CATEDRALA NEAMULUI… POLONEZ!


Hopa! Uite că în Varşovia se poate! CATEDRALA NEAMULUI… POLONEZ! Sări, Remus Cernea! Săriţi, voi orposiţi sorosişti ai vieţii! Polonezii au vrut catedrale, nu spitale! Ruşine să le fie!
„Lucrările, finanțate prin donații din partea a circa 100.000 de persoane — cu excepția Muzeului Ioan Paul al II-lea de la nivelul superior, subvenționat de stat — au început în 2003 și au costat până în prezent 50 de milioane de euro. Încă șapte milioane de euro vor fi necesare pentru a le finaliza, deoarece lipsesc elemente importante, precum picturile și vitraliile. „
UPDATE: Uitaţi şi cât de „micuţă” este acea catedrală (Świątynia Opatrzności Bożej din Varşovia):
c2dcdffe-ec0d-4045-a4b3-79626bfd66a2
Anunțuri

Războiul din Ucraina: „voluntari” şi „internaţionalişti”


Prin Românica noastră se cam poartă memoria de scurtă durată. Atât de scurtă încât nu mai vrea (aproape) nimeni să-şi mai amintească de trecut. Poate şi pentru faptul că mediile zise „româneşti” se fac preş în faţa cauzelor susţinute de „corectitudinea politică” la putere prin unele cercuri „progresiste” (sic!) din Vest. De exemplu, nu de mult comentariile la un articol de pe Mediafax postate cu un ton favorabil Spaniei naţionaliste şi lui Franco au fost pur şi simplu eliminate – un banal „Arriba Espana! Arriba Franco” din partea mea. Deranja foarte, probabil, şi or fi avut tentă „fascistă” (?!).

Dar de ce am adus vorbă de Spania şi conflictul desfăşurat acolo între 1936-1939? Pentru că lucrurile par a fi ciudat de asemănătoare în unele privinţe cu ceea ce se petrece în zilele noastre în ţara de la extrema cealaltă a Europei, în Ucraina. Ne lovim, de exemplu, de acţiunea URSS – prin trupele trimise ca „voluntari” în ţara iberică –  spre a construi acolo societatea comunistă; în Ucraina vedem cât se poate de clar că Rusia, moştenitoare declarată a URSS, şi-a trimis trupele, tot sub formă de voluntari, pentru a-i sprijini pe secesioniştii din – atenţie la termeni! – „Republicile POPULARE ale Luganskului şi ale Doneţkului”, amândouă afişând simbolistică de extremă stângă. În retorica folosită se face mult caz de „pericolu faşist” ce îşi află cuibul la Kiev şi nu numai. Ca o paranteză, câţiva din cei cocoţaţi în frunte respectivelor entităţi din estul ucrainei afirmau acelaşi pericol „faşist” din partea României în vremea în care asasinau români în Transnistria.

Şi acum ajungem la un alt punct foarte asemănător: prezenţa unităţilor de adevăraţi voluntari veniţi cam din toate părţile spre a susţine o cauză ori alta. Unii, poate, pot fi încadraţi la categoria mercenari; alţii poate că sunt doar detaşaţi ca un sprijin neoficial din partea unor state. Dar grosul este constituit, totuşi, din material uman împărtăşind vederi IDEOLOGICE care îi stimulează să participe la un conflict străin patriilor lor. Practic, parcă vedem în faţă „brigăzile de internaţionalişti” care se confruntau cu diversele falange de naţionalişti la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut.

Un material realizat de BBC credem că este edificator în această privinţă:. Remarcăm că, spre diferenţă de Mediafax, instituţia britanică de presă nu are parti-pris-uri ideologice.

Ukraine war pulls in foreign fighters

Spanish volunteer Rafa Munoz Perez practising with a rifle in Donetsk, 7 August Rafa Munoz Perez, a Spaniard serving with the rebels in Donetsk, wears a Spanish Republic wristband

 French, Spanish, Swedish or Serb, the foreigners fighting for both sides in east Ukraine’s bloody conflict hail from across Europe and come with a bewildering array of agendas.

The non-mercenaries among them are motivated by causes which can stretch back to the wars in the former Yugoslavia – and even further still, to the Spanish Civil War of the 1930s.

 

Russia is the elephant in the room, dwarfing any other foreign nationality, although it is increasingly hard to disentangle Russians fighting as volunteers from regular soldiers allegedly deployed on covert missions.

