânse sunt cheltuite. Şi ne punem întrebarea: cine este interesat în ponegrirea Bisericii lui Hristos prin manipularea termenilor?

 

Acest control financiar despre care se vorbeşte în articolul la care am făcut trimitere vine suspect de aproape de o declaraţie a Patriarhului (şi a BOR) prin care mai-marii ţării sunt invitaţi să-şi deschidă ochii şi urechile şi la nevoile săracului – aşa am înţeles eu. În acest caz – cred iarăşi eu – rezultatele anunţate ar constitui un soi de ameninţare voalată în genul „vă fac io pe voi, popilor, de încercaţi să ridicaţi vocea”.

 

E drept că şi acest popa Stoica de la „sectorul de relaţii cu Presa este un dezastru în domeniul comunicării, el făcând boacăne după boacăne şi totul învelit într-un limbaj perfect de lemn.

 

Şi pentru că o acţiune poate sluji mai multor scopuri în acelaşi timp, unele fără conştientizarea iniţiatorului acţiunii, cum se face că acţiunea are loc în eparhia acelui păstor care nu şi-a apărat oaia? La cazul Tanacu mă refer, la călugărul care a fost lăsat de unul singur, episcopul locului făcându-se preş în faţa presei şi a organelor de anchetă (başca perla aceluiaşi popa Stoica -s „În BOR nu există exorcizări”). ReferoÎn problema asta, cu Tanacu, a fost doar o remarcă, în sensul că Dumnezeu mai bate şi cu parul. Aşa cum unii ierarhi au mierlit-o la propriu pentru faptul că s-au atins de integritatea Mitropoliei Transilvaniei. Există blesteme, ştiţi şi dumneavoastră.

 

Vedeţi dumneavoastră, se intră în aceeaşi încâlceală a intenţiilor, declaraţiilor şi faptelor atât de dragă acelora care pescuiesc în ape tulburi.

 

Să luăm ca exemplu această sumă: 400 (sau 600) milioane de euro. Declarată de cine? Păi de… Hotnews sau EvZ – canalele de presă ale oranjadei. Nici nu are legătură cu ancheta de care e vorba. Dar are legătură cu altceva. Mai voi referi abia mai spre final.

 

Relaţia „rece” cu Regele. Sau declarată astfel de aceeaşi propagandă. Eu habar nu am cum este ea pentru că nu fac parte din cercul nici unei puteri. Pot în schimb să văd faptele: invitaţia din 1992 (pe care mulţi o uită) a fost făcută de Sinod. La „discursul Regelui” Sinodul a fost iarăşi reprezentat printr-un episcop. Restul – telegrame, politeţuri – ţin de diplomaţie. Inclusiv căutarea de aliaţi în aceeaşi problemă la care mă voi referi spre final.

 

Depre „profiturile imense” iarăşi stau să mă întreb cine sunt cei ce le-au propagat. Hmmm. Aceleaşi mijloace de difuzare în masă pomenite anterior. Ca o paranteză: cu o lună, două înainte de închiderea a zeci de spitale se făcuse o campanie (tot oranj, tot în HotNews şi EvZ) cu privire la „luxul exorbitant în care se găseşte Biserica – Ortodoxă, bineînţeles – în timp ce săracii bolnavi…”. Şi mă întorc. Cum se face că o eparhie este cercetată economic ÎNAINTE de a se încheia bilanţurile contabile ale anului trecut? Exact la o zi, două după nişte accente dintr-un discurs asupra sărăciei populaţiei.

 

 

Şi vin cu ceea ce am lăsat la urmă (că era să şi uit). Subliniez şi voi sublinia: Biserica Ortodoxă Română se află în momentul ăsta într-un război nedeclarat cu Biserica „soră” a Rusiei. În fapt cu interesele geopolitice ale imperiului de la Răsărit. După reînfiinţarea episcopiilor basarabene (şi trans-nistrene) s-a pornit deodată o campanie foarte gălăgioasă atât în ţară, cât şi în Republica Moldova. Radu Preda reprezintă numele unui de „agent de influenţă”. Vă mai pot da şi altele. De fapt cred că şi dumneavoastră aţi observat anumite atitudini ciudat de potrivnice oricărei acţiuni a Patriarhiei Române dar dirijate mai ales asupra persoanei patriarhului. Face parte din strategiile serviciilor, pentru că mai uşor se lipeşte de creierele masselor un nume decât denumirea unei instituţii. Şi vin să întreb: unde sunt naţionaliştii? unde sunt unioniştii? unde sunt inetelectualii patrioţi care ar trebui să sprijine ceea ce trebuie sprijinit? Se tace chitic dar în schimb se acceptă drept bune orice aberaţii oficinelor oranj. Adică ale anumitor culte ce stau în spate. La sectanţi mă refer, semn că duşmanii Ortodoxiei româneşti ştiu să-şi dea mâna. Ca să nu spun că-i vorba chiar de duşmanii Românismului (vezi şi declaraţiile lui Costache Canacheu – deputat oranj – prin care se afirmă existenţa unei minorităţi aromâne diferite de poporul român. Mai e de mirare că sârbii (alţi „fraţi” întru Hristos), se grăbesc să promulge existenţa vlahei ca limbă diferită de cea română şi cu un alfabet separat?

