BREXIT sau sfârşitul şmecheriei franco-germanice


În urmă cu câteva ceasuri poporul britanic a decis în majoritate, prin votul dat la referendum, ieşirea Regatului Unit din componenţa Uniunii Europene. Câteva lucruri îmi par că au influenţat atitudinea electoratului britanic şi acestea au o componentă comună: aşa-zisul motor frnaco-german al UE.

În primul rând, politica de austeritate impusă de Merkel tuturor ţărilor din componenţa structurii europene. O austeritate cuprinsă într-o formulă foarte simplă: DEFICIT DE MAXIMUM 3 PROCENTE din PIB. Numai că în timp ce majoritatea ţărilor se zvărcoleau sub acest pat al lui Procust economic, s-a descoperit că existau câteva ţări mai egale decât altele şi pentru care limita se întindea spre 5%. Care erau aceste ţări? Exact Germania şi Franţa, care pretindeau celorlalte plafoane stricte.

În al doilea rând, ŢEAPA DATĂ UCRAINEI. Adică statului a cărui integritate teritorială fusese garantată atât de Rusia, cât şi de SUA în rând cu Marea Britanie. Mai întâi, o invitaţie de aderare la Uniunea Europeană. Apoi – după ce acest stat devine ţinta agresiunii Rusiei – urmează un tangou politic extrem de ciudat între Rusia şi UE. Aceleaşi Germania şi Franţa îşi arogă rolul de primadonă în politica externă a UE şi impun planuri utopice de pacificare, mai curând mijloace prin care i se recunoaşte Rusiei, prin status quo-ul impus prin acordul de la Minsk, achiziţiile teritoriale. Pentru că doar naivii ar putea să creadă că Rusia ar mai restitui Crimeea sau că şi-ar retrage „voluntarii” din Donbas. În dosraul ucrainean putem vorbi fie de miopie crasă politică – ţinând cont de faptul că, prin măsurile luate, Rusia consideră UE drept inamic al ei (şi atunci de ce să cocoloşeştii o putere care te consideră aşa?) – fie vorbim de înţelegeri secrete prin care spaţiul răsăritean a fost împărţit în zone de influenţă între Rusia, pe de-o parte, şi binomul franco-german. Şi ca să ni se întărească această bănuială, iată că doar cu câteva zile înaintea referendumului din Marea Britanie, domnul Steinmeier, ministrul de externe al Germaniei, devine vocal faţă de politica de apărare a NATO şi cere ridicarea sancţiunilor impuse Rusiei! Ciudate pretenţii faţă de o organizaţie militară susţinută în principal de efortul SUA şi britanic.

Ceea ce a pus capac (şi la care a făut referire cam orice comentator) a fost politica faţă de migrarea în massă, legată de evenimentele din toamna anului trecut, când peste un milion de persoane au trecut ca prin brânză peste frontierele UE, atraşi de mesajele doamnei Merkel, total opuse tratatelor europene. NU numai că puhoiul de oameni a înspăimântat în măsură foarte mare, dar inducerea ideii că acest şuvoi este infiltrat la greu de islamişti fanatici a făcut ca groaza să crească. Şi acest lucru în condiţiile în care Franţa (şi Belgia) erau răvăşite de atacuri teroriste, penetrate aceste ţări de reţele de insideri, de radicali neaoşi, cu cetăţenie europeană. Ca o paranteză, observăm că discursul oficial al acestor două ţări (Germania şi Franţa) e foarte deschis emigraţiei – chit că ţări precum Grecia şi, mult mai mult, Italia şi Spania sunt răvăşite şi lăsate fără sprijin real – dar evită să facă trimitere la calvarul prin care trec creştinii din Orientul Mijlociu în faţa terorii islamiste, teroare alimentată de material uman născut şi crescut în Europa, mai ales provenit din mediile stângiste şi atee.

dacă adăugăm şi birocraţia înfiorătoare şi OPACĂ controlului democratic, tabloul Uniunii Europene trebuie că s-a prezentat în mod foarte fioros participanţilor la scrutinul organizat pe 23 iunie.

Dar ce se va întâmpla după ieşirea efectivă?

Mi se pare că un efect pervers va fi că, prin ieşirea regatului Unit şi, de aici, prin pierderea accesului la resursele energetice din Marea Nordului, Germania va fi aruncată şi mai mult în braţele sirenei energetice ruseşti! Şi UE împreună cu ea!