 

Ukraine’s pro-Russian rebels like to talk up their foreign volunteer fighters, presenting them as latter-day International Brigades fighting „fascism”. Meanwhile there has been some debate in Kiev on the wisdom of creating a Ukrainian „Foreign Legion”.

 

Here we look at some of the foreign fighters by country of origin, in a phenomenon which, in a small way, mirrors that of young Muslims from Britain and other parts of Europe travelling to the Middle East to fight in its wars.

 

line

 

Russia

It is no secret that Russian citizens have occupied senior posts among the rebels, the most famous of them being Igor „Strelkov” Girkin, who reportedly held the rank of reserve colonel in Russia’s Federal Security Service as late as last year.

 

There is strong evidence that rank-and-file Russian fighters have entered east Ukraine to join the rebels, but whether they are volunteers making common cause with ethnic Russians in Luhansk and Donetsk, or mercenaries, is a grey area.

 

Rebel leader Alexander Zakharchenko has stated publicly that between 3.000 and 4,000 Russian „volunteers” have fought for the rebels since the start of the uprising in April.

 

„There are also many in the current Russian military that prefer to spend their leave among us, brothers who are fighting for their freedom, rather than on a beach,” he said on 28 August.

 

Chechen fighter Ruslan ArsayevChechen fighter Ruslan Arsayev

 

Evidence has mounted that regular Russian soldiers are involved, with 10 paratroopers captured inside Ukraine and indirect evidence of military casualties at home in Russia.

 

Chechens, both from Russia’s Republic of Chechnya and from the anti-Russian diaspora living in exile, are believed to be involved on both sides of the conflict, but predominantly fighting for the rebels.

 

A gunman who presented himself as a Chechen called Ruslan Arsayev told the Mashable news website in an interview he was fighting for Ukraine because he wouldn’t „bend over for Putin”.

 

line

 

At the scene: Oliver Carroll, journalist working in Ukraine

 

A number of foreign fighters serve in the Aidar volunteer battalion currently fighting in east Ukraine. Chechen Ruslan Arsayev is perhaps the most colourful example. An army veteran of six military campaigns, Ruslan came to Ukraine to fight during the Maidan revolution. He was injured twice, once seriously, when a bullet punctured his lung.

 

He comes from a well-known family of warriors. One of his brothers was security minister in Aslan Maskhadov’s rebel government. Another was convicted of hijacking a plane en route to Moscow in 2001, an action that resulted in the loss of three lives.

 

At the Aidar base near Luhansk, Ruslan explained he had come to Ukraine because of Putin. „Putin has turned my home into Stalin’s Russia, with a dozen informants on every street,” he said. He wasn’t prepared to accept Putin’s rule, and predicted an uprising in Chechnya in the „very, very near” future.

 

line

France

 

Some 20 French citizens have gone to Ukraine to fight on both sides, French public radio station France Info said in a report (in French) on 11 August.

 

Four of them, including two former soldiers, went to Donetsk to fight for the rebels. They were filmed by Russian newspaper Komsomolskaya Pravda posing with guns.

 

Their spokesman is Victor Lenta, 25, who earlier told France’s Le Monde newspaper (article in French) he had been a corporal in the Third Marine Infantry Paratroop Regiment and had served in Afghanistan, Ivory Coast and Chad. Another member of the group is Nikola Perovic, also 25 and with Serbian ancestry, who likewise reportedly fought in Afghanistan as a corporal in France’s 13th Mountain Infantry Battalion.

 

Former soldier Nikola Perovic holds up a French flag in southern Donetsk region, 11 August (photo given to journalist Pierre Sautreil)
The French group gave Le Monde journalist Pierre Sautreil a photo of Nikola Perovic holding up a French flag in the southern Donetsk region on 11 August

They told Le Monde they were the founders of an ultra-nationalist movement called Continental Unity, which has organised demonstrations in France and Serbia in support of Syrian President Bashar al-Assad and Serbian war crimes suspect Vojislav Seselj.

 

In their view, according to Le Monde, Russia is the final bulwark against liberal globalisation which they consider „responsible for the decline in national values and loss of French sovereignty”.

 

Their main role among the rebels, apparently, is to provide combat training for recruits from West European countries.

 

Gaston Besson, on the other hand, has been fighting for the Ukrainian government as a member of its Azov volunteer battalion, a unit known for its far-right associations.