 

Riceard loves Bibire. Ce potrivire!


O avalanşă de materiale de presă ce au ca subiect Biserica şi, cel mai adesea, sunt realizate cu scop denigrator, ne umplu ochii şi urechile de un tip încoace. O făcătură de acest soi a fost promovată şi săptămâna ce a trecut. Pesemne drept cadou de la moş Gerilă din minţile îmbâcsite de bolşevită cronică. Cazul unui om care şi-a dat duhul în timpul Sfintei Liturghii a fost dat drept exemplu al „nesimţirii de care dau dovadă preoţii şi babele ortodoxe”. Doar sintetizez, nu redau exact.

 

Făcătura a fost demontată pe blogul unor entuziaşti ai apologeticii. Au fost şi un pic neatenţi dar asta mi-a dat prilejul să fac nişte conexiuni. Fără travaluil acelora nu aş fi intrat pe siteul Realităţii unde am aflat punctul de pornire al ştirii. Şi acesta este un neica ziarist de prin Bacău, Răzvan Bibire pre numele său, pe al cărui blog s-a produs dezinformarea.

 

Mă rog, e problema lui Bibire în ce raport se află cu onestitatea. Dar baiul nu este numai aici. Blogul acestei goarne din presă se află şi pe lista pe care o urmăreşte (deci o apreciază şi, în consecinţă, o diseminează) a vajnicului tradiţionalist înverzit şi diagonalizat. La domnul (sau camaradul, pentru unii) Claudiu Târziu mă refer.

 

Nu prea înţeleg eu cum vine treaba asta. O fi ceva mai de modă nouă. Nu ştiu nici cum se potriveşte cu dojanele de mustrare pentru nerespectarea Rost-ului în post. Îmi pare că şi aici aplică dubla măsură. Adicătelea poţi să dai cu popii de pământ (fie şi cu minciunele) atâta vreme cât eşti verde-nrourat?

 

Găsiţi mai jos două capturi de ecran, prima de pe blogul lipsitului de minte de la ContraSENS, iar în a doua se observă cum pe blogul lui Târziu e cu rost să fie link spre ContraSENS.

 

Lecţia de pupincurism: astăzi Gândul.info


Pe siteul publicaţiei on-line Gândul.info un ziarist de renume mondial,  Andrei Luca Popescu, s-a apucat de periat: şi perie, şi perie, şi perie. Doar că pe toată durata acţiunii folosea limba! Mostra aceasta de slugărnicie a fost prilejuită de recenta dezvăluire a unei telegrame Wikileaks ce ne-a prilejuit să aruncăm o privire asupra mesajelor pe care le transmitea conducerea României în timpul invadării Georgiei de către Federaţia rusă în vara lui 2008.

Domnule ziarist pupinbăsist,

Mai înainte de a scrie despre anumite teme ar trebui să te documentezi. În primul rând să iei harta Europei în braţe. Un copil de clasa a 5-a poate face aşa-ceva. Ai fi observat atunci că Georgia se învecinează direct cu Federaţia Rusă. Moldova are ca vecini doar România şi Ukraina. Pe unde ar fi pătruns trupele ruseşti? Un atac asupra Moldovei presupunea violarea spaţiului aerian ukrainian iar de aici un conflict mult mai mare.

Şi de aici documentarea asupra situaţiei din 2008. Vara în care Rusia a ATACAT Georgia, conform unui model mai vechi de agresiune, patentat de sovietici şi utilizat de nazişti. Iar în acele zile grele pentru poporul frate ortodox georgian nişte oameni de stat au avut curajul să se ducă la Tbilisi: cel al Poloniei şi cel al Ukrainei. Cheliosul nostru a strălucit prin… absenţă. Dar vedem acum că ştia să-i eticheteze pe georgieni drept „aventurieri”. Curios! Toţi cei care erau promoscoviţi în acele zile stăteau în gură numai cu epitete de genul acesta.