Să sperăm că nişte capete lucide vor preîntâmpina un astfel de scenariu şi vor impune reconstituirea Uniunii Europene pe noi baze. O Europă a naţiunilor, fără acel monstru birocratic de la Bruxelles, o Europă în care motorul prosperităţii să nu duduie doar în beneficiul Germaniei, ci al tuturor partenerilor. O Europă FĂRĂ MAI MULTE VITEZE, fără aberaţiile corectitudinii politice pe care tot încearcă să le dicteze, fără „multiculturalisme”, şi în care, pentru că a fost regândită, să poate fi acceptată (de ce nu?) Marea Britanie din nou.

Reclame

Bookfest 2015: interviu în exclusivitate cu domnul Adrian Cioroianu


Realizat pe 23 Mai 2015, cu ocazia Bookfest 2015.
Domnul Adrian Cioroianu atinge teme legate de misiunea sa la UNESCO („să ne stabilizăm reformele în învăţământ şi să nu tot reinventăm apa caldă”), lipsa dezbaterilor pe tematici externe din media românească („consumăm multă energie în polemici interne în timp ce ceea ce se petrece la Bruxelles devine politică internă”), frica de război şi factorii de decizie („cea mai bună armă împotriva panicii rămâne tot informarea… făcută de factorii de decizie, adică fiecare din noi”), derapajele populiste şi autoritariste.

Calitatea imaginiii ştiu că lasă de dorit dar asta aveam (o săpunieră) şi cu asta defilăm!

De ce cred că Iohannis va deveni preşedintele României – alte argumente


Domnul Klaus Iohannis are drept principală carte de vizită activitatea de primar al Sibiului iar aici punctul nodal îl constituie alegerea oraşului drept capitală culturală europeană în 2007. Numai că în acel an au existat DOUĂ oraşe cu acelaşi statut, alături de Sibiu aflăndu-se şi Luxemburgul, ca subliniere a legăturilor istorice care leagă cele două localităţi. Ori Luxemburgul îl avea ca primar pe Paul Helminger în acea perioadă însă statul din care făcea parte – Marele Ducat al Luxemburgului – îl avea ca premier pe un anume Jean-Claude Junker. Da, este acelaşi personaj politic recent numit ÎN CEA MAI IMPORTANTĂ FUNCŢIE DIN CADRUL UE, Preşedinte al Comisiei Europene în cadrul căreia o găsim şi pe Corina Creţu drept comisar. Ei, nu se potrivesc încă o dată lucrurile de minune cu un posibil preşedinte al României, fost primar cu relaţii foarte bune de colaborare cu fostul premier al Luxemburgului, actual preşedinte al Comisiei UE? Eu cred că pică perfect! Iar persoana care urma să preia şefia UE era încă de la alegerile europene cunoscută.

Aceste alegeri europene fac trecerea în acest punct în care vă voi demonstra cum anume institutele de sondare au rol de a intoxica mai degrabă decât de a prezenta situaţii reale. Intoxicarea vine din dorinţa ca unii decidenţi politici – în cazul nostru, Ponta şi Băsescu – să nu aibe habar de ceea ce li se pregăteşte şi să acţioneze în orb. Alegerile europene au fost oglinda situaţiei politice de la sfârşitul lunii mai. Dar şi aici ne lovim de un obstacol! Dacă mai ţineţi minte, institutele de sondare creditau PSD cu 43% din voturi. După numărare s-a dovedit că rezultatul era mult mai slab, anume doar 37%. O eroare de ŞASE PROCENTE! Mult dincolo de marjă! Lăsând la o parte aberaţiile sociologice difuzate în mediile coabitace (RTV, A3, LaBe1TV), pe postul Digi24 acelaşi Vasile Dâncu de care pomeneam în precedenta postare rostea, în urmă cu două zile, afirmaţii care se băteau cap în cap. Pe de-ao parte, că aproximativ 70% din votanţi ştiu cât se poate de ferm cu cine vor vota de mai bine de o lună de zile. Părerea mea este că sunt cei ce au participat şi la euroalegeri, adică acele procente la care m-am referit. Alţi 25% din alegători au fost influenţaţi de situaţia din campania electorală. ori campania elctorală a fost ZGU-DU-I-TĂ de efectele arestărilor – transpartinice, e drept – dar care au provocat cataclisme în procentele partidei lui Ponta, cât şi ale protejatei prezidenţiale, Elena Udrea. Şi cu toate acestea, acelaşi Dâncu îşi termina seria de analize sociologice cu constatarea că la vot Victor Ponta ar fi creditat cu 41%, Klaus Iohannis cu 30%. Nu ştiu ce mă face să cred că vom asista iarăşi la „erori” monumentale care depăşesc cu uşurinţă marja de eroare.