 

Aged 47, he nonetheless describes himself as a „leftwing revolutionary”, according to France Info. Reported to be a former paratrooper, he is said to have fought in previous conflicts ranging from Croatia to Colombia

 

He is known for his efforts to recruit other foreigners and, according to a Eurasianet article, wrote in June: „Every day I receive dozens of requests to join us by email, especially from countries like Finland, Norway and Sweden.”

 

line

 

At the scene: Pierre Sautreuil, French journalist working in Ukraine

 

I met the French volunteers for the first time on 9 July in a bar in Budapest, Hungary. Up until then, our exchanges by phone had been brief and their answers evasive.

 

The rules for this first meeting were simple: they pose the questions. They feared I might be a French intelligence agent. „We can’t trust you yet.”

 

After a long series of questions about my background, and my opinions on the Ukrainian crisis, they asked for my passport and photographed it several times.

 

„We have nothing but enemies in intelligence,” one of them told me, handing back my passport. We said our goodbyes.

 

Next day I got a phone call: „Our friends have completed their little investigation. You’re clean. We’ll meet at 19:00.” And thus began my investigation.

 

line

 

Spain

 

For two Spanish leftists, the conflict in east Ukraine represents a chance to repay what they see as a historic favour.

 

Angel Davilla-Rivas (C) and Rafa Munoz Perez (R) in Donetsk, 7 August Angel Davilla-Rivas (C) and Rafa Munoz Perez (R) in Donetsk

 

Angel Davilla-Rivas told Reuters news agency he had come with his comrade Rafa Munoz Perez to fight for the rebels in recognition of the Soviet Union’s support for the Republican side in the Spanish Civil War.

 

Mr Munoz, 27, is a former social worker from Madrid who has been a member of the youth wing of the United Left political movement since 2010, Spain’s El Pais newspaper said in an article. His friend, 22, is from Murcia and belongs to the youth wing of a branch of the Spanish Communist Party, the paper added.

 

Mr Davilla-Rivas showed off tattoos of Soviet leaders Vladimir Lenin and Joseph Stalin on his torso.

„I am the only son, and it hurts my mother and father and my family a lot that I am putting myself at risk. But… I can’t sleep in my bed knowing what’s going on here,” he told Reuters.

 

There are also reports of Spaniards fighting on the government side, according to an article in the Kyiv Post.

 

line

 

Serbia

 

Dozens of Serbs are believed to be fighting for the rebels, ostensibly drawn by an ethnic and nationalist sense of solidarity with the region’s Russian Orthodox Christians and residual hostility towards Nato, regarding the Ukrainian government as its proxy.

 

However, Belgrade-based security expert Zoran Dragisic told German broadcaster Deutsche Welle in a report that Serbian fighters were primarily fighting as mercenaries and could be found on both sides in Ukraine.

 

„It’s indoctrination that draws young people – some of them almost children – to war,” he said.

Meanwhile, there are moves within Serbia to stem the flow of fighters heading east with a law that penalises participation in a foreign war.

 

line

 

Sweden

 

Mikael Skillt inside an armoured car

 

In an interview with the BBC’s Dina Newman, a Swedish sniper with far-right views, Mikael Skillt, said he was fighting for the Ukrainian government because he believed in the „survival of white people”. Like France’s Gaston Besson, he is a member of the Azov battalion.

 

„I would be an idiot if I said I did not want to see survival of white people,” he said. „After World War Two, the victors wrote their history. They decided that it’s always a bad thing to say I am white and I am proud.”

 

At the same time, he added that he planned eventually to fight for Syrian President Bashar al-Assad because he believed Mr Assad was standing up to „international Zionism”.

 

line

 

Poland

 

Reports that Poles were fighting in Ukraine prompted the government in Warsaw to formally deny that Polish citizens were fighting as mercenaries for the Ukrainian government. It went on to warn that any Poles who go there to fight could face jail upon their return, Deutsche Welle reports.

 

Leonid Smolinski, a 49-year-old Polish citizen born in Ukraine, was killed in a rebel ambush on 12 August while serving in Ukraine’s Dnipro volunteer battalion, according to Euromaidan Press.

 

At least one Pole has also sided with the rebels. In a speech in the rebel capital Donetsk, carried by radical Polish website xportal, Bartosz Becker described himself as a representative of „Polish free people who are against Nato terrorist bases in Poland”.

 

line

 

Germany

 

Margarita Zeidler is a former nurse who moved to Ukraine in 2002 for religious reasons after converting to the Russian Orthodox Church, according to an interview with Komsomolskaya Pravda newspaper (in Russian).