Şi mai curios este tabloul a ceea ce s-a petrecut în primăvara lui 2009, la puţin peste jumătate de an, în Basarabia pe care o deplângea Băsescu. În toiul evenimentelor tulburi a diverselor provocări nu îmi amintesc să fi existat o reacţie oficială a Românei. Dar îmi amintesc de o acţiune discretă a unui fost ministru de externe. Iar actul acela a fost răstălmăcit în cel mai grosolan mod, îmi pare, atunci când Băsescu a avut nu numai interesul, cât, mai ales, „CURAJUL”

De ce Religia în şcoală?


Educaţia se acordă unui copil pentru că acela va trăi mai târziu într-o societate. Nu acumulează numai cunoştinţe practice (pe baza căreia îşi va forma deprinderile spre a avea o meserie) ci şi spiritual-morale. Chiar dacă un om va deveni tâlhar sau criminal, aceasta nu este un motiv ca întreaga educaţie ce se adresează sufletului să fie oprită. Şi aşa presiunea gloatei, a „găştilor” de cartier este foarte puternică şi influenţează deja enorm de mult în sens negativ. Dar dacă se vor anula şi aceste minime acumulări etico-morale (şi nu numai)… Argumentează unii că s-ar prezenta copiilor Religia (creştin-ortodoxă în cazul nostru) în forma automat pozitivă: Ortodoxia – binele, celelalte religiii răul şi că ar putea spune oricare alta că ea ar putea la fel de bine să se considere drept „cea bună”. Se uită că există anumite etape în viaţa omului. Observăm singuri că un copil la vârste fragede înţelege totul în termeni de „bine” şi „rău” iar noţiunile sunt prezentate într-un mod care face să fie asimilate. Nu poţi să-i bagi pe gât Dostoievki aşa cum nici nu-l poţi trece direct la fizica cuantică. Este drept că unii rămân în minte numai cu ceea ce au învăţat în şopala primară, indiferent de domeniu. De la un moment dat însă omul trebuie să mai înveţe şi prin propriul efort. Trebuie să înţeleagă, de la un moment dat, şi DE CE este aşa, DE CE Credinţa sa este cea bună. Este ceea ce se numeşte „şcoala vieţii”.

Cât priveşte teoria „alegerii religiei”(şi prin urmare şi a respingerii educaţiei religioase în şcoli) cine îşi dă silinţa va observa că este îmbrăţişată cu mult foc de… sectanţi şi atei. Cei ce citesc fiind (bănuiesc eu) în plinătatea spirituală care oferă şansa de a gândi cu propria minte, cred că ar trebui să reflecteze şi asupra motivaţiilor care îi împing pe aceşti nefericiţi (în fond) să recurgă la asemenea apeluri demagogice.

Pe de altă parte învăţământul religios înseamnă şi respectarea drepturilor minorităţilor de a se educa în propria credinţă. Prin urmare, dacă s-ar elimina Religia din programa de învăţământ, atunci maghiarilor (să zicem) nu li s-ar mai respecta un drept garantat la momentul Unirii. Dar dacă o minoritate are acest drept nu se presupune că şi majoritatea (adică românii ortodocşi) trebuie să se bucure de el? Ateii (bolşevicii) eliminaseră Religia pentru că-l urau pe Dumnezeu, sectanţii acţionează şi ei în aceeaşi direcţie din ură faţă de cei ce au altă credinţă decât a lor. Adică faţă de majoritate (ortodocşi) cât şi faţă de minorităţi (musulmani, evrei, lutherani, calvini etc.).

Minciunile unei parabole „capitaliste”.


 

Am primit de curând un text pe mail, o „lecţie de economie”, vezi Doamne, text ce-mi mai trecuse pe sub ochi. De data asta sofismele cuprinse acolo m-au enervat şi-mi dau prilejul să vituperez împotriva găunoşeniei din cuprinsul „lecţiei”.

Redau mai jos textul în întregimea sa:

 

O lectie de ECONOMIE adevarata. (In 2 min. puteti intelege economia Romaneasca actuala)

 

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen dar, o data, a picat o grupa intreaga.

 

Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, ci toata lumea EGALA !

 

Profesorul le-a spus, „OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota – medie a tuturor notelor – astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi o nota diferita de a celuilalt.

 

Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit nota 7. Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.

 

Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o „pomana”, asa incat si ei au studiat mai putin. Media celui de-al doilea test a fost 5!

Nimeni nu mai era fericit.

Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost 3 (care insemna „picat”).

Notele nu au fost mai mari, deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.

Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat oricum in final, deoarece atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.

Nu putea fi o explicatie mai simpla. Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul:

„Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul sau, nu primeste tot ce merita pentru ceea ce a muncit.

Statul nu poate da cuiva ceva ce nu merita, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva. Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, iar cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.