Am afirmat că grupul ce sprijină ascensiunea acestei „creaţii Iohannis” este şi el trans-partinic. În mod sigur, personaje grele sunt oameni de bază DIN CADRUL PSD, din greii partidului. Şi subliniez: nu îl lucrează pe Ponta (şi pe Băsescu, evident) din interesele înguste cu care suntem obişnuiţi. Părerea mea e că au la bază analize făcute cu anumţi oameni din interiorul serviciilor. Cred că am spus acest lucru şi în postarea precedentă. Nu-i nimic, remintim lucrurile. Poate în această lumină vedem altfel cele istorisite de Emil Hurezeanu într-o emisiune de la Digi24 în care îi istorisea lui Cosmin Prelipceanu cum, aflat la saună, şi încercând să fie politicos cu „un important personaj guvernamental”, acela („importantul personaj guvernamental”), în loc să răspundă şi el tot cu politeţurile de duzină, a început să turuie că „fie ce-o fi, am dat drumul la Justiţie!”

Ce poate fi mai clar de-atât?

De ce cred că Iohannis va deveni preşedintele României


Vreau să încep cu un lucru pe care îl afirm CLAR, de la începutul postării: şi pentru ine a fost greu de înghiţit ceea ce se întrevedea la începutul verii. Să alegem (noi, românii!) între un evreu (Ponta) şi un neamţ (Iohannis) după cum propuneau PSD şi PNL. Dar apoi mi-a fost clar, după ce am pus cap la cap nişte lucruri, că anumiţi oameni din structurile de putere pregăteau chiar mai mult: câştigarea de către Iohannis (şi NUMAI de către Iohannis) a fotoliului prezidenţial de la Cotroceni. Iar din momentul în care am realizat acest lucru am început să mă întreb DE CE? Care e motivul care-i împinge pe aceşti oameni spre această soluţie politică?

Dar nu numai structurile contribuie la această soluţie, părerea mea. Pentru că sunt forţe mult mai largi care fac lucrurile să convergă, se întrevede – o să şocheze ce spun – inclusiv degetul lui Dumnezeu! Nu că ar fi Iohannis vreun Mesia ci pentru că în Istorie intervenţia Dumnezeu chiar se manifestă prin bunele sau relele, că există şi alea, din viaţa unui popor. De exemplu, Joseph de Maistre, dacă nu mă înşel, spunea că providenţa s-a manifestat chiar şi în cadrul terorii revoluţionare. Dar nu despre acest lucru e vorba acum.

Ce mi-a atras mai întâi atenţia? Un lucru aparent minor, petrecut la începutul lunii mai, cu săptămâni înainte de a se desfăşura alegerile parlamentare şi, deci, cu încă şi mai multe ca Antonescu să demisionaze din fruntea PNL, Iohannis să preia şefia formaţiunii politice, să aibe loc fuziunea cu PD-L şi promovarea primarului de Sibiu drept candidat la preşedinţie. Un eveniment desfăşurat pe 8 mai 2014, o o conferinţă care avea în centru acordurile secrete dintre RSR şi RFG. Am povestit aici câte ceva de atunci. Am menţionat participarea lui Vasile Dâncu acolo. Ce nu am menţionat? Scopul prezenţei sale, anume detalii despre un studiu sociologic cu privire la imaginea germanilor în mentalul românesc. Cum îi iubesc românii cel mai mult pe nemţi, cum ştiu românii mai bine cine este Angela Merkel decât cine erau Ponta, Băse şi-Antonescu! În acele momente nu am dat foarte mare importanţă ci le-am considerat doar o formă de servilism faţă de patronii care sponsorizau respectiva conferinţă (Fundaţia Konrad Adenauer).

Apoi a venit momentul Bookfest 2014 şi seria de interviuri realizate. La care interviuri am făcut trimitere spre influenţa Germaniei asupra situaţiei politice din România. „Germania domină Europa! Nu numai România. Germania are un model de societate dezirabil pentru noi. Nu trebuie să copiem modelul german pentru că n-avem nemţi”, mărturisea domnul Dâncu. Dar ce spunea Ioan Mircea Paşcu pe aceeaşi temă? „Eu cred că inevitabil Germania, prin ponderea ei, are rolul pe care îl are. Şi trebuie să-l recunoaştem. E mai bine să recunoşti rolul ăsta şi e mai bine să te adaptezi.” „Dacă ar dicta doamna Merkel şi domnul Scultz politicile de partid de dreapta şi de stânga din România ar fi poate mai bine”, mi-a răspuns şi Emil Hurezeanu la aceeaşi întrebare. Iar în acele zile – sfârşitul lui mai –  încă nu era stabilit Iohannis drept candidat!