 

Dismayed by events in Kiev during the Maidan uprising over the winter she moved initially to Crimea, then to Donetsk region, she said, after one of her friends was shot dead there in May. She became the rebels’ information officer in Sloviansk during its siege by government forces.

 

While she describes herself as a journalist, she told the newspaper that she always keeps an assault rifle „within reach”.

 

Speaking in Russian in a video posted on YouTube on 11 August, she said she could not „stand by and watch Ukrainian fascists kill civilians”.

 

line

 

USA

 

Despite rebel allegations to the contrary, there is little evidence of American volunteer involvement on the ground. The exception was a Ukrainian-American called Mark Gregory Paslawsky, who had taken Ukrainian citizenship.

 

Paslawsky, or Franko as he liked to be known, was killed fighting for the Ukrainian government side in the embattled town of Ilovaisk. In an interview for Vice News, the 55-year-old West Point graduate and investment banker from New York had explained he wanted ultimately to help root out corruption in Ukraine, saying „the political elite has to be destroyed here”.

 

Russian media suggest that there are US citizens fighting for the rebels too.

 

line

 

Italy

 

Francesco F, 53, enrolled in the Azov battalion to „fight a good fight against Russia”, the Italian weekly Panorama reported in an article (in Italian) in June.

 

Already doing business in Ukraine two years before the violence erupted, he said he had „found his home alongside Ukrainian nationalists” on the Maidan barricades.

 

Francesco, who also featured in a video report by Il Giornale, has a past in the far right in Italy, according to Panorama.

 

line

 

Other countries

 

Other nationalities are reportedly involved in the conflict, probably in small numbers.

 

Citizens of Georgia, Belarus, Baltic states, Finland, Norway, Canada, Croatia, Slovenia and the Czech Republic, as well as Russia, are said to be involved as volunteers on the government side.

 

Rebel leader Alexander Zakharchenko said on 17 August that his foreign volunteers also included a number of Turks and Romanians.

 

Bookfest 2014: „Solaris” de Stanisław Lem, într-o nouă prezentare, la Editura Paladin


Lansarea noii versiuni a romanului SF „Solaris” a celebrului Stanisław Lem, în traducerea lui Constantin Geambaşu, apărută la Editura Paladin.
Evenimentul a avut loc în cadrul Salonului internaţional de carte „Bookfest 2014” şi la el au participat Constantin Geambaşu (traducătorul), Cristian Tudor Popescu (în calitate de fan lemian) şi Diana Marin-Caea, din partea editurii.
Bucureşti, 31 Mai 2014

 

 

Bookfest 2104: Danuta Wałęsa – Visuri şi secrete


Punctul de interes maxim al zilei de ieri cred că l-a prezentat, în opinia mea, lansarea de către Danuta Wałęsa, soţia liderului Solidarităţii poloneze şi, apoi, preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, a traducerii în româneşte a volumului memorialistic intitulat „Visuri şi secrete”, carte prezentată elogios de către Emil Hurezeanu.

 

Un material de la Agerpres a sintetizat cele rostite la eveniment şi între cele relatate remarcă autorul corespondenţei (Daniel Popescu) şi răspunsul la o întrebare – hehehe! – venită din public: „Întrebată dacă i-a fost vreodată frică de Rusia, Danuta Walesa a declarat că nu i-a fost niciodată frică, chiar dacă autoritățile comuniste poloneze foloseau această amenințare.”

 

Cine a pus acea întrebare? Ei bine, Donkeypapuasul care şi postează mai jos imaginile filmate de la respectiva lansare. În cea de-a treia parte (ultima) pe la minutul 14 găsiţi fragmentul cu pricina. De altfel această ultimă a treia secvenţă video cuprinde intervenţia fostei prime doamne a Poloniei, după ce în prima parte găsiţi intervenţiile lui Leszek Bialy, director adjunct al Institutului polonez din Bucureşti, şi al Ştefaniei Nalbant, editor la „Curtea Veche”, iar în cea de-a doua cuvântul de prezentare rostit de cunoscutul jurnalist Emil Hurezeanu.

 

Curioasă mi se pare graba cu care un intervenient ce mi-a urmat s-a străduit să „spele” imaginea opresivă a Rusiei şi să introducă subtil ideea că moldovenii ar fi alt popor decât românii. Chiar aşa de mare tupeu au agenţii rusnacilor?

 

 

 

 

Ungaria virează încetişor spre coana Rusie?