 

Nu poti multiplica bogatia divizand-o.”

 

 

Textul de mai sus este un exemplu de sofism economic de doi bani ivit din gândirea delirantă a unor foşti marxişti actualmente „capitalişti”.
Uite! Eu pot să dau un exemplu cât se poate de real care poate va demonstra că textul la care îţi trimit replica acuma este o vomă cu care unii care se consideră popor ales vor să ne transforme în sclavi „capitalişti”. Asta după ce tot ei impuseseră „binefacerile” comuniste:

Cică era odată o ţară în care strădania de a învăţa foarte bine era răsplătită. Şi anume cum? Cei ce depăşeau 8.50 primeau automat bursă. Asta chiar dacă ar fi avut cu toţii din an peste acea medie. Prin urmare o bună parte din studenţi se străduia să se situeze acolo sus iar asta asigura în acelaşi timp şi un climat de înţelegere şi chiar o minimă solidaritate.
Rezultatul îl constituiau generaţiile de studenţi cât de cât bine instruiţi.
Le-a venit însă unora ideea creaţă de a „stimula excelenţa”, cum pompos suna para mălăiaţă ideologică. Adică de a stimula prin burse DOAR pe cei situaţi în topul mediilor. Adică, spre exemplu, doar primii 10 din an. Imediat au apărut intrigile între studenţi, solidaritatea minimă a dispărut, au apărut răutăţile, individualismul exacerbat, bursele evident că le-au luat doar cei aflaţi în graţiile profesorilor. Nemaiputându-se baza pe burse, mare parte din cei studioşi au fost nevoiţi să o lase mai moale cu seminariile, audierea cursurilor şi, în general cu cartea pentru a avea o pâine pe care să o mănânce. Rezultatul îl constatăm în ziua de astăzi: un nivel penibil de cunoştinţe pe care-l posedă promoţiile de studenţi.
Mai pot să vin cu un alt exemplu care dă şi mai mult însăilarea parabolei „capitaliste”. Se ştie din experimente sociologice că în orice grup există 10 procente care-şi fac treaba INDIFERENT de răsplata acordată, alte 10 care nu şi-o vor face tot indiferent de remuneraţie, iar restul şi-o vor împlini în raport de salarizare. Astfel că şi în grupa de studenţi care, cică, stă în mijlocul poveşti se vor fi aflat să zicem 2 (din 20) care vor fi învăţat indiferent de condiţii. Nu pomenesc aici de cei care ar fi strudiat având în minte că ei învaţă pentru propriul viitor, nu pentru note în sine. Deci şi din acest punct de vedere cred că eşti de acord că se aberează.
În al treilea rând, nu a existat un stat, o societate socialistă (comunistă în fond) care în realitate să nu se fi creat prin violenţă. Toate socialismele (fie ele fasciste, naziste sau bolşevice, mai hard sau mai soft) au fost create cu pistolul pus la ceafa cetăţenilor, cu lagăre şi închisori. Poate s-o fi gândit autorul scornelii exemplificatoare la state botezate de unii „socialiste”, dar acestea sunt în realitate state ale solidarităţii sociale – precum Suedia. Iar temeiul solidarităţii sociale îl dă – ori autorul scornelii de faţă uită acest lucru – morala religioasă. În cazul Suediei – cumpătarea protestantă.
Mai mult chiar! Reiese şi foarte uşor că autorul este un fost hrăpăreţ lup ideologic marxist, actualmente „liberalo-capitalist”. Adoptă foarte uşor şi, printr-un hocus-pocus al frazei, te şi face să crezi că societăţile sunt necesar… bipolare! BOGAŢI vs SĂRACI! Este exact ceea ce pretindea marxismul! Ori se ştie că statele caută în general să se bazeze social pe pătura de mijloc, cea care dă stabilitate ţărilor, cea care îşi varsă sângele pe fronturi, cea care impune morala de zi cu zi, cea care îndeobşte e creatoarea valorilor şi materiale şi spirituale. Este de fapt cea care dă ajutor săracilor şi tolerează extremele bogaţilor.
Cei care se fac apologeţii „capitalisto-bogaţilor” fac jocurile de fapt unei minorităţi de câteva sute (poate mii) de oameni – alogeni sau autohtoni, nu contează, al cărei gând în fond nu este decât la jefuirea sistematică a unei naţiuni, a înrobirii totale şi a spolierii. Exemplul afacerii Roşia Montana cred că este concludent. Să nu te miri că, adiacent apologiei „capitaliste”, aceşti scornitori de false exemple şi „lecţii” susţin din toate puterile şi măsurile anticreştine ce se iau pe aici sau pe aiurea.