Aţi observat ceva la cei menţionaţi? Doi dintre ei sunt afini PSD-ului! Chiar şi Hurezeanu, dacă ţinem cont că a avut o mică perioadă de consiliere a premierului Năstase. Iar candidatul „german” a apărut! Dar în rândul PNL, ca preşedinte al PNL, ca „unificator al dreptei” sub sigla PNL. Iar de aici tulburarea interioară la care am făcut referire la început. Iar apoi momentul de iluminare! Iohannis e pregătit chiar de „ei”, de un grup „transpartinic”, ca să-i spunem aşa, pentru a CĂŞTIGA alegerile. În dauna lui Ponta, evident. În dauna unui Ponta AMEŢIT de sondajele mincinoase pe care i le va livra Dâncu sub nas pentru a se crede deja câştigător. Dar nu numai Ponta juca rolul măgăruşului dus de nas prin date nu atât false, cât, să zicem, distorsionate. Intră aici chiar Băsescu, poate chiar Iohannis însuşi. Aşa îmi explic şi desincroniarea EVIDENTĂ a acţiunilor lui Băsescu de a influenţa alegerile. Pur şi simplu, toate manipulările lui Băsescu au apărut defazate! Mai direct ce vreau să spun: că şi Ponta şi Băsescu au fost (sunt!) păcăliţi la maximum. Băieţii din „servicii” i-au aranjat la meserie.

Să observăm din această perspectivă ce s-a petrecut chiar în această campanie electorală. Evidenţa numărului candidaţilor: PAISPREZECE! Aleşi special cea mai mare parte ca să se calce reciproc pe coada ideologică. Scopul acestui ambuteiaj electoral era unul cât se poate de simplu: evitarea situaţiei din 2000 când un candidat atipic (Vadim Tudor) a ajuns în turul doi. Tiparul e următorul: în afara celor doi candidaţi principali (păcălitul Ponta şi programatul Iohannis) nu se permitea nici unui altuia să ia avans electoral. A scos-o Băsescu pe Udrea drept candidată? Imediat a apărut o contra-candidată din aceeaşi familie băsistă (Macovei); L-au scos dizidenţii liberali pe candidatul Tăriceanu la înaintare? A fost automat neutralizat prin candidatul tot liberal Meleşcanu; Extrema populistă canibalizată prin tridentul Vadim-Funar-Dan Diaconescu; stânga – prin apariţiile concomitente ale lui Rotaru şi Brânză, maghiarimea aşijderea. Şi acum gândiţi-vă cum se vor redistribui votanţii tuturor acestor candidaţi în raport cu Ponta şi Iohannis în turul doi!

Dar DE CE numai soluţia Iohannis?

Pentru acest lucru trebuie să ne întoarcem – părerea mea – la evenimente de la începutul anului. Asta dacă nu cumva băieţii cu ochi albaştri nu realizaseră, prin analize militare şi strategice, încă din 2013 (sau mai devreme) ceea ce urma să se întâmple: EXPANSIUNEA RUSIEI! Şi corolarul: influenţa acesteia asupra vecinilor României.

Ori România o fi parte din UE şi din NATO numai că înseşi aceste structuri au slăbiciunile lor, mai ales Uniunea Europeană. Iar România are nevoie de ancore, de alianţe trainice şi în Europa şi în lume. Avem o garanţie de securitate cu SUA, via NATO. Avem o garanţie şi cu China, reafirmată vara aceasta! Dar nu e suficient. Ambele sunt departe, nu sunt puteri europene. Aşa încât GEMANIA reprezintă ţinta cea mai evidentă în aflarea unui aliat stabil şi puternic ÎN EUROPA. Iar cel mai uşor se va obţine simpatia statelor germanice prin ALEGEREA UNUI NEAMŢ! O alianţă fermă cu SUA, în virtutea Parteneriatului strategic; raporturi bune cu China prin PĂSTRAREA PREMIERULUI (sic!), prietenia Germaniei prin alegerea unui preşedinte din minoritatea săsească.