Cred că mai ţineţi minte că am pronosticat cum că în Ucraina va fi război. Am precizat tot acolo că Rusia doreşte toată Ucraina şi mai mult decât atât. Ea vizează o graniţă comună cu Ungaria, prin intermediul căreia îşi va implanta adânc influenţa în Europa.

 

Iată că declaraţii din ultima vreme vin să demonstreze că Viktoraş Orban, proaspătul reales premier, se pregăteşte încetişor să o dea cotită. „Maghiarii care trăiesc în bazinul carpatic au dreptul la dublă cetăţenie, la drepturi comunitare şi la autonomie”, a spus Orban cu o zi în urmă, bătând apropoul la Transcarpatia (adică la Maramureşul istoric), după cum informa o depeşă a Mediafax.

 

Şi-a dat seama între timp că sărise calul, aşa că a doua zi (adică astăzi) ministrul său de externe, Janos Martonyi, a retractat cele afirmate, scâldând-o cu „să vezi… că n-a zis autonomie teritorială… că autonomie personală (!?)… că autonomie culturală…

 

Dar acelaşi Martonyi, tot la Bratislava, s-a trezit să remarce că ţările din est ale NATO, vecine cu Ucraina, nu ar avea nevoie de suplimentarea trupelor (!!!), după cum precizează un alt material Mediafax. O fi domnul Martonyi – ori conducerea Ungariei – puţin ranchiunos pe Polonia, România şi Ţările Baltice pentru că aici se tot aduc într-o veselie avioane, nave şi soldaţi? ori a rămas în minte cu mai vechiul slogan – pentru că ce se învaţă în tinereţe se uită mai greu – cum că „URSS – bastion al păcii e!” şi cum dânsul „luptă pentru pace” a trecut „la lupta cea mare”.

 

Sau poate, cu bătaie ceva mai lungă, s-o fi gândit că prezenţa unor terţi (americani, francezi, olandezi, canadieni) prin Transilvania ar transforma în baloane de săpun o eventuală propagandă ungară cu acuze despre „genocidul la care ar fi supuşi maghiarii în arcul carpatic” dacă nişte „turişti” veniţi de la Maskva cu viză de Budapesta ar vrea să facă nişte vizite în stil caracteristic prin Transilvania.

Unde merge “Ucraina”? Direct spre război! (partea a doua)


Să ne aruncăm acum privirea şi asupra populaţiei din componenţa Ucrainei. Numărul ei, componenţa etnică, gradul de religiozitate şi împărţirile confesionale. Datele furnizate precum şi hărţile reproduse sunt preluate de pe site-ul Wikipedia, ca să nu mai fie nevoie să menţionez de fiecare dată.

 

Cu un număr de 45,724,242 persoane în 2011, Ucraina se găsea pe locul 29 în lume ca populaţie, cu mult înaintea Georgiei, să zicem, cu 4,436,400 persoane, stătuleţ care s-a aflat în 2008 şi el în faţa agresiunii Rusiei (142,905,200 persoane în 2011).

 

Din punct de vedere religios lucrurile se înfăţişează oarecum asemănător cu situaţia din Rusia, deşi în cadrul acestei federaţii trebuie să luăm în calcul prezenţa puternică a populaţiilor tradiţional musulmane, budiste sau şamaniste. Ortodoxia în Rusia este îmbrăţişată de aproximativ 42-43 % din populaţie, iar creştinii ajung pe la 48%. Un procentaj enorm este cel al ateilor şi al celor au o credinţă vagă, lipsită de religiozitate. Am făcut referire la Rusia pentru că în cazul „Ucrainei” totalitatea ceştinilor este de circa 34% din populaţie. Înglobând şi membri celorlalte religii se ajunge la vreo 38% din populaţie care-şi afirmă apartenenţa religioasă. Restul de 62 de procente fie fărăr religie, fie că nu aparţin vreunui cult anume. Ce diferenţă faţă de piscul religios ce uneşte Vistula (Polonia catolică) cu Marea Neagră (România ortodoxă)!

 

Dar dacă procentajele privind religiozitatea sunt atât de jos, unde atunci găsim mult lamata diviziune între „vestul greco-catolic şi răsăritul ortodox”? Nicăieri! Doar în mintea unor propagandişti zeloşi de pe malurile Dâmboviţei.

 

Harta de mai jos prezintă siituaţia răspândirii Ortodoxiei în teritoriile „ucrainiene”, cuprinzând Bisericile indiferent de subordonarea canonică.. Surprinzător! Miezul dur se găseşte în centrul ţării, acolo unde naţionalismul „ucrainian” se poate spune că este la el acasă. Şi mai surprinzătore este proporţia mult mai scăzută a populaţiei declarat ortodoxe în zonele zise „rusofone”.

 

 

Abia extremitatea vestică, în speţă Galiţia, este fieful credincioşilor catolici şi greco-catolici. Prima hartă de dedesupt prezintă zonele cu populaţie romano-catolică, iar următoarea se centrează doar pe răspândirea greco-catolicilor:

 

 

Cred că lucrurile sunt acum foarte clare când afirm că pomeita împărţire confesională a „Ucrainei” este o gogoriţă. Într-adevăr, greco-catolicii au o prezenţă semnificativă în vest. În realitate, doar extremitatea vestică, o regiune cu influenţe poloneze mult mai puternice, iar mai apoi austriece.

 

O situaţie şi mai interesantă o găsim dacă ne uităm la răspândirea Islamului, religie în strânsă legătură cu minoritatea tătară. Aceste peste 49 de procente din Crimeea de populaţie ce se afirmă musulmană arată ataşamentul tătarilor faţă de propria cultură şi pun în dubiu datele cu privire la situaţia etnică din aceeaşi Crimee, unde prezenţa tătarilor se consideră a fi de 12 %:

 

Uite aşa ajungem la situaţia naţionalităţilor din cadrul „Ucrainei”. Şi, pentru că tot am vorbit de tătari, să vedem zonele cu o concentrare mai mare. Deloc surprinzător, Crimeea sare în ochi, regiunea despre care se vorbeşte intens în ultimele zile şi care ar putea fi factorul declanator al conflictului. Să reamintim: tătarii au fost deportaţi în toatlitate din ţinuturile lor de baştină de către Stalin, iar intredicţia de a reveni s-a menţinut până în 1991, odată cu căderea comunismului. Să nu ne mirăm de conflictele ce pot apărea între tătari şi ruşii pe care îi consideră opresori.

 

 

Ne aruncăm privirea şi pe zonele locuite de bulgari (concentraţi în Bugeac) şi unguri (aflaţi în Maramureşul istoric). Sunt două zone care ar putea fi aliate în demersurile ruseşti de secesiune, maghiarii pentru a se alipi la Ungaria, bulgarii pentru că fac şi aici (ca şi în Basarabia) jocurile Moscovei. Să nu uităm că ţelul Moscovei este să ajungă pe de-o parte la Transnistria – şi pentru asta are nevoie de acapararae întregului litoral al Mării Negre; pe de altă parte obiectivul cu bătaie lungă este pătrunderea în Europa Centrală, drum bătătorit prin acordurile financiare încheiate cu Ungaria lui Viktor Orban.

 

 

 

 

Românii – împărţiţi artificial dar foarte interesat între vorbitorii de limbă „moldovenească” şi română – înconjoară practic graniţele României (incluzând Republica Moldova) în proporţii , este adevărat, diverse dar prezenţa acestui al treilea grup etnic nu poate fi trecută cu vederea: în Maramureşul istoric, în Bucovina de Nord, ceva mai puţin în Bugeac (unde a fost o puternică politică de colonizare pe timpul ţarismului, continuată de către sovietici), şi sfârşind cu rămăşiţele româneşti din restul Transnistriei.

 

 

O a doua hartă, cu un colorit mai pregnant, lămureşte şi mai bine răspândirea etnicilor români:

 

 

Şi iată că ajungem la subiectul care frige în acest moment: poziţiile rusofonilor, cu Crimeea şi Donbasul puternic rusificate, şi cu prezenţe puternice în regiunea Odessa.

 

DAR!

 

oricât ne-am strădui nu reuşim să vedem unde este acea jumătate de „Ucraină rusofonă” pe care se străduie să ne-o anunţe diverşi comentatori. Putem vorbi de o fâşie „de margine” (ce ironie!) cu Rusia dar şi aceasta cu probleme diferite. După cum am văzut, Crimeea în sine este un univers etnic cu mult diferit de simpla împărţire „rusofoni” – „ucrainieni”.

 

 

În fine, procentajele de ucrainieni în raioanele republicii vecine vine să întregească tabloul etnc. Un nord şi vest cu o majoritate covârşitoare; un centru cu o majoritate suficientă pentru a stabiliza lucrurile; un răsărit pestriţ, cu o balanţă a puterii ce se poate apleca fie într-o parte, fie în alta. Sudul, cu Crimeea şi Bugeacul, depinde în mare măsură de politica de alianţe naţionale.