Şi se mai securizează un punct pe care posibile „tulburări etnice” (sponsorizate interesat de Moscova) ar putea să-l agite. Tema „asupririi minorităţilor” şi, de aici, al eventualei secesiuni a pretinsului „ţinut secuiesc”. Alegerea unui minoritar – chiar dacă sas- ar face să cadă toate acuzele eventuale de xenofobie la adresa românilor agitate prin mediile occidentale de sub influenţa mai mult sau mai puţin directă a Moscovei. Şi vă recomand să fiţi atenţi în următoarele zile la deciziile pe care le vor lua UDMR şi PPM. De altminteri, celor doi candidaţi ai maghiarimii li s-a trezit brusc compasiunea pentru oropsiţii minoritari români din Ucraina şi Timoc.

Bănuielile mele pe care le-am expus mai sus nu le-am împărtăşit public până acum. Am preferat să le destăinui doar în discuţii personale, cu amicii şi cunoştinţele. Le-am şi spus celor cu care am vorbit că se vor găsi şi procedee de influenţare a opiniei publice în aşa fel încât poziţia lui Ponta să fie din ce în ce mai erodată. Şi uite cum anchetele DNA slujesc de minune acestui scop în timp ce campania de victimizare a lui Ponta (în care complice era Băsescu), prin acuze la adresa presupusului trecut securistic, a eşuat.

Nu am vrut să-mi fac publice aceste bănuieli. Nu am vrut până acum. Pentru că în acest moment cărţile sunt deja făcute şi împărţite. Nici Moscova nu mai poate influenţa decisiv lucrurile şi, dacă ar încerca, cred că şi-ar şubrezi şi mai mult poziţiile. Băsescu – prin candidata Elena Udrea – este deja KO; Ponta este anesteziat prin sondajele cosmetizate şi, când se va trezi, va avea o surpriză mai mare ca a lui Geoană în 2009.

Am pomenit şi de convergenţa altr factori. Ştiaţi că în ultimii 5 ani germanii au avut doar doi câştigători de premii Nobel? Ca un făcut, ambii sunt originari din România. Coincidenţă, nu-i aşa?

PS: despre alegerea pe care o voi face în primul tur pot să spun doar că nu m-am decis cui să dau votul dintre trei candidaţi. Poate va fi Meleşcanu, poate Tăriceanu, poate chiar Iohannis – ca să nu fie ecartul foarte mare. Încă nu m-am decis.

Războiul din Ucraina: „voluntari” şi „internaţionalişti”


Prin Românica noastră se cam poartă memoria de scurtă durată. Atât de scurtă încât nu mai vrea (aproape) nimeni să-şi mai amintească de trecut. Poate şi pentru faptul că mediile zise „româneşti” se fac preş în faţa cauzelor susţinute de „corectitudinea politică” la putere prin unele cercuri „progresiste” (sic!) din Vest. De exemplu, nu de mult comentariile la un articol de pe Mediafax postate cu un ton favorabil Spaniei naţionaliste şi lui Franco au fost pur şi simplu eliminate – un banal „Arriba Espana! Arriba Franco” din partea mea. Deranja foarte, probabil, şi or fi avut tentă „fascistă” (?!).

Dar de ce am adus vorbă de Spania şi conflictul desfăşurat acolo între 1936-1939? Pentru că lucrurile par a fi ciudat de asemănătoare în unele privinţe cu ceea ce se petrece în zilele noastre în ţara de la extrema cealaltă a Europei, în Ucraina. Ne lovim, de exemplu, de acţiunea URSS – prin trupele trimise ca „voluntari” în ţara iberică –  spre a construi acolo societatea comunistă; în Ucraina vedem cât se poate de clar că Rusia, moştenitoare declarată a URSS, şi-a trimis trupele, tot sub formă de voluntari, pentru a-i sprijini pe secesioniştii din – atenţie la termeni! – „Republicile POPULARE ale Luganskului şi ale Doneţkului”, amândouă afişând simbolistică de extremă stângă. În retorica folosită se face mult caz de „pericolu faşist” ce îşi află cuibul la Kiev şi nu numai. Ca o paranteză, câţiva din cei cocoţaţi în frunte respectivelor entităţi din estul ucrainei afirmau acelaşi pericol „faşist” din partea României în vremea în care asasinau români în Transnistria.