 

 

 

Încheiem prezentarea cu situaţia dinamicii populaţiei, creşterea sau descreşterea ei. Ca tot spaţiul răsăritean, şi „Ucraina” a cunoscut o prăbuşire demografică severă. O privire pe harta creşterii naturale a populaţiei ne arată şi nişte diferenţe notabile între regiuni. Pe de-o parte constatăm un plus de populaţie în Vest, în regiunea Odessa şi în Crimeea. Oare în această din urmă provincie să vorbim de boom-ul popuaţiei islamo-tătărăşti? În Odessa să vorbim de un spor de natalitate datorat minorităţii române, ca şi în Bucovina şi Transcarpatia? Pe de altă parte o contracţie dramatică înspre nord-estul „Ucrainei”, adică în zona accentuat rusofonă. Dacă ceea ce constat eu aici, ca un nespecialist, este corect, atunci îmi pare logică graba lui Putin de a încerca să smulgă aceste teritorii cât mai există acolo majoritate rusească. Încă două decenii şi situaţia s-ar fi schimbat şi mai mult ăn detrimentul intereselor ruseşti.

 

 

 

 

Unde merge „Ucraina”? Direct spre război! (partea întâi)


Odată cu criza sângeroasă ce a izbucnit în ţara vecină „Ucraina” tot felul de comentatori şi-au dat cu părerea, unii mai avizaţi, dar alţii emiţând tot felul de şabloane socio-culturale, mergând de la divizarea spaţiului „ucrainian” între „vestul greco-catolic” şi „răsăritul ortodox”, până la profetizate federalizări. Dar prea puţin despre istoricul regiunii, despre realităţile sociale, culturale, religioase şi etnice, despre direcţiile REALE în care o poate lua „Ucraina”. Şi nici despre condiţiile de vieţuire mai vechi sau mai noi ale minorităţii moldo-române, această problemă din urmă fiind eludată sistematic după semnarea Tratatului cu „Ucraina” pentru că ar fi, nu-i aşa?, semn de naţionalism dăunător europenismului progresist. Există şi excepţii, nu arunc oprobiul în masă.

Începem cu întrebarea de căpetenie: dar ce înseamnă „Ucraina”?  Spre diferenţă de majoritatea ţărilor din Europa ce au ca titulatură a ţării trimiterea către componenta etnică ori, în anumite cazuri specifice, referindu-se la regiune geografică şi cuprinzând naţionalităţi diferite (Belgia, să zicem), în cazul de faţă ne lovim de o noţiune ambiguă. „Marginea” sau „Mărginimea”! Dar despre a cui margine este vorba? Nici aici nu este simplu de dat un răspuns. Există mai multe viziuni. Putem vorbi de o „Mărginime” din punct de vedere polono-lituanian, de alat rusească, tătarii şi Imperiul otoman aveau şi ei una, şi există (sau exista) inclusiv o „Ucraină”, „Mărginime”, „Vecinătate” românească (sau moldo-valahă, dacă e să luăm în considerare cele două ţări româneşti ca factori politico-militari). Graniţa, frontiera, teritoriul nimănui sau al tuturora, zona de ciocnire, de înfruntare a statelor din zonă. Şi, de aici, un mixaj etnic. Uşurat acest ghiveci şi de condiţiile geografice şi climatice, o vastă stepă udată de ape molcome, la rândul lor imense, ce sunt mediul prielnic al populaţiilor războinice ce-şi făceau veacul pe spinarea calului, gata în orice clipă de o navală asupra unei populaţii vecine, gata la rândul ei să dea năvală.

Vorbim mai întâi de o vastă zonă de MARGINE a Uniunii polono-lituaniene, înspre estul şi sud-estul şării, zona-tampon de conflicte cu tătarii şi cu suzeranii lor, Imperiul otoman. Din punct de vedere demografic, din ce în ce mai depopulată odată cu pătrunderea şi mai mult spre zona Mării Negre. Confesional era ortodoxă în majoritate, spre diferenţă de polonezii romano-catolici. Haliciul sau Galiţia de astăzi, cu Liovul în centru NU era parte a „Ucrainei” dar şi această regiune era predominant ortodoxă. Înspre părţile răsăritene, iar de acolo mai departe spre Don şi Volga se întâlnea o numeroasă populaţie iudaică. Încercarea de atragere la Catolicism prin Uniaţia de la Brest, colaborat cu presiunile sociale de limitare a autonomiei unei populaţii obişnuite cu libertatea de mişcare duce, prin revolta lui Bogdan Hmelniţi, la ruperea acestei „Ucraine” din cadrul Republici polono-lituaniene.

Am vorbit de o „Ucraină” românească. Da, domnii Moldovei i-au fost hatmani într-o vreme. Chiar şi Mihai Viteazul se implicase în problemele zonei. Infiltraţiile etnice româneşti mergea mult până spre Nipru, Vă puteţi închipui un triunghi cu baza pe Nistru şi al cărui vârf se pierde dincolo de Bug, un triunghiu compus din insule de românitate. Infiltraţii facilitate de pământul fertil, de libertăţile „căzăceşti, de faptul că teritoriul acesta era el însuşi o margine a marginilor, tampon între tătarii din sud şi polonii din nord. În timpurile moderne această regiune a fost numită „Transnistria” iar o rămăşiţă a ei e parte constitutivă (deşi sub ocupaţie!) a Republicii Moldova.

Âărmul Mării Negre îl avea Hoarda de Aur în stăpânire, cu centrul de putere stabilit în Crimeea şi prelingându-se până în Bugeac – înspre apus, şi Marea de Azov la răsărit. Înspre vest coabitau cu moldovenii. La momentul ocupării de către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Bug statisticile indicau o majoritate de aşezări moldovene şi o minoritate din cele tătărăşti. Au venit rusnacii şi toţi tătarii rămaşi au fost deportaţi în Crimeea. Asemenea şi în Bugeac iar în locul lor au fost colonizate populaţii care să faciliteze rusificarea. Dar şi în Crimeea, datorită situaţiei strategice, s-a trecut la o rusificare accentuată. Aici erau prezenţi în afară de tătari, GOŢI (da, aţi citi bine!) de religie creştin-ortodoxă. De asemeni, greci, genovezi, populaţie iudaică. Prigoana rusească împotriva tătarilor s-a mai manifestat încă o dată începând cu 1944, din cauza colaborării în masă a acestora cu trupele române şi germane eliberatoare. Au fost deportaţi cu toţii, până la prăbuşirea URSS, în Siberia şi Asia Centrală.

Încă o „Margine” – a „sloboziilor” – înspre extremitatea de răsărit, spre părţile Rusiei. Tot cu căzăcime liberă compusă şi ea dintr-un amalgam de popoare – ucrainieni, polonezi, moldoveni şi tătari ori iudei. Tot cu scop de apărare, dar de data aceasta a Ţaratului rusesc faţă de asalturile aceloraşi tătari, şi de colonizare a unor pământuri virgine.

De la Bogdan Hmelniţki teritoriul a intrat în zona de interes a Rusiei. Halcă cu halcă a fost ocupată iar regimul impus a venit în conflict direct cu spiritul de autonomiei al populaţiei. În locul libertpţilor acestor republici militare („căzăceşti”) a fost impusă şerbia. Apoi s-a trecut la un proiect amplu de inginerie socială prin care s-a căutat realizarea aici a pretinsei „Noua Rusie” sau „Rusia Mică”, interzicându-se utilizarea limbii slave vorbite de căzăcimea zaporojeană. Populaţia germanică de religie iudaică aflată în răsărit (până spre Volga!) a fost deplasată spre vest, în aşa-zisa „Zonă de aşezare”, în care se cuprindea Transnistria (şi Basarabia) Galiţia şi Polonia. De aici, aceştia s-au revărsat mai apoi şi peste Principatele române, Transilvania, Ungaria şi Austria, ca un soi de ultimă migraţie. Provocată, reamintesc, de Rusia ţaristă.

Vedem că în definirea „Ucrainei” depăşim încet conceptul de „Margine” pentru că statul de astăzi include teritorii precum „Crimeea” (zisă rusofonă, dar am văzut în ce condiţii s-a rusificat), Bugeacul şi Hotinul rupte de la Basarabia – cu pretextul că au fost raiale otomane într-o vreme, Bucovina de nord ca şi Galiţia în întregime, precum şi Rutenia şi Maramureşul istoric.

De ce am amintit de toate acestea? Pentru că în analiza situaţiei actualei „Ucraine” nu putem vorbi doar de tensiuni între Rusia şi „Ucraina”. Mai trebuiesc luate în considerare şi interesele celorlalte zise minorităţi, precum moldo-românii, tătarii, maghiarii şi iudeii, bulgarii şi polonii.