Şi acum ajungem la un alt punct foarte asemănător: prezenţa unităţilor de adevăraţi voluntari veniţi cam din toate părţile spre a susţine o cauză ori alta. Unii, poate, pot fi încadraţi la categoria mercenari; alţii poate că sunt doar detaşaţi ca un sprijin neoficial din partea unor state. Dar grosul este constituit, totuşi, din material uman împărtăşind vederi IDEOLOGICE care îi stimulează să participe la un conflict străin patriilor lor. Practic, parcă vedem în faţă „brigăzile de internaţionalişti” care se confruntau cu diversele falange de naţionalişti la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut.

Un material realizat de BBC credem că este edificator în această privinţă:. Remarcăm că, spre diferenţă de Mediafax, instituţia britanică de presă nu are parti-pris-uri ideologice.

Ukraine war pulls in foreign fighters

Spanish volunteer Rafa Munoz Perez practising with a rifle in Donetsk, 7 August Rafa Munoz Perez, a Spaniard serving with the rebels in Donetsk, wears a Spanish Republic wristband

 French, Spanish, Swedish or Serb, the foreigners fighting for both sides in east Ukraine’s bloody conflict hail from across Europe and come with a bewildering array of agendas.

The non-mercenaries among them are motivated by causes which can stretch back to the wars in the former Yugoslavia – and even further still, to the Spanish Civil War of the 1930s.

 

Russia is the elephant in the room, dwarfing any other foreign nationality, although it is increasingly hard to disentangle Russians fighting as volunteers from regular soldiers allegedly deployed on covert missions.

 

Ukraine’s pro-Russian rebels like to talk up their foreign volunteer fighters, presenting them as latter-day International Brigades fighting „fascism”. Meanwhile there has been some debate in Kiev on the wisdom of creating a Ukrainian „Foreign Legion”.

 

Here we look at some of the foreign fighters by country of origin, in a phenomenon which, in a small way, mirrors that of young Muslims from Britain and other parts of Europe travelling to the Middle East to fight in its wars.

 

line

 

Russia

It is no secret that Russian citizens have occupied senior posts among the rebels, the most famous of them being Igor „Strelkov” Girkin, who reportedly held the rank of reserve colonel in Russia’s Federal Security Service as late as last year.

 

There is strong evidence that rank-and-file Russian fighters have entered east Ukraine to join the rebels, but whether they are volunteers making common cause with ethnic Russians in Luhansk and Donetsk, or mercenaries, is a grey area.

 

Rebel leader Alexander Zakharchenko has stated publicly that between 3.000 and 4,000 Russian „volunteers” have fought for the rebels since the start of the uprising in April.

 

„There are also many in the current Russian military that prefer to spend their leave among us, brothers who are fighting for their freedom, rather than on a beach,” he said on 28 August.

 

Chechen fighter Ruslan ArsayevChechen fighter Ruslan Arsayev

 

Evidence has mounted that regular Russian soldiers are involved, with 10 paratroopers captured inside Ukraine and indirect evidence of military casualties at home in Russia.

 

Chechens, both from Russia’s Republic of Chechnya and from the anti-Russian diaspora living in exile, are believed to be involved on both sides of the conflict, but predominantly fighting for the rebels.

 

A gunman who presented himself as a Chechen called Ruslan Arsayev told the Mashable news website in an interview he was fighting for Ukraine because he wouldn’t „bend over for Putin”.

 

line

 

At the scene: Oliver Carroll, journalist working in Ukraine

 

A number of foreign fighters serve in the Aidar volunteer battalion currently fighting in east Ukraine. Chechen Ruslan Arsayev is perhaps the most colourful example. An army veteran of six military campaigns, Ruslan came to Ukraine to fight during the Maidan revolution. He was injured twice, once seriously, when a bullet punctured his lung.

 

He comes from a well-known family of warriors. One of his brothers was security minister in Aslan Maskhadov’s rebel government. Another was convicted of hijacking a plane en route to Moscow in 2001, an action that resulted in the loss of three lives.

 

At the Aidar base near Luhansk, Ruslan explained he had come to Ukraine because of Putin. „Putin has turned my home into Stalin’s Russia, with a dozen informants on every street,” he said. He wasn’t prepared to accept Putin’s rule, and predicted an uprising in Chechnya in the „very, very near” future.

 

line

France

 

Some 20 French citizens have gone to Ukraine to fight on both sides, French public radio station France Info said in a report (in French) on 11 August.

 

Four of them, including two former soldiers, went to Donetsk to fight for the rebels. They were filmed by Russian newspaper Komsomolskaya Pravda posing with guns.

 

Their spokesman is Victor Lenta, 25, who earlier told France’s Le Monde newspaper (article in French) he had been a corporal in the Third Marine Infantry Paratroop Regiment and had served in Afghanistan, Ivory Coast and Chad. Another member of the group is Nikola Perovic, also 25 and with Serbian ancestry, who likewise reportedly fought in Afghanistan as a corporal in France’s 13th Mountain Infantry Battalion.

 

Former soldier Nikola Perovic holds up a French flag in southern Donetsk region, 11 August (photo given to journalist Pierre Sautreil)
The French group gave Le Monde journalist Pierre Sautreil a photo of Nikola Perovic holding up a French flag in the southern Donetsk region on 11 August

They told Le Monde they were the founders of an ultra-nationalist movement called Continental Unity, which has organised demonstrations in France and Serbia in support of Syrian President Bashar al-Assad and Serbian war crimes suspect Vojislav Seselj.

 

In their view, according to Le Monde, Russia is the final bulwark against liberal globalisation which they consider „responsible for the decline in national values and loss of French sovereignty”.

 

Their main role among the rebels, apparently, is to provide combat training for recruits from West European countries.

 

Gaston Besson, on the other hand, has been fighting for the Ukrainian government as a member of its Azov volunteer battalion, a unit known for its far-right associations.

 

Aged 47, he nonetheless describes himself as a „leftwing revolutionary”, according to France Info. Reported to be a former paratrooper, he is said to have fought in previous conflicts ranging from Croatia to Colombia

 

He is known for his efforts to recruit other foreigners and, according to a Eurasianet article, wrote in June: „Every day I receive dozens of requests to join us by email, especially from countries like Finland, Norway and Sweden.”

 

line

 

At the scene: Pierre Sautreuil, French journalist working in Ukraine

 

I met the French volunteers for the first time on 9 July in a bar in Budapest, Hungary. Up until then, our exchanges by phone had been brief and their answers evasive.

 

The rules for this first meeting were simple: they pose the questions. They feared I might be a French intelligence agent. „We can’t trust you yet.”

 

After a long series of questions about my background, and my opinions on the Ukrainian crisis, they asked for my passport and photographed it several times.

 

„We have nothing but enemies in intelligence,” one of them told me, handing back my passport. We said our goodbyes.

 

Next day I got a phone call: „Our friends have completed their little investigation. You’re clean. We’ll meet at 19:00.” And thus began my investigation.

 

line

 

Spain

 

For two Spanish leftists, the conflict in east Ukraine represents a chance to repay what they see as a historic favour.

 

Angel Davilla-Rivas (C) and Rafa Munoz Perez (R) in Donetsk, 7 August Angel Davilla-Rivas (C) and Rafa Munoz Perez (R) in Donetsk

 

Angel Davilla-Rivas told Reuters news agency he had come with his comrade Rafa Munoz Perez to fight for the rebels in recognition of the Soviet Union’s support for the Republican side in the Spanish Civil War.

 

Mr Munoz, 27, is a former social worker from Madrid who has been a member of the youth wing of the United Left political movement since 2010, Spain’s El Pais newspaper said in an article. His friend, 22, is from Murcia and belongs to the youth wing of a branch of the Spanish Communist Party, the paper added.

 

Mr Davilla-Rivas showed off tattoos of Soviet leaders Vladimir Lenin and Joseph Stalin on his torso.

„I am the only son, and it hurts my mother and father and my family a lot that I am putting myself at risk. But… I can’t sleep in my bed knowing what’s going on here,” he told Reuters.

 

There are also reports of Spaniards fighting on the government side, according to an article in the Kyiv Post.

 

line

 

Serbia

 

Dozens of Serbs are believed to be fighting for the rebels, ostensibly drawn by an ethnic and nationalist sense of solidarity with the region’s Russian Orthodox Christians and residual hostility towards Nato, regarding the Ukrainian government as its proxy.

 

However, Belgrade-based security expert Zoran Dragisic told German broadcaster Deutsche Welle in a report that Serbian fighters were primarily fighting as mercenaries and could be found on both sides in Ukraine.

 

„It’s indoctrination that draws young people – some of them almost children – to war,” he said.

Meanwhile, there are moves within Serbia to stem the flow of fighters heading east with a law that penalises participation in a foreign war.

 

line

 

Sweden

 

Mikael Skillt inside an armoured car

 

In an interview with the BBC’s Dina Newman, a Swedish sniper with far-right views, Mikael Skillt, said he was fighting for the Ukrainian government because he believed in the „survival of white people”. Like France’s Gaston Besson, he is a member of the Azov battalion.

 

„I would be an idiot if I said I did not want to see survival of white people,” he said. „After World War Two, the victors wrote their history. They decided that it’s always a bad thing to say I am white and I am proud.”

 

At the same time, he added that he planned eventually to fight for Syrian President Bashar al-Assad because he believed Mr Assad was standing up to „international Zionism”.

 

line

 

Poland

 

Reports that Poles were fighting in Ukraine prompted the government in Warsaw to formally deny that Polish citizens were fighting as mercenaries for the Ukrainian government. It went on to warn that any Poles who go there to fight could face jail upon their return, Deutsche Welle reports.

 

Leonid Smolinski, a 49-year-old Polish citizen born in Ukraine, was killed in a rebel ambush on 12 August while serving in Ukraine’s Dnipro volunteer battalion, according to Euromaidan Press.

 

At least one Pole has also sided with the rebels. In a speech in the rebel capital Donetsk, carried by radical Polish website xportal, Bartosz Becker described himself as a representative of „Polish free people who are against Nato terrorist bases in Poland”.

 

line

 

Germany

 

Margarita Zeidler is a former nurse who moved to Ukraine in 2002 for religious reasons after converting to the Russian Orthodox Church, according to an interview with Komsomolskaya Pravda newspaper (in Russian).

 

Dismayed by events in Kiev during the Maidan uprising over the winter she moved initially to Crimea, then to Donetsk region, she said, after one of her friends was shot dead there in May. She became the rebels’ information officer in Sloviansk during its siege by government forces.

 

While she describes herself as a journalist, she told the newspaper that she always keeps an assault rifle „within reach”.

 

Speaking in Russian in a video posted on YouTube on 11 August, she said she could not „stand by and watch Ukrainian fascists kill civilians”.

 

line

 

USA

 

Despite rebel allegations to the contrary, there is little evidence of American volunteer involvement on the ground. The exception was a Ukrainian-American called Mark Gregory Paslawsky, who had taken Ukrainian citizenship.

 

Paslawsky, or Franko as he liked to be known, was killed fighting for the Ukrainian government side in the embattled town of Ilovaisk. In an interview for Vice News, the 55-year-old West Point graduate and investment banker from New York had explained he wanted ultimately to help root out corruption in Ukraine, saying „the political elite has to be destroyed here”.

 

Russian media suggest that there are US citizens fighting for the rebels too.

 

line

 

Italy

 

Francesco F, 53, enrolled in the Azov battalion to „fight a good fight against Russia”, the Italian weekly Panorama reported in an article (in Italian) in June.

 

Already doing business in Ukraine two years before the violence erupted, he said he had „found his home alongside Ukrainian nationalists” on the Maidan barricades.

 

Francesco, who also featured in a video report by Il Giornale, has a past in the far right in Italy, according to Panorama.

 

line

 

Other countries

 

Other nationalities are reportedly involved in the conflict, probably in small numbers.

 

Citizens of Georgia, Belarus, Baltic states, Finland, Norway, Canada, Croatia, Slovenia and the Czech Republic, as well as Russia, are said to be involved as volunteers on the government side.

 

Rebel leader Alexander Zakharchenko said on 17 August that his foreign volunteers also included a number of Turks and Romanians.

 

Cristian Diaconescu: „a sosit momentul ca România să demonstreze că îi poate apăra pe românii de peste Prut”


Atenţie la aceste afirmaţii! Nu au fost scoase aşa, la întâmplare, din gura lui Cristian Diaconescu. Prin el vorbesc de fapt serviciile (părerea mea). Şi sunt o dovadă (iarăşi părerea mea) că s-a renunţat la acea Unire de carton în interiorul Uniunii Europene, adică la sfântu-aşteaptă. Vom vedea oare o accelerare adeciziilor politice în cadrul unui proiect unionist accelerat?

„Astăzi, datorită dezvoltărilor la Est şi datorită abuzurilor împotriva dreptului internaţional pe care le-a făcut Federaţia Rusă în Ucraina, Republica Moldova este ameninţată. Acum este momentul în care România trebuie să arate dacă ştie să-i apere pe românii de dincolo de Prut. Nu este simplu, dar acum se separă între oameni de stat şi politicieni de duzină”, a spus  Cristian Diaconescu, fost consilier prezidenţial, la Izvoru Mureşului, citat de Mediafax.